Reîntoarcerea în Reich

 

Eric Lichtblau
Reîntoarcerea în Reich.
Misiunea secretă a unui refugiat evreu împotriva Germaniei naziste
Editura Meteor Press, 2020
Traducere din limba engleză de Adina Barvinschi

Citiţi o introducere a acestei cărţi.

*****
Intro

Eric Lichtblau, jurnalist laureat cu două premii Pulitzer este autorul best-sellerurilor Naziştii de lângă noi şi Bush's Law: The Remaking of American Justice. A fost reporter pentru New York Times timp de 15 ani, colaborând şi cu Los Angeles Times, The New Yorker, Time şi alte publicaţii. Locuieşte lângă Washington DC.

Proiect istoriografic iniţiat de regizorul Steven Spilberg

Reîntoarcerea în Reich este remarcabila poveste a lui Fred Mayer, un evreu german care a fugit din Germania nazistă şi care s-a întors în teritoriile ocupate pentru a conduce o misiune secretă în spatele liniilor inamice. Recrutat de OSS, precursoarea CIA, Freddy a fost paraşutat în Alpii austrieci împreună cu refugiatul olandez Hans Wynberg şi dezertorul nazist Franz Weber. Înfruntând pericolul permanent, cei trei au reuşit să obţină şi să transmită informaţii vitale pentru Aliaţi, contribuind semnificativ la efortul de război, cu doar trei luni înaintea victoriei. Mai mult, deşi a fost capturat de Gestapo şi torturat cu bestialitate, Freddy a reuşit în mod surprinzător să-l convingă pe liderul nazist al regiunii să se predea forţelor aliate care înaintau decisiv. O poveste impresionantă şi captivantă despre eroism, determinare şi spirit de sacrificiu.

"Reîntoarcerea în Reich este un admirabil reportaj istoric. Niciun cuvânt irosit, nicio pagină nu trebuie ratată în această minunată relatare a uneia dintre cele mai îndrăzneţe şi de succes misiuni secrete din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisă cu măiestrie de un scriitor fantastic de talentat." (Alex Kershaw, New York Times)

"Captivanta carte a lui Eric Lichtblau are toate atributele unui adevărat roman de spionaj [...] Relatarea acţiunilor celor doi refugiaţi evrei din Europa lui Hitler luptând împotriva ororilor comise de Germania nazistă nu este numai o poveste a experienţelor lor uimitoare, ci şi o lecţie atât de necesară azi." (Margaret Henoch, fost şef de staţie CIA)

Fragment
Prolog

În aer deasupra Alpilor austrieci
20 februarie 1945

Freddy Mayer stătea ghemuit în spatele bombardierului B-24 Liberator privind vârfurile măreţe care treceau în fugă prin aerul îngheţat al nopţii. Crestele înzăpezite ale munţilor Alpi păreau înşelător de liniştite, de paşnice chiar. Dacă închideai ochii, aproape că puteai să uiţi că 3.000 de metri mai jos, la sol, avea loc un război extrem de sângeros. Freddy s-a uitat încă o dată prin trapa îngustă din podeaua compartimentului pentru bombe al avionului şi a aşteptat ultimul semnal din carlingă.

Întoarcerea în iadul stârnit de Adolf Hitler în Europa i s-ar fi părut imposibilă în urmă cu şapte ani, atunci când fugise ca adolescent din Germania nazistă. Iată-l însă acum, la cei 23 de ani ai săi, gata să plonjeze în fortăreaţa nazistă din Austria cu o paraşută legată în spate şi o geantă voluminoasă ce conţinea un pistol, muniţie şi provizii prinsă de picior. Mai mult, lucrând pentru americani şi angajându-se într-o misiune de spionaj improbabilă, menită să înfrângă "ultima rezistenţă" a lui Hitler în Alpi.

Era aventura extremă după care tânjea de luni de zile acest refugiat robust, misiunea care avea să-l aducă împotriva celor pe care îi considerase cândva compatrioţi. Undeva la poalele muntelui, invizibili pe terenul alpin inaccesibil, se aflau soldaţi nazişti înarmaţi cu tunuri antiaeriene construite pentru a distruge exact genul de avion care îi transporta. Un ofiţer îi spusese pe un ton grav că şansele de succes ale misiunii, ce urma să fie dusă la bun sfârşit doar cu trei oameni, erau de una dintr-o sută. Era suficient pentru Freddy. Orice pentru a-i înfrânge pe nazişti, spusese el atunci.

Aşteptase atât de mult această ocazie şi îşi dorea cu ardoare să treacă la acţiune. Misiunea fusese anulată de două ori în ultimele cinci zile din pricina vremii nefavorabile, iar, cu mai puţin de o jumătate de oră înainte, piloţii fuseseră la un pas să se întoarcă încă o dată în Italia. Freddy hotărâse că nu puteau eşua în acea noapte. Cerul luminat de Lună, care îl despărţea de naziştii de la sol, părea acum calm, îmbietor chiar. "Superb", şi-a spus în sinea lui. L-a cuprins o stranie senzaţie de linişte.
- Pregătit, pregătit, pregătit, hai! a strigat un om din echipaj după un semnal primit din carlingă.

Aşezat pe marginea trapei, Freddy s-a împins cu picioarele şi a sărit în gol.

Un băiat din Germania
 

Freiburg, Germania
primăvara anului 1933

Lumea lui Freddy, cuibărită între dealurile înverzite ale regiunii germane Pădurea Neagră, se prăbuşea în jurul său.

Primele semne fuseseră subtile: o jignire aruncată de un coleg, o privire duşmănoasă peste piscina din cartier vrând parcă să-i spună "rămâi pe partea ta". Atmosfera nefastă a devenit treptat tot mai greu de ignorat chiar şi de un băiat exuberant pe care îl interesau numai automobilele şi fetele. La megafoanele din piaţa însorită din Freiburg au început să fie difuzate discursuri pline de venin. Au fost promulgate legi care proclamau supremaţia "arienilor" germani. Apoi au apărut saluturile obligatorii, strigătele entuziaste de "Heil Hitler!" ale băieţilor din Tineretul Hitlerist, steagurile roşu cu negru marcate cu braţele îndoite ale svasticii naziste fluturând de la balcoanele oraşului. Lui Freddy - sau "Fritz", cum îi spuneau toţi băiatului de 11 ani - i-a fost tot mai greu să nu vadă ce se întâmpla. Un loc care păruse tolerant sau chiar primitor devenise tot mai ameninţător pentru familia sa şi pentru ceilalţi evrei din Freiburg - o minoritate de aproape o mie de suflete răspândită prin oraşul în mare parte catolic.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Freddy fugise deja în Elveţia împreună cu familia sa. În aprilie 1933, apăruseră primele ruguri de cărţi şi primele boicoturi ale magazinelor ţinute de evrei, iar tatăl prietenului său nu era dispus să aştepte ce urma să se mai întâmple; tovarăşul de joacă din copilărie al lui Freddy dispăruse în câteva săptămâni. Alte familii evreieşti plecau şi ele. Nimeni nu ştia cum aveau să evolueze lucrurile şi cât de mult puteau să se înrăutăţească.

Tatăl lui Freddy l-a tot asigurat pe el şi pe cei trei fraţi ai săi că erau în siguranţă. Heinrich Mayer era un veteran decorat al Marelui Război şi se agăţa de Crucea sa de Fier ca de o pavăză împotriva tuturor celor care ar fi putut să-i pună sub semnul întrebării patriotismul german. Crucea, decernată de kaizer cu două decenii înainte în semn de recunoaştere a eroismului lui Heinrich în timpul Primului Război Mondial, i-a devenit scut.
- Nu vor veni niciodată să mă ia, spunea adesea Heinrich. Am fost Frontkaempfer - soldat german pe front. Nu ni se va întâmpla nimic.

"Norii dinaintea furtunii", cum avea să descrie mai târziu Winston Churchill forţele întunecate care măcinau Europa interbelică, se adunau deja asupra Germaniei. Heinrich, un bărbat elegant cu o mustaţă bogată şi cu ochelari rotunzi cu rame subţiri, îşi petrecea zilele concentrându-se pe bunul mers al magazinului de feronerie al familiei, încercând să nu facă valuri şi sperând ca furtuna din jurul său să dispară. Nu avea de gând să cadă pradă unor temeri exagerate şi să arunce la coşul de gunoi tot ce construise împreună cu tatăl său, timp de aproape un secol, în Freiburg, în patria sa, Germania.

Mama lui Freddy, Hilda, care ţinea contabilitatea afacerii de familie, nu era la fel de încrezătoare. Erau până la urmă evrei, iar Germania avea în spate o lungă şi urâtă istorie de persecuţie a neamului lor. L-a avertizat pe Heinrich că nu aveau să beneficieze de tratament preferenţial, cu sau fără Crucea de Fier. Se temea că în ochii lui Hitler aveau să fie mereu în primul rând evrei şi deci inferiori, suboameni. Era panicată şi irascibilă şi căuta o cale de scăpare dintr-un loc care devenea tot mai ostil. Freddy îşi dădea seama că-şi făcea griji. Dar asta era treaba unei mame, nu-i aşa? Să-şi facă griji pentru familia ei. Freddy ştia că tatăl său avea să-i apere. Asta era treaba unui tată.

Freddy nu era temător din fire, dar nu putea să nu se îngrijoreze de schimbările care pluteau în aer. Era un bătăuş, un băiat obraznic care se exprima cu pumnii. Nu se lăsa călcat în picioare. Zâmbetul său caracteristic - atât de larg încât părea că aveau să-i cadă urechile din pricina muşchilor continuu încordaţi - ascundea o mentalitate de luptător. Într-o zi, un coleg i-a spus în pauză "evreu împuţit", o expresie care ajunsese să fie auzită cu o regularitate înfricoşătoare pe dealurile oraşului Freiburg. Alţi copii evrei se uitau, pur şi simplu, în altă parte atunci când li se adresa respectivul epitet. Nu şi Freddy. Scund, solid şi cu pumni rapizi ca fulgerul, el şi-a pocnit adversarul în bărbie şi apoi s-a pregătit pentru o rundă de box în timp ce băiatul cădea lat. Un profesor l-a trimis pe Freddy la director - o matahală de administrator nazist pe nume Friedrich Ludin, care, purtând uniformă germană, patrula pe coridoarele şcolii. Freddy era pregătit să-şi accepte pedeapsa.
- Mi-a spus "evreu împuţit". Nu mi-a picat bine, a explicat el calm.

Ludin l-a privit în ochi.
- Înţeleg, i-a răspuns acesta într-un final. Spre surpriza lui Freddy, directorul l-a trimis înapoi în clasă fără să primească măcar vreo mustrare. Niciun coleg nu a mai îndrăznit vreodată să-l jignească.

Oraşul Freiburg nu-şi tratase mereu evreii cu atât de multă ostilitate. Freddy îşi putea aminti vremuri - care nu păreau atât de îndepărtate - în care acest oraş situat în statul german sud-vestic numit Baden, la graniţa cu Franţa şi Elveţia, părea să accepte că toţi locuitorii lui erau parte integrantă a societăţii. La începutul anilor '30, nu cu mult timp înainte de ascensiunea lui Hitler, era genul de loc în care câteva zeci de băieţi dintr-o frăţie evreiască a universităţii oraşului puteau să-şi ia sacourile şi cravatele cele mai bune, să-şi scoată prietenele la plimbare şi să-şi facă poze în piaţa oraşului fără să fie deranjaţi de nimeni. Nu trebuiau să se teamă că cineva ar fi ştiut că sunt evrei. Măreaţa catedrală gotică din centrul oraşului, cu turnul său imens îndreptat spre ceruri, nu părea o ameninţare religioasă la adresa necredincioşilor, ci, mai degrabă, un monument arhitectural cu care locuitorii puteau să se mândrească.

Pe fundalul dealurilor pitoreşti acoperite de păduri, copiii - creştini şi evrei deopotrivă - săreau peste canalele înguste care le străbăteau oraşul şi pe străzile cu piatră cubică vechi de secole pe care negustorii îşi împingeau zgomotos cărucioarele cu mărfuri. Copilăria lui Freddy a fost idilică: cine cu familia la care propria lor menajeră îi servea cu găluşte, gulaş şi alte delicatese, weekenduri la cinematograf în care urmărea noile filme alb-negru, excursii cu cluburile şcolare în adâncurile Pădurii Negre în timpul cărora făceau drumeţii sau schiau. Viaţa sa de băiat avea întreaga seninătate caldă a unui peisaj pictat de Renoir sau de alţi pictori impresionişti francezi, ale căror opere deveniseră atât de îndrăgite dincolo de graniţa situată la doar patruzeci de kilometri de Freiburg.

Da, Freddy ştia că erau evrei şi că fuseseră mereu diferiţi, dar erau totodată germani; germani patrioţi, după cum îi reamintea adesea tatăl său. Familia sa îşi avea rădăcinile în regiune de mai bine de 500 de ani, încă din anii 1300, când statul Baden era condus de duci şi de monarhi. Bunicul său deschisese în anii 1860 propria sa afacere, numită Feroneria Julius Mayer, şi fusese primul evreu căruia i se permisese după Evul Mediu să-şi cumpere o casă în Freiburg: o clădire frumoasă din cărămidă, cu trei etaje, situată într-o zonă înverzită a oraşului, vestită pentru teii săi. În anul 1865, când îşi cumpărase casa, Julius şi ceilalţi evrei din oraş fondaseră o sinagogă numai a lor, prima din oraş în atâtea generaţii. După secole în care regiunea fusese caracterizată de un antisemitism agresiv, începuse o nouă eră.

Evreii trăiau o remarcabilă epocă de aur în toată Germania, de fapt, iar aceasta a continuat de-a lungul anilor 1920, câtă vreme liderii ţării - care inaugurau cel de-al Doilea Reich mânaţi de ambiţii economice măreţe - le-au acordat mai multe drepturi civile şi le-au deschis uşi care fuseseră mult timp închise. Deşi urmele persecuţiilor de peste secole se mai făceau încă simţite, evreii au reuşit nu doar să se integreze în naţiunea germană, ci şi să prospere în aproape orice ocupaţie. Era epoca în care, în Germania, un tânăr evreu pe nume Albert Einstein a putut deveni un om de ştiinţă de renume mondial, în care un antreprenor pe nume Adolf Jandorf a putut fonda un magazin universal berlinez emblematic, în care romancierul Lion Feuchtwanger a fost primit în rândul celor mai respectaţi scriitori germani şi în care o tânără politolog pe nume Hannah Arendt şi-a putut inaugura cariera profesională legendară. În anul 1921, atunci când s-a născut Freddy - acelaşi an în care berlinezul Albert Einstein câştiga Premiul Nobel pentru contribuţiile sale inestimabile în domeniul fizicii - norul care îi umbrise de atâtea secole pe evreii germani părea să se fi ridicat în sfârşit.

Cei mai mulţi "goi" - termen folosit de evrei pentru cei care nu le împărtăşesc religia - erau politicoşi şi amabili, uneori chiar prietenoşi, cu Freddy şi familia sa. Vecinul familiei Mayer, Herr Wagner, era proprietarul unui magazin de umbrele şi un prieten apropiat al lui Heinrich, pe care îl ajuta cu contabilitatea magazinului de feronerie. Wagner fusese sergentul lui Heinrich în timpul Primului Război Mondial - un soldat creştin la ordinele unui ofiţer evreu -, iar legătura dintre cei doi vecini trecea peste orice diferenţe de ordin religios. Freddy şi-l amintea drept un "«goim» foarte gentil".

În ceea ce priveşte afacerea sa, Heinrich avea o bună reputaţie în oraş pentru că le permitea clienţilor - în majoritate creştini - să cumpere pe credit metale şi piese. Muşterii lui au ajuns să aprecieze această practică. Referitor la încercarea lui Heinrich de a recupera din banii confiscaţi de nazişti, familia unui client care cumpăra adesea cositor de la el scria ani mai târziu: "Nu aveam mereu posibilitatea de a-i plăti la timp pe cei din familia Mayer. Alţi furnizori puneau mereu presiune pe noi, dar Mayer niciodată".

Tatăl lui Freddy le dădea uneori copiilor săi cadouri de Crăciun ca să nu se simtă nedreptăţiţi în timpul sărbătorilor de iarnă. Freddy era, în esenţă, mândru să fie un Bobbele, termen de alint folosit pentru oricine se născuse în Freiburg, creştin sau evreu deopotrivă. În acei ani, faptul că era un băiat evreu i se părea atât de lipsit de importanţă, încât nici nu merita să fie menţionat. Freddy nu s-a considerat niciodată profund religios, deşi fără îndoială că părinţii săi erau. Familia păstra tradiţia mâncării cuşer, iar băiatul a urmat fără elan şcoala religioasă, la fel ca aproape toţi ceilalţi copii evrei din oraş. A fost însă alegerea părinţilor, nu a lui Freddy. Îi plăceau enorm sărbătorile evreieşti - nu din pricina vreunei simţiri religioase profunde, după spusele lui, ci pentru că în acele zile putea lipsi de la şcoală. Din punct de vedere cultural, se identifica cu evreii - un popor care fusese opresat în Germania timp de secole la rând. Dumnezeu şi spiritualitatea, însă nu i-au spus niciodată prea multe.

Nu era nici vreun mare gânditor. Recunoştea că fusese un elev mediocru. Savantul familiei şi "băiatul deştept" era fratele său mai mare, Julius, un viitor contabil numit după bunicul lor. Freddy nu era invidios; nu avea ambiţii academice şi admirase mereu inteligenţa fratelui său - cel puţin până la căderea întunericului. Julius obişnuia să rămână treaz ore întregi şi să citească tot felul de cărţi nemţeşti în dormitorul lor, iar Freddy trebuia să-l implore să stingă lumina ca să poată pune geană pe geană. Heinrich şi Hilda au pus punct până la urmă gâlcevii dintre fraţi mutându-i în dormitoare separate.

Fratele său era gânditorul familiei, iar Freddy, băiatul practic; geniul său era îndemânarea. Îşi petrecea timpul liber în atelierul tatălui său, demontând maşinării şi asamblându-le la loc - jucării, aparate diverse, carturi mecanice, motoare şi orice altceva mai găsea la îndemână. Uneori mergea în depozitul de lângă casă şi se uita cum angajaţii tatălui său pregăteau pentru vânzare piese şi metale en-gros.

Cel mai mult îi plăcea să examineze noile modele moderne de automobile produse de Mercedes-Benz şi de alte firme nemţeşti sau chiar americane, care începuseră să apară tot mai des pe străzile oraşului. Freddy spunea că ar fi vrut să construiască automobile sau poate avioane când va creşte. În ochii săi de copil, nicio sarcină nu era prea dificilă sau prea periculoasă, deşi câteva dintre experimentele sale s-au încheiat dezastruos. La doar cinci sau şase ani, lui Freddy i-a venit ideea că maşina pe care o cumpărase tatăl său, un Ford fabricat în America, ar fi putut să parcurgă distanţe mai mari cu mai puţin carburant şi a turnat în rezervor un amestec lichid fabricat de el însuşi. Experimentul nu a fost un succes. Câţiva ani mai târziu, când abia putea să vadă peste volan, Freddy a reuşit să pornească maşina şi să facă o plimbare scurtă pe străzile oraşului; a fost oprit de un agent de poliţie care trecea prin zonă şi dus acasă de-o ureche. Heinrich nu a fost deloc încântat.

Lui Freddy îi plăcea şi să asculte ore în şir poveştile tatălui său despre Marele Război - chiar dacă Germania pierduse. Heinrich servise ca locotenent în Regimentul german şi îi povestea fiului său că luptase pentru kaizer la fortăreaţa franceză de la Verdun în anul 1916, într-una dintre cele mai sângeroase bătălii din întregul război. Bravura de care dăduse dovadă îi adusese Crucea de Fier, sfântul talisman pe care îl pusese la păstrare într-un loc anume din casă. Îi spunea fiului său că pentru kaizer nu contase niciodată că Heinrich era evreu.

Freddy se plimba mândru prin casă purtând centura militară neagră a tatălui său, iar catarama pe care era prins un medalion nemţesc lucios era strânsă până în carne. Visa la şansa de a lupta şi el pentru Germania, poate în aviaţie pe urmele Baronului Roşu, vestitul pilot neamţ din Primul Război Mondial. Era ţara lui, până la urmă, iar băiatul era dornic să o apere. Nu ca evreu, ci ca german, aşa cum făcuse şi tatăl său.

Nici Heinrich şi nici Freddy nu anticipaseră însă surprinzătoarea ascensiune a lui Adolf Hitler şi a naziştilor, la fel ca majoritatea compatrioţilor lor. Hitler era un paria politic în anul 1925, atunci când scrisese în închisoare Mein Kampf, crezul său rasist în care cerea înfăptuirea unei noi ordini în numele rasei supreme ariene. Şi totuşi, la începutul anilor 1930, Partidul Nazist începuse să câştige locuri în Reichstag după o campanie centrată pe renaşterea "mândriei" germane pe fondul problemelor economice cauzate, după părerea lor, de Tratatul de la Versailles şi de evrei.

Părea incredibil, dar Hitler bătea la uşile palatului prezidenţial din Berlin. La 800 de kilometri distanţă de capitală, Heinrich observa retorica ameninţătoare a Partidului Nazist - nu avea cum să o ignore -, dar era convins că acel mod nefast de a face politică avea să eşueze. Îi spunea lui Freddy că Hitler nu avea să ajungă niciodată la putere. Că opiniile naziştilor reprezentau un curent de opinie extremist şi hidos, nu adevăratele sentimente ale naţiunii. Hitler nici măcar nu se născuse în Germania. În tinereţe fusese soldat în armata austriacă. Ce-l îndreptăţea pe el să conducă ţara?
- Sunt doar o minoritate încă. Nu ni se va întâmpla nimic, îl asigura Heinrich în anul 1932 pe fiul său, pe atunci în vârstă de 12 ani, în timp ce Hitler lansa o îndrăzneaţă campanie pentru alegerile prezidenţiale.

Tatăl său avea dreptate - cel puţin pe moment. Hitler a câştigat numai o treime dintre voturile exprimate în alegerile naţionale. Era un rezultat extraordinar pentru un candidat creditat cândva cu slabe şanse, dar mult sub cel obţinut de Paul von Hindenburg, preşedintele în exerciţiu, care îl catalogase drept un extremist periculos şi un "caporal din Boemia". Heinrich şi mulţi alţii nu prevăzuseră însă manevrele de culise abile ale lui Hitler şi ale principalilor săi locotenenţi nazişti; la mai puţin de zece luni după înfrângerea în alegeri, au reuşit să ajungă la o înţelegere cu Hindenburg şi să-l numească pe Hitler cancelar al Germaniei - inaugurând astfel regimul de 12 ani de teroare instaurat în Europa de cel de-al Treilea Reich.

Lovitura politică îndrăzneaţă a lui Hitler a produs panică în rândul evreilor din Germania. Zeci de mii dintre ei au fugit din ţară în primele luni după ascensiunea la putere a lui Hitler din anul 1933. Naziştii îi voiau plecaţi. Gerd Schwab, prietenul de joacă din copilărie al lui Freddy, în vârstă de opt ani, s-a numărat printre primii refugiaţi. Tatăl lui Gerd, David, semăna cu Heinrich: om de afaceri evreu şi veteran decorat din Primul Război Mondial. David şi soţia sa erau buni prieteni cu părinţii lui Freddy şi jucau adesea bridge împreună. Asta se întâmpla înainte de Hitler. David Schwab s-a temut de ceea ce era mai rău atunci când naziştii au ajuns la putere, dar, spre deosebire de familia Mayer şi de mulţi alţi evrei din oraş, el a elaborat un plan de evadare. Firma lui de instalaţii sanitare avea o filială în Elveţia, la Basel, situată la aproximativ 70 de kilometri de graniţa cu Germania. Disperată să fugă din Freiburg, familia Schwab şi-a împachetat cât mai multe bunuri şi a plecat. Prietenul lui Freddy a dispărut peste noapte.