miercuri, 14 aprilie 2021

Istoria şi legendele Sfântului Graal

 

Joseph Campbell
Istoria şi legendele Sfântului Graal

Simbol, magie şi mister în miturile arthuriene
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Joseph John Campbell (1904-1987) a fost un cercetător al miturilor şi religiilor, scriitor şi orator american, cel mai bine cunoscut pentru lucrările sale în domeniile mitologiei şi religiei comparate. Opera să este vastă, acoperind multe domenii ale experienţei umane. Campbell consideră că toate miturile şi povestirile epice sunt legate între ele în imaginarul uman şi sunt manifestările culturale ale unei nevoi universale de a explică realităţile sociale, cosmologice şi spirituale. Opera sa principală, Eroul cu o mie de chipuri, apărută în 1949 şi primită imediat cu entuziasm, a fost recunoscută, odată cu trecerea timpului, ca operă clasică. Filozofia sa este sintetizată în îndemnul: "Urmaţi-vă fericirea".
*
Această lucrare reuneşte într-o primă colecţie scrierile şi conferinţele susţinute de Joseph Campbell despre legendele arthuriene ale Evului Mediu, prin bunăvoinţa eruditului editor american Evans Lansing Smith, care ne oferă şi o prefaţă excelenţă în care scoate în evidenţă extraordinarul talent de povestitor al lui Campbell. În această colecţie de lucrări este publicată, în premieră, şi teza de masterat a lui Joseph Campbell, A Study of the Dolorous Stroke, ce se axează pe studiul mitului arthurian şi a semnificaţiei tematicilor specifice legendelor Graalului.
***
Căutând să stabilească coordonatele istorice şi mitologice ale legendelor arthuriene ale Graalului, Campbell reuşeşte să ţeasă o poveste cuprinzătoare şi fascinantă, în care surprinde atât semnificaţiile mistice şi spirituale ale acestei "prime mitologii seculare", aşa cum o numeşte el, cât şi pe cele politice, sociale din momentul consemnării lor şi, nu în ultimul rând, psihologice, individuale, încă actuale. Questa Graalului pentru cavalerii exemplari ai legendelor este, nici mai mult, nici mai puţîn, aventură spiritului uman, a fiecăruia dintre noi, către întrupare şi individuare, prin dobândirea acelor virtuţi umanizatoare care culminează cu compasiunea. Găsim relevate originile mitologice şi folclorice ale poveştilor cavalereşti ale eroilor Evului Mediu, de la Parzival (în versiunea lui Wolfram) la Lancelot, Merlin, Tristan şi Isolda, Şir Gawain şi Cavalerul Verde, Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde. Ajungem să înţelegem semnificaţia Regelui Pescar şi a rănii lui de moarte, a Graalului, a Tărâmului pustiit, a reinvierii şi a multor altor motive care se reiau neîncetat în poveştile fiecărei noi epoci, în fiecare nouă mitologie, în fiecare religie a lumii, din antichitate şi până astăzi, din Europa şi până în India, din Japonia în America de Nord.

Captivant este şi faptul că, în periplul istoric al Graalului, autorul menţionează şi vasul din aur descoperit în România, la Pietroasa (1837), ca fiind relevant pentru stabilirea unei cronologii istorice corecte.

Fragment
Partea întâi. Premisele şi contextul povestirilor Graalului

Capitolul 1. Influenţele neolitice, celtice, romane şi germane

Perioada de vârf a povestirilor arthuriene coincide cu intervalul în care au fost ridicate catedralele, respectiv un minunat ciclu de o sută de ani, între 1150 şi 1250 d.Hr. În opinia mea, această perioadă - gotică - echivalează cu epoca homerică. Putem vorbi despre existenţa a două mari Europe: Europa Greciei şi a Romei şi Europa celţilor şi a germanilor. În acest timp, se pune accentul pe individ, nu ca supus al statului, ci ca cetăţean care face parte din stat, statul fiind un vehicul al voinţei sale. Acesta este o mentalitate tipic europeană.

Au existat momente în istorie când, pe această mică peninsulă a conştiinţei europene, în epoca enormului conglomerat eurasiatico-african, individul a devenit important. Dacă luăm în considerare perspectiva grecească legată de ceea ce s-a întâmplat la Maraton şi Termopile, putem observa că grecii se considerau deja ca fiind foarte diferiţi de întregul Orient. Exista un respect enorm pentru egipteni, dar egiptenii erau orientali, iar în Orient nu există individualitate, există oameni de anumite tipuri, care au anumite apartenenţe, anumite rase, care aparţin anumitor straturi ale societăţii. Principiul dharma-ei - pe care Yeats îl numea "masca primară", atribuită de societate fiecărui individ în parte - îl scuteşte pe individ de orice fel de responsabilitate personală.

Aceasta este, de fapt, atitudinea soldatului: un soldat bun nu este responsabil de ceea ce face; el este în schimb responsabil de o execuţie cât mai bună - aceasta fiind şi perspectiva orientală asupra vieţii. În Occident, atunci când vine ordinul de încorporare, de multe ori viitorul soldat se confruntă cu o criză psihologică teribilă, întrucât trebuie să avanseze către o nouă ierarhie morală, unde nu există indivizi, ci doar agenţi ai unui sistem impersonal. Desigur, nimeni nu este responsabil de reguli, pentru că ele au fost desemnate de strămoşii noştri, aşa că nimeni nu este responsabil de nimic, ca atare, ne aflăm în situaţia unei orânduiri cu totul impersonale.

Odată, când mă aflam în Bombay, l-am întrebat pe un domn de pe stradă pe unde ajung la poştă, iar el mi-a indicat direcţia. I-am spus: "Mulţumesc foarte mult".
El a spus: "Oh, este de datoria mea", apoi şi-a văzut de drum.
M-am gândit: Doamne Dumnezeule, te-ai aştepta ca la o întrebare de genul ăsta să primeşti un răspuns mai simplu şi mai omenesc.

La sfârşitul secolului al IV-lea, o religie orientală - şi, anume, creştinismul - a pătruns în Europa în forţă, avansând ideea că omenirea moşteneşte păcatul lui Adam şi că întreaga omenire va putea fi salvată prin intervenţia lui Iisus, nefiind necesar a se întreprinde ceva la nivel individual (pentru că, la origine, păcatul nefiind al individului, nici mântuirea nu ţine de acesta). Creştinismul a devenit religia oficială a întregului Imperiu Roman; oamenii nu aveau voie să gândească în alţi termeni în afara celor creştini. Aproximativ un secol mai târziu, partea europeană a Imperiului Roman s-a prăbuşit, iar ceea ce noi am numit din acel moment înainte "Roma" este în realitate Constantinopol, care este, de fapt, Bizanţul, adică, Asia.

Prin urmare, Europei i-a fost impus acest punct de vedere total străin. Europa avea religii şi mitologii perfect valabile, iar creştinismul a fost adus şi aşezat exact ca o cireaşă pe tort. Prin urmare, în sfera creativă în Europa pe toată perioada Evului Mediu, mintea europeană a făcut efortul de a asimila această emfază levantină asupra colectivului şi de a o transpune într-o concepţie tipic europeană.

În opinia mea, punctul culminant al acestei realizări este oglindit în povestirile arthuriene, scrise în secolele al XII-lea şi al XIII-lea. În aceste scrieri se remarcă prezenţa unui vocabular specific creştin, dar cu o formă de conştiinţă complet europeană.

Pe la sfârşitul secolului al XIII-lea însă, odată cu apariţia Inchiziţiei, se simte din ce în ce mai puţin prezenţa unor opere care să păstreze spiritul specific istoriilor arthuriene. Putem găsi în schimb rescrieri ale versiunilor mai vechi sau traduceri ale acestora. Pentru societatea vorbitoare de limba engleză, cea mai importantă operă este Morte d'Arthur a lui Malory, dar, după anul 1230 d.Hr., nu se mai poate vorbi despre alte opere relevante.

Această formă de conştiinţă europeană are rădăcini foarte adânci. De curând, s-a făcut o rectificare legată de datarea cu carbon 14 în ceea ce priveşte Europa, conform căreia aceasta a fost plasată mult înapoi în timp, astfel încât apariţia conştiinţei civilizaţiei în Europa în perioada Marii Zeiţe este acum indicată cu aproximaţie în anul 7000 î.Hr. Foarte, foarte de demult. Viaţa agricolă pe cuprinsul Europei se dezvoltă la fel de vremelnic ca oricare alte activităţi care se desfăşurau în Orientul Apropiat.

Pe de altă parte, în Europa de Est avem o descoperire foarte importantă: în acea zonă ar fi existat un fel de scriere liniară, scriere de mână inventată - şi există câteva indicaţii în acest sens -, ca atare, această scriere ar fi precedat apariţia celei sumeriene cu mai bine de 3.000 de ani. Apoi, în Europa de Vest, avem apariţia structurilor megalitice: atât Stonehenge şi Woodhenge în Anglia, şi Newgrange în Irlanda, cât şi megaliţii dispuşi în întregul ţinut Carnac din Bretania şi continuă până în Spania. Este vorba despre o dezvoltare extraordinară a cărei datare ajunge înapoi undeva în anul 4000 î.Hr. Cu mult timp înainte de construirea piramidelor - piramidele au fost ridicate în timpul celei de-a patra dinastii a faraonilor -, prima dintre ele fiind Piramida în trepte, construită în jurul anului 2600 î.Hr. Aşadar, este important să recunoaştem originile străvechi ale Europei, un trecut care este cu precădere al Zeiţei.

Mitologiile fundamentale ale conştiinţei europene se raportau la Zeiţă, datând probabil din Neoliticul preceramic şi până la sfârşitul Epocii Bronzului. În Cornwall existau mine de staniu. În Irlanda, aurul putea fi găsit în fluviul Liffey, astfel încât putea fi colectat de oricine. De aceea, în Epoca Bronzului, în fiecare loc în care exista staniu exista şi o importantă colonie constituită în zona de exploatare a metalului, deoarece staniul nu se găsea în foarte multe locuri şi era un element important în procesul de obţinere a bronzului. Ca urmare, încă din timpuri străvechi, zona Mării Irlandei - Dublin, Ţara Galilor, Cornwall, insula Man şi partea de vest a Scoţiei - a constituit o adevărată matrice a civilizaţiei. Acesta este contextul apariţiei mitologiilor celtice şi al importanţei Zeiţei ca figură centrală şi puternică în mitologie. Zânele cele bune, de exemplu, sunt reprezentări ale Zeiţei.

În jurul mileniului I î.Hr., celţii încep să îşi facă apariţia în Insulele Britanice şi în vestul Franţei. Dar celţii fac parte din ramura popoarelor indo-europene; indo-europenii îşi au originile în sud-vestul stepei ruseşti, la nord de Marea Neagră; ei sunt numiţi "poporul kurgan", "kurgan" fiind un cuvânt rusesc care înseamnă "tumul". Aceste movile funerare, numite tumuli, care sunt mormintele căpeteniilor războinicilor, sunt indicatoare ale caracteristicilor perioadei în care a avut loc difuzia indo-europeană iniţială, dar şi a amplorii pe care aceasta a luat-o. Din acea zonă, cultura indo-europeană s-a extins pe două direcţii, una spre sud-est şi cealaltă spre sud-vest.

Cei care au ales direcţia sud-est au ajuns în India; aceştia sunt poporul vedic care, la fel ca indo-europenii, au şi ei căpeteniile lor războinice şi turmele lor de vite. Acest popor a domesticit calul şi a devenit, astfel, aproape invincibil. Calul şi carul de război din acea vreme sunt echivalentul bombei atomice de astăzi: pe vremea aceea, ceilalţi erau pur şi simplu lipsiţi de apărare în faţa lor; aceste triburi năvăleau călare, cotropeau şi cucereau totul în calea lor.

Înainte de acea perioadă, pe când se împărţeau teritoriile, toată lumea mergea pe jos, iar oamenii, cu timpul, deveneau foarte ataşaţi de noul lor teritoriu. Odată cu apariţia calului domesticit, se pot observa deplasări semnificative între teritorii, un fel de du-te-vino, aproape la fel cum se întâmplă acum în cazul călătoriilor cu avionul. Oamenii care fuseseră iniţial izolaţi unii de alţii au creat brusc relaţii şi au început schimburile culturale şi, ca urmare, apar similarităţi şi corespondenţe, uneori uluitoare, între lumea celtă şi lumea chineză, de exemplu. Dar nu este totuşi un element atât de surprinzător, luând în considerare acest du-te-vino constant.

Dintre diferitele popoare şi grupuri indo-europene care se desprind din aceste centre, unul dintre cele mai importante pentru lumea occidentală a fost comunitatea celtică. Zona iniţială a cristalizării acestei comunităţi a fost partea de sud-est a Europei, în zona Bavariei şi Austriei. În acel loc şi timp (anul 1000 î.Hr.), aceştia făceau parte din aşa-numita cultură Hallstatt, cu faimoasele ei care cu coviltir, foarte asemănătoare cu căruţele Conestoga care traversau câmpiile americane în secolul al XIX-lea. Când celţii au pătruns în vestul Franţei, în cultura lor a apărut o nouă influenţă, cunoscută sub denumirea "La Tène". S-au descoperit numeroase dovezi ale acestor războinici în carele lor, în veşminte aurite cu modele sofisticate, lucrate cu precizie; erau, pe de-o parte, un grup de barbari nemiloşi, dar pe de altă parte, nişte artişti extraordinari în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor. În mai multe valuri, o parte dintre aceştia s-au stabilit în Insulele Britanice şi apoi în Irlanda.

Oamenii din Epoca timpurie a Bronzului, care se stabiliseră în Insulele Britanice, trăiau în comunităţi de tip matriarhat, în cadrul cărora descendenţa se stabilea pe linie maternă, în care dreptul de a guverna era trecut de la mamă la fiică, însă guvernarea de facto era asigurată de fratele reginei. (În literatura arthuriană, se poate observa o multitudine de relaţii de tip unchi-nepot, foarte importante). În schimb, structura de organizare a comunităţii celte era de tip patriarhal, fiind chiar un patriarhat în toată puterea cuvântului. Pe măsură ce au părăsit ţinuturile din Bavaria şi au început să se stabilească în Franţa, în Marea Britanie şi apoi în Irlanda, patriarhatul îşi pierde din putere, şi influenţa matriarhală devine din ce în ce mai perceptibilă, astfel încât, odată ajunşi în Irlanda şi Ţara Galilor, observăm că Zeiţele-Mamă au o influenţă dominantă.

Povestea tipic celtică, datând din acele perioade, este construită în stilul şi spiritul unei legende a ţinutului celtic de basm, în care oamenii din Sidhe sunt transformaţi în domniţe şi cavaleri care locuiesc într-un castel fermecat. Aici, cavalerii şi doamnele de la curte cunosc secretul ridicării vrăjii, dar chiar acela care este aşteptat să sosească, într-o bună zi, pentru a-i elibera de vrajă, este absolut necunoscător. În general, poveştile sunt despre un tânăr, de regulă modelul patriarhal al războinicului, care se rătăceşte urmărind un animal sau un miraj, şi ajunge pe un deal, într-un tărâm fermecat, unde oamenii care o adoră pe venerabila Zeiţă-Mamă s-au retras de la sosirea invadatorilor patriarhali, iar regina acelui ţinut fermecat îi devine în cele din urmă soaţă. Când ajunge acolo, o găseşte pe regină la ananghie; oamenii care locuiesc într-un alt ţinut fermecat o atacă, iar el devine salvatorul reginei şi rămâne cu ea. Şi, la final, se căsătoreşte cu regina ţinutului fermecat, trăind împreună într-o stare de beatitudine, aşa cum, în opera lui Wagner, Tannhäuser îşi petrece zilele în Venusberg, unde timpul dispare, nu există nici bătrâneţe, nici întristare, nici moarte, nici măcar plictiseală. Şi, dacă din întâmplare, eroul nostru ar fi nevoit să plece, pentru a se întoarce pentru o scurtă vizită în lumea oamenilor, va fi avertizat să rămână călare pe calul său magic, să nu descalece şi să nu atingă pământul cu piciorul. De fapt, în general, el face tocmai ceea ce i s-a interzis şi, imediat, se transformă în ţărână, apoi dispare. Aceasta a fost şi soarta unuia dintre companionii lui Bran, când s-a reîntors de pe Insula Femeilor; aceeaşi soartă a avut-o şi Sfântul Brendan, când, după o perioadă de doar patruzeci de zile petrecute pe Pământul Făgăduinţei, se întoarce în Irlanda, unde moare imediat şi, desigur, se înalţă direct la cer.

Acesta devine un laitmotiv în povestirile arthuriene mai târzii, tema recurentă a eroului care vine în salvarea domniţei castelului aflat sub asediul inamic, şi, în cele din urmă, se căsătoreşte cu ea. Această temă celtică veche, care datează din Epoca Bronzului şi împleteşte puterea masculină cu cea feminină, a supravieţuit de-a lungul veacurilor, ajungând până la noi.

Dacă cercetăm zonele ocupate de popoarele neolitice din Europa, vedem că au existat două tipuri de popoare care s-au succedat: unele care foloseau vase funerare sub formă de urnă, iar altele care foloseau vase funerare sub formă de clopot. Identificarea diverselor tipurilor de populaţii care au pătruns în Europa şi în Insulele Britanice devine o chestiune extrem de complicată. A existat, cu siguranţă, un flux mai stabil în anumite cazuri, cum ar fi cel al popoarelor mediteraneene, care se datorează comerţului transeuropean de staniu din Epoca Bronzului, aurul şi bronzul irlandez fiind distribuite în toată Europa.

Din Epoca Elenă avem figura frumos sculptată a unui "Gal murind". Aceasta reprezintă un nud al războinicului galez care poartă la gât un torque irlandez (un fel de colier cu două capete teşite, care aproape că se unesc între ele), provenind din Turcia. La acea vreme, activitatea de comerţ era foarte intensă între Insulele Britanice şi partea continentală. Întotdeauna au existat legături pe mare între Spania şi Irlanda. Când a sosit în Galia, Cezar a remarcat faptul că locuitorii de pe coastă desfăşurau un bogat comerţ de-a lungul acesteia - comerţ cu aur, comerţ cu staniu, comerţ cu bronz şi aşa mai departe - care provenea, de bună seamă, de undeva din insule.

Aşadar, în Epoca Bronzului Neolitic, îi avem iniţial pe britoni, cu influenţele lor matriarhale. Apoi, de la începutul mileniului I î.Hr. până în jurul anului 50 î.Hr., apar aceşti oameni din Marea Neagră, celţii patrilineali, care intră în forţă şi se stabilesc în acele teritorii (cu o escală prealabilă undeva în sudul Europei).

Ceea ce se întâmplă în continuare este împărţirea Galiei în trei zone. Iulius Cezar a purtat "războaiele galice", iar romanii au cucerit Franţa. Apoi, la scurt timp după moartea lui Cezar, romanii au cucerit Britannia. Anul cuceririi Britanniei poate fi aproximat 50 î.Hr., proces care a durat până în jurul anului 450 d.Hr., aşadar au fost cinci sute de ani de ocupaţie romană a teritoriului pe care acum îl numim Anglia (la acea vreme era cunoscut ca Britannia). Ocupaţia romană a ajuns până în zona pe care acum o numim Scoţia şi mai departe, spre vest, până aproape de Ţara Galilor. Ca atare, Scoţia, Ţara Galilor, ţinutul Cornwall, insula Man şi Irlanda au fost teritorii care au rămas necucerite de romani, însă au fost supuse influenţelor Romei. În tot acest timp, populaţia germană se aduna în nordul Europei. Germanii erau un alt grup din marea familie indo-europeană, dar s-au stabilit oarecum la est şi nord faţă de ţinuturile ocupate de celţi. Cultura germanică era similară celei celtice, iar limbile lor erau destul de similare - ambele fiind variante ale complexului indo-european. În acelaşi timp, perşii făceau presiuni la graniţele de est.

Mulţimea teritoriilor ocupate de Imperiul Roman este aproape imposibil de imaginat: întinderea este enormă, cuprinzând întreaga Africă de Nord, Europa şi Orientul Apropiat, ajungând până la graniţele cu Persia. Existau drumuri romane care traversau Persia, şi exista un punct comercial roman la graniţa cu China. Avem un text numit The Periplus of the Erythraean Sea, care este jurnalul unui marinar grec ce naviga pe nave romane în Oceanul Indian. Principala sa rută comercială pornea din Egipt, traversa apoi Marea Roşie, cobora pe întreaga coastă a Africii, până în Mozambic, şi o lua apoi spre vest şi spre est, spre sudul Arabiei, până în India. A existat un centru roman de negoţ la sud de Madras, pe coasta de est a Indiei, într-un loc numit Arikamedu, cam în aceeaşi perioadă în care a avut loc invazia Britanniei; monede romane au fost găsite în Vietnam şi în Filipine. Puterea şi măreţia Imperiului Roman din perioada de apogeu este incredibilă.

Tot acest imperiu a devenit creştin în secolul al IV-lea d.Hr., odată cu împăraţii Teodosie I şi al II-lea. Teodosie I (anii de domnie: 379-395) a declarat creştinismul ca fiind singura religie permisă, începând astfel o serie de persecuţii ale adepţilor altor credinţe în întregul imperiu.

Pentru noi, de o importanţă crucială este misionarismul care a avut loc în acea perioadă timpurie în Insulele Britanice. Marea Britanie a devenit creştină, împreună cu restul imperiului şi, cu legendarul Sfânt Patrick, Irlanda a devenit creştină în secolul al V-lea. Una dintre calamităţile paradoxale ale creştinismului a fost că, după ce Roma a fost creştinizată, aceasta s-a prăbuşit. Mesajul pe care Sfântul Augustin ni-l transmite în cartea sa, Cetatea lui Dumnezeu, este că, da, cetatea oamenilor s-a năruit, dar cetatea lui Dumnezeu a triumfat. Ei bine, acesta a fost o consolare mică! Cert este că Roma s-a prăbuşit. Prin comparaţie, putem spune că adepţii creştinismului de atunci au fost aidoma comuniştilor din vremea noastră: l-au distrus din interior, aşa cum viermii devorează un măr.

În aceeaşi perioadă, germanii puneau presiune la graniţele de nord, iar această presiune s-a înteţit atunci când hunul Attila a pătruns dinspre partea estică, cotropind totul în calea sa, împingând, rând pe rând, triburile germanice spre vest, dincolo de graniţe. S-ar putea spune totuşi că doar teroarea care îi mâna să înainteze i-a făcut pe germani să rupă graniţele Imperiului Roman. În secolul al V-lea, dată fiind această situaţie, romanii au fost nevoiţi să-şi retragă şi să-şi scurteze liniile de demarcaţie. Întreaga linie de apărare romană, aliniată de-a lungul Dunării până în Britannia, a fost retrasă, iar trupele care ocupau Anglia au fost şi ele retrase. Această mişcare a lăsat Anglia, după cinci sute de ani de ocupaţie romană, ca o stridie rămasă fără cochilie, iar ceea ce urmează este că picţii din nord încep să lovească, în timp ce triburile celtice din vest încep să pună şi ei presiune ca să pătrundă înăuntru, iar popoarele germane intră în Anglia prin Iutlanda. Ieşirea britanicilor de sub stăpânirea romană şi transformarea Britanniei în Anglia sunt procese lungi şi complexe, însă pentru noi este important acest moment - cel al prăbuşirii Imperiului Roman, al invaziilor triburilor germanice survenite prin breşele făcute la graniţe, al apărărilor defectuoase ale celţilor stabiliţi pe teritoriul Britaniei -, pentru că, de fapt, acesta este contextul apariţiei legendelor arthuriene.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu