Selecţia "Formula AS"

 

* Radu Paraschivescu, "În lume nu-s mai multe Ro­mânii (planetei noastre asta i-ar lipsi)", Editura Huma­ni­tas (tel. 021/311.23.30), 230 p.

Nu ştiu unde am auzit sau citit o frază care i se potriveşte lui Ra­du Paraschivescu: "vapoarele sunt la adăpost în port, dar nu pentru asta sunt făcute". Portul lui, de om de carte - redactor, traducător, ro­mancier - l-ar ţine la adăpost de calamităţile, de escalada aberaţiilor, de mizerabilele derapaje ale "realităţii româneşti". Dar animozitatea struc­tu­rală faţă de prostie, in­cultură, nesimţire nu-l lasă să ignore manifes­tă­rile intolerabile ale celor ce au confiscat demo­cra­ţia în interes personal, ne­păsători la binele comun, şi clocesc în laboratoarele puterii măsuri autoritare pentru a-şi pre­zerva averile ilicite şi privilegiile. Reacţiile lui salutare la discursul şi comportamentul unor persoane publice - politicieni, "vedete" me­­diatizate ş.a. sunt cuprinse de­ja într-un raft întreg de cărţi, al căror ritm de apariţie a cres­cut din 2015 în­coace la două pe an. Asta şi fiindcă din fo­rurile de­cizionale unde s-au co­coţat im­postorii opor­tunişti por­­nesc ver­ti­­ginios, fă­ră dezbatere pu­blică, măsuri împotriva unor valori în care unii dintre noi am fost edu­caţi în familie să credem: drep­tate, adevăr, cinste, compe­tenţă. Umorul cu care înregis­trează şi comentează Radu Paras­chi­vescu subiecte din viaţa coti­diană e de fapt o formă de exas­perare comu­nă celor ce nu se lasă manipulaţi de vechii demoni re­veniţi în forţă, de promisiuni de­­magogice şi "jo­curi de pu­tere" fără fair play. Asu­mân­du-şi ris­cul să scrie pentru ci­titorul de azi, căci su­biectele luate din coti­dian sunt vo­la­tile, coor­do­na­torul colecţiei "Râ­sul lumii" vor­beşte în lim­bajul bunului simţ despre prostia proli­fe­rantă ca iedera din discur­sul public al politi­cie­nilor şi dem­nitarilor nu­miţi arbi­trar în funcţii de decizie, despre complezenţe descalifi­can­te ale unor "jur­nalişti" în soldă, despre pulsiuni primitive ce în­lo­cuiesc raţiunea, despre non-valori aburcate pe socluri şi ven­tilate de "admira­tori" intere­saţi material. Ironia de bună calitate trece din­colo de caraghioslâcul situaţiilor, îţi vine să râzi dar râsul e amar fiindcă e vorba de fapt de viaţa fiecăruia dintre noi şi de pers­­pec­tive. Din nefericire, Radu Paras­chi­vescu are mereu material proas­păt la îndemână pe YouTube, con­ser­vat "în viu". Când vezi însă trans­cri­se pe pa­gini de carte spu­sele Vio­ri­căi Dăn­cilă, de­liru­rile gro­teşti ale lui Daea, prestaţiile tică­loase şi bă­dă­rane ale unor Liviu Drag­nea, Şerban Ni­colae, Codrin Şte­fă­nes­cu, Florin Iordache, so­fis­­mele slu­garnice ale lui Tudorel Toader, îţi dai sea­ma că limbajul lor nu de­notă doar incultură, ci şi o sără­cie men­tală, o incapacitate de nuanţare, su­pli­nită prin aro­ganţă. Sfidători şi suficienţi, cei care "strâmbă legi sub pretextul că le îndreaptă" vor­besc o limbă ro­mâ­nă dege­ne­rată, iar greşelile lor de exprimare şi de logică, re­le­vate cu haz, cons­tituie una din­tre cele mai sa­vuroase teme ale cărţii. Nu-mi fac iluzii că să­geţile inte­li­genţei ascuţite a lui Radu Paras­chivescu vor străpunge pie­lea de rinocer a guvernanţilor. Dar cred că, atunci când prota­go­niştii cule­ge­rilor lui vor fi de mult uitaţi, aces­te cărţi vor documenta ex­ce­lent situaţia din România la în­ceputul seco­lu­lui XXI, când ve­chi­le bariere i­deo­logice s-au fleş­căit şi naţio­nal-popu­lismul face pod stânga-dreapta.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Florina Ilis, "Cartea numerilor", Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 574 p.

Încă de la "Cruciada copiilor" (2005) am re­­cunoscut vocaţia de romancieră, cum nu avem decât foarte puţine în literatura ro­mână, a Florinei Ilis. Cărţile ei ulte­rioa­re au confirmat că e romancieră de cursă lungă, capabilă să construiască lumi fictive laborios articulate, să în­globeze documentarul, imaginaţia şi "ştiinţa li­teraturii" în naraţiuni ample. Să alter­neze virtuoz stiluri într-o albie epi­că să­pată răbdător, cu meandre digresive în aval şi în amonte, fără să-şi plictisească cititorul. S-a scris despre înzestrarea ei nativă de po­ves­titoare, dar talentul acesta e slujit de o bună cunoaştere a miturilor autohtone şi universale, a tehnicilor literaturii moderne şi contemporane şi de aceea romanele ei voluminoase, fiecare interpretând surprinzător teme mult bătute, au entuziasmat nu doar critica, ci s-au şi vândut bine (mă rog, ceea ce poate însemna asta în Ro­mânia, unde câteva mii de exemplare epuizate se numeşte deja bestseller). Titlul ei cel mai nou, pe care vi-l recomand, trimite la secţiunea omonimă din Vechiul Testament, în care Dum­nezeu îi cere lui Moise să facă un fel de recen­sământ scris al celor două generaţii de evrei cu care rătăcea prin deşert căutând drum spre Ţara Făgăduinţei. Trebuia no­­tat fiecare om "după spi­ţa neamului, după familiile lor, după ca­sele părinţilor", pentru a se păstra memoria îna­in­taşilor şi astfel a iden­tităţii comunitare. Flo­ri­na Ilis cuprinde în Nu­merii ei istoria unei familii şi a unei co­mu­nităţi săteşti transilvane din zona Crişanei, în­tin­se pe patru generaţii, de la Marea Unire din 1918 până în postcomunism, în 2018. Adică de la străbunicul Petre Barna, împroprietărit după Pri­mul Război, în care luptase, la gospodarul bu­nic Gherasim, apoi la tatăl Ioachim, ce tră­ieşte drama colectivizării, şi până la urmaşii de azi, care recuperează pământul ca să-l vândă. Na­ratorul din această ultimă generaţie spune istoria de un secol a satului românesc prin oa­menii lui, prin fapte, evenimente şi trăiri. Ade­vă­rul celor narate în saga familiei ardelene, ve­rosimilitatea reconstituirii se obţin prin sec­venţe compuse în registre variate, de la ton epo­peic la realism, de la scenariu filmic la trucuri textualiste şi de la privire la firul ierbii la pa­no­ramare de sus. Totul din perspectiva unei in­te­ligenţe care poate completa prin fabulaţie go­lurile documentare şi care nu e dispusă să sim­plifice complexitatea personajelor ei. Lu­cidi­ta­tea nu împiedică şi o infuzie de tandreţe, căci e de presupus că romanciera a valorificat po­veş­tile propriei familii, "spiţa neamului", în aflarea rădăcinilor identitare. Nucleul îl cons­tituie tatăl şi mama, Ioachim şi Ana, de la care rizomul se în­tinde spre bunici şi străbunici, într-un cons­truct simbolic pentru relaţia ţăranului cu pă­mân­tul. "Punând fiecare personaj să po­ves­teas­că despre sine sau despre ceilalţi, am dorit să fac un exerciţiu de memorie colectivă şi, decu­pând o sută de ani din evoluţia ramu­rilor a două familii înrudite, să încerc să arăt ce rămâne în memoria noastră odată cu trecerea timpului. Am înţeles astfel că memoria e inse­pa­rabilă de poveste" - spune Florina Ilis într-un in­terviu. Iar poveştile imbricate într-o arhi­tec­tu­ră atent ca­librată în "Cartea numerilor" scot din uitare "un veac de comunitate" sătească.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* George Orwell, "Cum am împuşcat un elefant", traducere şi note de Mihaela Ghiţă şi Ciprian Şiulea, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 332 pag.

Există opere care-şi devorează autorul trans­formându-l în adjectiv: orwellian a intrat în limbajul comun datorită celor două romane antitotalitare celebre în toată lumea pentru geniul lor vizionar: "Ferma animalelor" (1945) şi "1984" (1949). Mai puţin popu­lare sunt celelalte scrieri ale lui Orwell - ro­mane, publicistică, eseuri, jurnale, pe care le putem citi în seria de autor de la Polirom. Cea mai recentă apariţie din serie, pe care vi-o re­co­mand acum, completează imaginea omului lucid, care detestă orice formă de dictatură, şi a stilis­tului, cu o scriitură limpede care "te face să vezi" şi te asociază astfel şi analizelor lui de cli­nician cu intuiţii uimitoare. "Cum am împuşcat un ele­fant" cuprinde povestiri, eseuri, reportaje, texte me­morialistice publicate în presa britanică între 1931 şi 1946, plus un text postum din 1952 (Or­well a murit în 1950, la 46 de ani). Toate sunt un du-te-vino între jurnalism şi creaţie literară, deopotrivă mărturii ale unor realităţi şi situare a lor într-o problematică socială şi politică mai vas­tă. Eseurile-povestiri sunt preponderent de ins­piraţie autobiografică: de la copilăria nefericită, umilitoare, la o şcoală parti­culară, adolescenţa ca bur­sier la Eton, anii petre­cuţi ca poliţist în Birmania şi apoi cei de vagabondaj printre oamenii străzii din Paris şi Londra; experienţa de luptă­tor într-o brigadă neo­­troţ­kis­tă în Războiul Civil din Spa­nia, cu atro­cităţi în ambele tabere; de rănit, în spital; de voluntar în apărarea civilă în timpul celui de al Doilea Răz­boi, de jurnalist BBC ş.a. În toate, Orwell se afir­mă ca socialist, cu o simpatie de principiu pen­tru săraci şi respingând orice formă de opre­siune dictatorială. Ca şi Albert Camus şi Arthur Koestler, e în aceeaşi măsură antifascist şi anti­sta­linist, o atitudine curajoasă în sovietomania oar­bă a intelectualilor occidentali, mai ales ime­diat după război. Orwell vede şi scrie că, în pri­vin­ţa minciunilor propagandistice, tirania roşie nu se deosebeşte de cea brună iar impostura leni­nist-stalinistă e o formă de confiscare a idealului egalitar de către un clan ce instituie un nou scla­va­gism. Procesele de la Moscova îi dau certi­tu­dinea unui stat poliţienesc care aboleşte, în nu­mele unei dogme false, libertatea de gândire şi demnitatea omului. Iată ce îşi nota în jurnal în 1940: "O revoluţie începe cu răspândirea pe scară largă a ideilor de libertate, egalitate etc. Pe urmă vine creşterea unei oligarhii care e la fel de interesată să-şi păstreze privilegiile ca orice clasă conducătoare". Sau: "Grozăvii precum epurările din Rusia nu m-au surprins pentru că simţisem întotdeauna că - nu exact asta dar ceva de genul asta - venea la pachet cu regimul bolşevic". Căutând un echilibru între socialism şi umanism adevărat, Orwell credea că se poate edifica o societate ameliorată, "decentă", doar creând un context politic, social, cultural care să încurajeze indivizii să dea ce-i mai bun în ei. În dorinţa de a-şi acorda viaţa cu ideile, el însuşi a plătit cu propria persoană. Materia densă dar uşor de citit a acestui volum ne relevă un Scriitor care cu­noaş­te trecutul, observă îngrijorat prezentul şi antici­pează profetic viitorul, nu doar în a doua jumătate a secolului 20, pe care n-a mai apucat-o. Căci, din păcate, ştim şi azi regimuri politice cu rădăcini în setea de putere şi lăcomia de avere ce îşi elimină opozanţii cu ajutorul "democratic" al maselor manipulate sau terorizate.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Ana Blandiana, "Va­ria­ţiuni pe o temă dată", Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 128 p.

O admir pe Ana Blandiana atât pentru opera ei literară, cât şi pentru faptele ei civice, cu iniţiative concretizate după 1990 în instituţii pre­cum Academia Civică şi Memorialul Vic­timelor Comunismului de la Si­ghet, ambele generând şi dezbateri publice atât de necesare în confuzia eti­că întreţinută de gu­ver­nele post­decembriste. Ca toată lumea, nu mi-o puteam închipui decât împreună cu soţul ei, Romulus Rusan, fiindcă erau nedespărţiţi şi re­pre­zentau o excepţie nu numai prin valoarea in­telectuală, prin constan­ţa incasabilă a cuplului ci şi prin faptul că n-au acceptat funcţii politice (aşa cum toţi o fac, în beneficiu personal), ci au muncit şi au riscat din con­vin­gere, încercând să determine o schimbare benefică în societate (cred că nu­mai Radu Filipescu se poate compara din acest punct de vedere cu ei). Romulus Ru­san a murit la sfârşitul anului 2016. Cartea pe care vi-o pro­pun, de o frumuseţe care-ţi rupe inima, îi e dedicată şi con­ţine poezii rimate, poeme în vers alb sau în proză scrise despre şi către cel dus dar continuând să o însoţească şi de dincolo, aşa cum au fost în comuniune peste o ju­mătate de veac. Toate sunt poe­me de dragoste în care du­re­rea absenţei fizice se trans­figurează într-o prezenţă mentală. O ex­perienţă pe care o ştiu toţi cei care au trăit doliul după ci­neva mult iubit şi ca­re simt nevoia con­­solatoare să gân­dească moartea nu ca nonviaţă, ci ca existenţă în alt plan, de neatins decât prin spirit. Astfel, cel dus şi cel rămas con­ti­nuă să fie împreună. Aşa se întâmplă şi cu mai mult decât perechea Blan­diana-Rusan: "Doar tu erai eu./ Doar tu renunţai la plural,/ La multiplul din noi,/ Doar tu ştiai să construieşti o sin­gurătate/ În care puteam în­căpea amândoi". Sinceritatea şi o anumită de­cenţă dau acestor elegii (netransformate nicio­dată în lamento) o emoţie trans­mi­sibilă. Cu aparentă simplitate, poeta reuşeşte să prindă în cu­vinte indicibilul, legătura miste­rioasă între un aici concret şi un dincolo metafizic, prin iubirea ce trece graniţele în ambele sensuri. Nu e vădu­vită de prezenţa coti­diană a omului ei, ci con­tinuă în sine cuplul inseparabil: "Nu cumva cu­vân­tul iubi­re/ E prea general, prea confuz,/ Inexact pentru ceea ce exista între noi?/ Era potrivit poate de mult/ Când era vorba despre doi (...)/ Acum însă, după de­cenii/ Când nu mai există deo­sebiri/ Nici linii despărţitoare/ Oricât de subţiri/ Iar cuvântul suflet este defectiv de plu­ral/ A spune te iubesc e o delimitare/ Subli­nie­rea unei diferenţe/ Care nu mai există men­tal/ O dare înapoi/ Din singura făptură în stare/ Să ne întrupeze pe amân­doi/ Ca şi cum ne-am încăpăţâna să aflăm/ Cine a murit dintre noi". "Variaţiuni pe o temă da­tă" e un volum care nu poate fi judecat doar în graniţele litera­turii, deşi Ana Blandiana găseşte imagini extraordinare pentru "ne­despărţirea prin moarte". Ome­neşte, ceea ce transmit poe­mele ei de iubire e pe cât de fru­mos pe atât de impresionant.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Adriana Georgescu, "La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti", traducere de Micaela Ghiţescu, cuvânt îna­inte de Monica Lovinescu, Ed. Humanitas (tel. 021/311.23.30), 304 p.

Azi, când sub masca democraţiei pândesc alte forme autoritare de reducere la tăcere, cunoaşterea trecutului nu-ţi dă voie să rămâi pasiv. Cum n-au rămas, încă din primii ani ai ocupaţiei sovietice în România, destui membri ai societăţii, din variate straturi sociale, care-şi făceau încă iluzii că situaţia e pasageră şi Occidentul nu o va tolera. Rezistenţa aceasta iniţială e mai puţin cunoscută de noile generaţii şi de aceea reeditarea mărturiei scrise de Adriana Georgescu era necesară după epuizarea ediţiilor apărute la Humanitas în 1992 şi la Fun­daţia Memoria în 1999. (Profit de ocazie pentru a aduce un omagiu traducătoarei acestei cărţi, Mi­caela Ghiţescu, ea însăşi fost deţinut politic, ple­cată de curând dintre noi, căreia îi da­torăm recunoştinţă pentru multele volume de prima mână transpuse în româneşte, dar şi pentru neobosita activitate la "revista gândirii arestate" pe care a condus-o). Cartea Adrianei Georgescu împreună cu alte mărturii din închisorile comuniste româneşti sunt ca punctele numerotate pe care trebuie să le uneşti pentru a contura un desen, sau ca tabla pe care detectivii lipesc imagini şi înscrisuri, făcând apoi între ele legături pentru descoperirea adevărului. "La început a fost sfârşitul" e în acest desen nu­mărul 1: prima relatare despre teroarea instaurată în 1945. Autoarea ei, o tânără şi frumoasă avocată şi jurnalistă, şefă de cabinet a generalului Nicolae Ră­descu pe când acesta deţinea preşedinţia Con­siliului de Miniştri, a intrat din prima clipă în rezistenţa anticomunistă, alături de colegi din organizaţia tineretului liberal. Arestată, torturată îngrozitor, închisă în condiţii inumane cu prosti­tuate, hoaţe şi criminale, nevoită între cele două detenţii să se ascundă, schimbând mereu adresa, tânăra fragilă a luptat din toate puterile cu frica, umilirea, boala şi moartea. Mai mult, cu o dârzenie şi un curaj extraordinar, a rămas fidelă ideilor sale de adevăr şi dreptate. A supravieţuit la limită, atât datorită ajutorului dat de codeţinuţi cât şi reţelei din organizaţia clandestină la care aderase şi care i-a plănuit şi pus în faptă evadarea, apoi scoaterea din ţară în august 1948. La Paris, Monica Lo­vinescu, şi ea de curând ajunsă acolo cu ultimul tren, a convins-o să-şi facă publică, sub regim de urgenţă, mărturia, sperând astfel să des­chidă ochii Occidentului faţă de ceea ce se petrecea dincolo de Cortina de Fier. Pe măsură ce Adriana Geor­gescu scria, Monica Lovinescu îi traducea în fran­ceză paginile, iar cartea ter­mi­nată astfel în timp record a apărut în 1951 la vizibila Editură Hachette. Tradu­cerea fusese semnată cu pseudonim (mama Moni­căi era ostatică la Bucureşti şi avea să fie asasinată, şapte ani mai târziu, în închi­soare) iar numele reale ale celor ce o ajutaseră pe au­toare fuse­seră schimbate pentru a nu-i primejdui. În ciuda contex­tului stângist din mediile inte­lectuale franceze ("ino­cenţi" ide­alişti sau "tovarăşi de drum" plătiţi de la Mos­cova), ecourile din presă au fost favorabile, ceea ce n-a schimbat totuşi cu nimic efectele tran­zacţiei de la Ialta. Cartea Adrianei Georgescu ră­mâne de actualitate nu doar fiindcă pune un reflector pu­ternic pe adevărul istoric al anilor 1945-48 în ţara noastră, ci şi fiindcă dă un exem­plu de refuz al manipulării, în condiţii incom­parabil mai pe­ri­culoase decât azi. Îmi vine în minte o frază a lu­cidului Albert Camus, şi ea foarte actuală: "În faţa mareei în creştere agresivă a prostiei, trebuie să opunem refuzul nostru".

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Simon Sebag Montefiore, "Cerul ro­şu al amiezii", roman, traducere de Ale­xan­dra Fusoi, Edi­tura TREI (tel. 021/300.60.90), 424 p.

Montefiore e uimitor prin pu­terea sa de muncă şi prin cali­tatea masivelor studii istorice, concepute cu un remarcabil ta­lent de po­vestitor, a monogra­fii­lor de oraşe, dar şi a ro­ma­nelor - toate traduse la noi, după ce l-au făcut faimos în Occident - iar publicul TV i-a putut ve­dea excelentele docu­men­tare despre centre ur­bane ce au influenţat evoluţia civilizaţiei (Ie­rusalim, Roma, Istan­bul). Profesorul de la Cambridge (născut în 1965) şi-a valorificat spe­cializarea în istoria Rusiei şi cer­cetările din arhivele im­pe­riu­lui sovietic accesibile după di­zol­varea URSS şi într-o serie de romane în care realitatea atestată devine material al fic­ţiunii, axate în special pe epoca de teroare a stalinismului. "Cerul roşu al amiezii" face parte, a­lă­­turi de "Într-o noap­te de iarnă" şi "Sa­şen­ca", din­tr-o trilo­gie romanescă ce are ca temă drama omu­lui prins în angrenajul unui mecanism tota­litar crimi­nal, în numele unei utopii. Este po­ves­tea unui scriitor evreu din Rusia sovietică, Benia Golden, trimis în Gulag pentru o vină po­litică inventată. În timpul răz­bo­iului germano-sovietic, el se ală­tură, din dispe­ra­rea de a supra­vie­ţui, unui batalion discipli­nar alcă­tuit din cazaci şi deţinuţi. Batalioa­nele de acest fel, constituite în 1942 din ordinul lui Sta­lin, erau arun­cate drept carne de tun în cele mai dure zone ale conflictului, fi­ind­că doar astfel, con­sidera dic­tatorul, li se dădea con­dam­naţilor "pri­lejul de a-şi răscumpăra cu propriul sân­ge păcatele". Soldaţii din bata­lioa­nele disciplinare erau li­chi­daţi la orice ezitare sau suspi­ciune de ofiţerii NKVD-ului, sin­gurele lor perspective fiind moar­tea sau muti­larea. Deta­şamentul lui Golden e trimis, în vara lui 1942, într-o misiune sinucigaşă în bătălia de la Cotul Donului, ce o precede pe cea de la Sta­lingrad. Conducerea sovie­tică urmă­rea să-i întin­dă, printr-un defector strecurat în detaşa­ment, o capcană Statului Major al lui Hitler, care-şi de­clanşase ofensiva spre Caucaz şi Volga. Benia Gol­den participă la atacul asupra sovieticilor tră­dători ce se alăturaseră naziştilor, e rănit şi luat pri­zonier de trupele italiene. O dra­goste imposi­bilă îl leagă de infirmiera italiancă Fabiana, care îl îngrijeşte, punându-i pe amândoi în pericolul de a fi lichidaţi de ai lor pentru pac­tizare cu duş­manul. Povestea de iubire a lui Gol­den e pusă în oglindă cu aceea a fiicei lui Stalin, Svetlana, în­drăgostită de un jurnalist de front, prieten cu eroul romanului. În peregrinarea, îm­pre­ună cu Fabiana, prin spaţiul morţii dintre cele două tabere, Benia Golden îl ucide pe presupusul trădător sovietic ce trebuia să ofere informaţiile false duşmanului, stricând astfel capcana întinsă lui Hitler, dar până la urmă îşi repară greşeala, obţinând reabilitarea. În acest amestec de istorie şi ficţiune, Montefiore creează personaje memo­rabile, inspirate din ma­rea literatură rusă, umane până la capăt într-o lu­me în care viaţa individului nu contează, şi dez­voltă treptat suspans şi mister, după reţeta fil­melor de acţiune, dar cu o miză mai mare: înţe­legerea capcanelor istoriei.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Mihai Botez, "«Lumea a doua» şi alte scrieri din anii disidenţei solitare 1979-1987", ediţie îngrijită, studiu bio­grafic, cronologie şi stu­dii introductive de Ana-Ma­ria Cătănuş, prefaţă de Eu­gen Simion, Fundaţia Naţio­nală pentru Ştiinţă şi Artă (tel. 021/315.67.54), 552 p.

În anii '70-'80 ai se­co­lului trecut m-am bucu­rat de prietenia lui Mi­hai Botez (1940-1995) şi a soţiei lui, Ma­riana Celac (1936-2018). Au fost printre cei mai deştepţi, în am­bele sensuri ale cu­vân­tului - şi de inte­li­gen­ţă superioară, şi de luci­ditate vigilentă - oa­meni pe care i-am cunos­cut. Pe lângă excelenţă în pro­fe­siile lor, Mihai ca matematician şi specia­list în prospectivă, Ma­riana ca arhitect, amândoi reu­neau în personalităţile lor ferme­cătoare multe alte înzestrări, aveau umor şi povesteau atât de bine că nu mă mai săturam să-i ascult. Şi mai ales aveau curajul, pe care nici eu şi niciunul dintre cu­nos­cuţii mei nu-l avea, de a critica public re­gimul ceauşist care ne chinuia "multilateral" exis­tenţa co­tidiană. Curajul de a cere dia­log şi o viaţă normală pentru con­­­cetăţenii lor. Mi­hai Bo­tez, disidentul soli­tar, a încercat mai întâi să se adre­seze la vâr­ful puterii comu­nis­te, arătându-i încăl­cările fla­grante ale normelor şi valorilor procla­ma­te chiar de ea şi pro­pu­nând soluţii pentru îm­bu­nătă­ţirea vieţii ro­mânilor. Fiindcă n-a fost luat în sea­mă decât de Secu­ritate, care i-a deschis un dosar de ur­mă­rire, a trimis scrisorile des­chise spre a fi citite la "Eu­ropa liberă", şi a dat in­ter­viuri unor jurnalişti occi­dentali, în speranţa că ana­lizele lui în care releva con­­se­cinţele măsu­rilor abe­rante asu­pra omu­lui de rând vor pro­duce modi­ficări în gân­direa apara­tului de partid. Nu numai că vocea lui n-a avut niciun efect în ţară la acel nivel, dar, pentru că în străinătate disi­dentul român de­venise cunoscut, s-a elaborat, din co­man­­dă superioară, încă din 1982, un plan de compromitere a lui "prin acreditarea ideii că Mihai Botez e informatorul or­ga­nelor de Secu­ritate". Planul făcut de specialişti în dezinfor­mare şi manipulare a funcţionat şi după 1989, şi chiar şi acum, la 24 de ani de la moartea disiden­tului atât de curajos, denigrarea lui, cu rea credinţă şi fără dovezi con­vingătoare, continuă. Pentru a cu­noaş­te personalitatea şi va­loarea reală a acestui ex­cep­ţional intelectual critic, demersurile şi ana­lizele crizei sistemice a co­munismului românesc, ediţia pe care vi-o recomand e esenţială. Profe­sio­nist alcătuită de tânăra cercetătoare Ana-Maria Cătănuş, cartea cuprinde, pe lângă studiile de "comunismologie" struc­turală şi de prospectivă ale lui Mihai Botez, pe lângă memoriile şi in­ter­viurile din 1979-87, şi secţiuni dedicate omului, bio­gra­fiei sale, cu amintiri şi apre­cieri ale unor per­sona­lităţi care i-au fost apropiate. Cea mai inte­resantă şi vie e contribuţia surorii, Vio­rica Oan­cea, care comen­tează şi ilustra­ţiile de la sfârşitul volumului. Aflăm astfel că Mihai Botez a fost, la 26 de ani, cel mai tânăr doctor în mate­matici de la noi, şi a fost foarte apreciat în mari centre universitare din lume ca specialist în Stu­diul Viitorului. Sunt punctate demersurile disi­denţei lui de până în 1989 şi realizările de după, când a fost acreditat ca ambasador al Ro­mâ­niei la ONU şi apoi ca amba­sador al României în SUA. În anii aceia '90, când societatea era diviza­tă pătimaş, Mihai Bo­tez a fost aspru criticat că a ac­ceptat să fie "ambasadorul lui Ili­escu". Aflăm că şi opoziţia, prin Alianţa Civică, îi propusese aceste pos­turi, dar cum pierduse alegerile, Mihai Botez, care voia să fie util ţării prin relaţiile şi bunul lui renume interna­ţional, a acceptat să fie ambasadorul României, nu al lui Iliescu. Şi-a sacrificat astfel liniştea şi pasiunea de-o viaţă pentru matematică şi muzică, la care visa să revină, odată îm­plinită datoria. N-a mai apucat.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Lucia Berlin, "Manual pentru femei de serviciu", prefaţă de Lydia Davis, in­tro­ducere şi ediţie de Stephen Emerson, tra­ducere de Ioana Miruna Voiculescu, Editura ART (tel. 021/224.01.30), 600 p.

Fiindcă începe sezonul vacanţelor şi mi-ar plăcea să cred că răgazul pentru lectură creşte, vă propun acest volum de proze scurte care n-au cum să nu placă oricui. Autoarea lui, scriitoarea ame­ricană Lucia Berlin (1936-2004) a fost considerată o revelaţie abia cu această masivă selecţie de 43 de povestiri, editată la 11 ani după moarte, deşi în tim­pul vieţii mai publicase câteva volume şi cola­borase cu proze la reviste, iar în lumea literară americană nu era chiar o necunoscută. Dar abia antologia postumă făcută de prieteni literaţi a dat măsura unui talent ieşit din comun (s-a folosit, alături de numele ei, chiar atributul genială). Mai toate povestirile ei sunt de inspiraţie autobio­gra­fică, scrise cu o simplitate şi o limpe­zime uimitoare, dublate de ştiinţa cons­trucţiei concise, a ritmului alert şi a tă­ie­turii finale - toate dificil de obţinut pe spa­ţiul câtorva pagini. Surse pentru a povesti ceea ce ştia din propriile experienţe nu i-au lipsit, căci Lucia Berlin a avut o viaţă aventuroasă şi complicată. Născută în Alaska, unde lucra pe atunci tatăl specialist în minerit, şi-a trăit adoles­cenţa în Chile, unde a dus o viaţă îmbelşugată fi­indcă tatăl se îmbogăţise. Fata, suferindă de sco­lio­ză şi nevoită să poarte un corset rigid, a studiat apoi la Universitatea din New Mexico şi chiar din primul an s-a măritat cu un sculptor, cu care a avut doi băieţi. Despărţită de el, s-a recăsătorit cu un pianist de jazz, cu care s-a mutat la New York, dar l-a părăsit şi pe acesta pentru un al treilea soţ, Buddy Berlin, cu care a locuit în Mexic şi a avut încă doi fii. Nici această căsnicie n-a durat fiindcă Buddy devenise dependent de droguri. Aşa că Lu­cia alege să-şi crească singură cei patru copii în Ca­lifornia şi pentru asta lucrează ca profesoară, cen­tralistă, funcţionară într-un spital şi infirmieră, fe­meie de serviciu la persoane mai înstărite. Schim­bă des slujbele din cauza alcoolismului (şi mama, şi bunicul matern fuseseră alcoolici, ceea ce o marcase în copilărie şi făcuse dificile relaţiile cu ei). Abia pe la mijlocul anilor '90, câştigând lup­ta cu dependenţa, ajunge datorită unor prieteni, scriitor rezident la Universitatea Colorado, unde ţine şi cursuri, deşi sănătatea tot mai degradată o face să poarte o mască de oxigen. În anul 2000 se ală­­tură fiilor ei la Los An­ge­les şi continuă să scrie pâ­nă la moarte. Oraşele în care a locuit, mediile socia­le di­ver­se pe care le-a cu­nos­cut, ra­por­turile şi senti­men­tele din­tre oameni - sunt subiectele acestor po­vestiri care par întru totul adevărate, nu se simte că relatarea implică decupaje şi reconfigurări. Ea însăşi spunea: "Exagerez mult şi amestec ficţiunea cu rea­­li­tatea, dar de minţit, efec­­tiv, nu mint niciodată". Cu o formă bine con­tro­lată, un narator la persoana I şi detalii ne­aş­teptate pe care privirea pătrunzătoare le surprinde, nuve­lele şi schiţele transgresează une­ori realul în fulgu­raţii de absurd, mister, sim­bo­lism, fără să-şi piardă nici cursivitatea, nici efer­ves­cenţa emo­ţio­nală. Felul cum povesteşte Lucia Berlin despre su­ferinţă şi moarte, dar şi despre com­pasiune, bună­ta­te, fru­museţe face ca aceste proze de o naturaleţe mă­iestrit obţinută să fie o experienţă de lectură extraordinară.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Cornelia Golna, "Eroi pătaţi", tra­ducere de Mircea Bucurescu, Editura Eikon (tel. 0733/13.11.45), 568 p.

Cornelia Golna are o biografie cosmopolită: cu un tată aromân din Grecia şi o mamă româncă, a cres­cut şi a studiat în SUA şi e căsătorită cu cel mai bun şi mai harnic traducător de literatură română în ne­erlandeză, Jan Willem Bos, alături de care tră­ieşte de mulţi ani în Olanda. Cultivată şi poliglotă, co­men­tatoare avizată de literatură, ea are un in­te­res special pentru spaţiul balcanic din care s-a ins­pirat şi pentru romanele ei scrise în engleză şi apre­ciate atât pentru aria tematică insolită în Oc­cident, cât şi pentru talentul narativ al autoarei. Vo­lumul pe care vi-l recomand se poate înscrie în seria recons­ti­tui­rilor istorice şi etnologice ale "po­veştilor de fa­milie", de felul romanului "Cartea Nu­me­ri­lor" al Florinei Ilis sau, mai aproape ca zo­nă refe­ren­ţială, de "Cartea şoaptelor" a lui Va­rujan Vos­ganian. Cornelia Golna sapă spre rădăcinile fa­miliei sale aromâne din Ma­cedonia istorică pentru a scoate la lumină determinările înaintaşilor, condiţiile care i-au modelat, viziunea lor asupra lumii în care le-a fost dat să existe. Saga e axată pe un personaj principal, Agaton Galan, definit prin tradiţiile şi valorile familiei şi comunităţii de aromâni în care evoluează construcţia epică - o ficţiune bine do­cu­mentată istoric şi etnografic, dar nu o simplă re­constituire, căci romanciera ştie cum să-şi trans­forme textul în iluzia de viaţă autentică. Mediul în care trăieşte Agaton Galan e un orăşel de munte, Muşata, din provincia otomană la în­ceputul se­colului 20 - Macedonia. Contextul isto­ric e tulbure: puterea turcească ce dominase timp de 400 de ani provincia e în stare agonică. Pe mar­ginile Im­pe­riului, alte mari puteri dar şi noile state naţionale - Grecia, România, Serbia şi Bulgaria - se pregătesc să-şi îm­partă teritoriul balcanic rămas încă sub con­trol otoman, cu amestecul lui de popu­laţii diferite etnic şi religios. În Macedonia trăiau aro­mâni, greci, bulgari, sârbi, albanezi şi turci, fie­care co­mu­nitate păstrându-şi limba şi cultura ei, pre­cum şi ti­pul specific de activităţi economice. Aromânii, meş­te­şu­gari, păstori şi comercianţi harnici şi pri­ce­puţi, stabiliţi în relieful accidentat al munţilor din zo­nă, "prin­seseră cheag" în ciuda războaielor şi conflic­telor interne, fiindcă stă­pâ­nirea turcească avea tot interesul să le ia impozite. Dar, în contextul slăbirii acesteia şi al intervenţiei statelor naţionale - prin agenţi de influenţă, re­vo­luţionari naţionalişti şi fonduri de înarmare - aro­mânii au trebuit să opteze pentru alipirea la unul din­tre ele. Presiunea asupra lor, la care şi Agaton Ga­lan e supus, devine uriaşă. Opţiu­nea pentru România, care sprijinise construirea de şcoli naţionale în zonă, e di­ficilă, fiindcă ţara noas­tră nu avea graniţe co­mu­ne cu Ma­ce­­do­nia cea dispu­tată. În cli­matul în­veninat de ură et­ni­că, fa­natism şi violenţă, Ga­lan se orien­tea­ză spre Gre­cia care prin trimişii ei le promi­tea aro­mânilor păs­trarea iden­­tităţii şi a pro­prie­tăţilor. Dar, aţâţate de marile puteri, ţările cu as­piraţii te­ri­toriale din regiune dau frâu liber into­leranţei şi ex­clu­sivismului. Comitagiii bulgari şi andarţii greci se ucid între ei şi îi omoară împreună pe con­lo­cuitorii aromâni, albanezi, sârbi bănuiţi că nu-i sus­ţin. Agaton va înţelege pe propria piele că Gre­­cia pen­­tru care optase e la fel de intolerantă şi cru­­dă cu nea­­mul lui. Cornelia Golna a spus po­ves­tea ade­vărată a acestei comunităţi vitregite de is­torie în­tr-un mod pasionant, cu atât mai mult pentru citito­rul român, cu cât e vorba de rude apropiate.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Cornelia Golna, "Eroi pătaţi", tra­ducere de Mircea Bucurescu, Editura Eikon (tel. 0733/13.11.45), 568 p.

Cornelia Golna are o biografie cosmopolită: cu un tată aromân din Grecia şi o mamă româncă, a cres­cut şi a studiat în SUA şi e căsătorită cu cel mai bun şi mai harnic traducător de literatură română în ne­erlandeză, Jan Willem Bos, alături de care tră­ieşte de mulţi ani în Olanda. Cultivată şi poliglotă, co­men­tatoare avizată de literatură, ea are un in­te­res special pentru spaţiul balcanic din care s-a ins­pirat şi pentru romanele ei scrise în engleză şi apre­ciate atât pentru aria tematică insolită în Oc­cident, cât şi pentru talentul narativ al autoarei. Vo­lumul pe care vi-l recomand se poate înscrie în seria recons­ti­tui­rilor istorice şi etnologice ale "po­veştilor de fa­milie", de felul romanului "Cartea Nu­me­ri­lor" al Florinei Ilis sau, mai aproape ca zo­nă refe­ren­ţială, de "Cartea şoaptelor" a lui Va­rujan Vos­ganian. Cornelia Golna sapă spre rădăcinile fa­miliei sale aromâne din Ma­cedonia istorică pentru a scoate la lumină determinările înaintaşilor, condiţiile care i-au modelat, viziunea lor asupra lumii în care le-a fost dat să existe. Saga e axată pe un personaj principal, Agaton Galan, definit prin tradiţiile şi valorile familiei şi comunităţii de aromâni în care evoluează construcţia epică - o ficţiune bine do­cu­mentată istoric şi etnografic, dar nu o simplă re­constituire, căci romanciera ştie cum să-şi trans­forme textul în iluzia de viaţă autentică. Mediul în care trăieşte Agaton Galan e un orăşel de munte, Muşata, din provincia otomană la în­ceputul se­colului 20 - Macedonia. Contextul isto­ric e tulbure: puterea turcească ce dominase timp de 400 de ani provincia e în stare agonică. Pe mar­ginile Im­pe­riului, alte mari puteri dar şi noile state naţionale - Grecia, România, Serbia şi Bulgaria - se pregătesc să-şi îm­partă teritoriul balcanic rămas încă sub con­trol otoman, cu amestecul lui de popu­laţii diferite etnic şi religios. În Macedonia trăiau aro­mâni, greci, bulgari, sârbi, albanezi şi turci, fie­care co­mu­nitate păstrându-şi limba şi cultura ei, pre­cum şi ti­pul specific de activităţi economice. Aromânii, meş­te­şu­gari, păstori şi comercianţi harnici şi pri­ce­puţi, stabiliţi în relieful accidentat al munţilor din zo­nă, "prin­seseră cheag" în ciuda războaielor şi conflic­telor interne, fiindcă stă­pâ­nirea turcească avea tot interesul să le ia impozite. Dar, în contextul slăbirii acesteia şi al intervenţiei statelor naţionale - prin agenţi de influenţă, re­vo­luţionari naţionalişti şi fonduri de înarmare - aro­mânii au trebuit să opteze pentru alipirea la unul din­tre ele. Presiunea asupra lor, la care şi Agaton Ga­lan e supus, devine uriaşă. Opţiu­nea pentru România, care sprijinise construirea de şcoli naţionale în zonă, e di­ficilă, fiindcă ţara noas­tră nu avea graniţe co­mu­ne cu Ma­ce­­do­nia cea dispu­tată. În cli­matul în­veninat de ură et­ni­că, fa­natism şi violenţă, Ga­lan se orien­tea­ză spre Gre­cia care prin trimişii ei le promi­tea aro­mânilor păs­trarea iden­­tităţii şi a pro­prie­tăţilor. Dar, aţâţate de marile puteri, ţările cu as­piraţii te­ri­toriale din regiune dau frâu liber into­leranţei şi ex­clu­sivismului. Comitagiii bulgari şi andarţii greci se ucid între ei şi îi omoară împreună pe con­lo­cuitorii aromâni, albanezi, sârbi bănuiţi că nu-i sus­ţin. Agaton va înţelege pe propria piele că Gre­­cia pen­­tru care optase e la fel de intolerantă şi cru­­dă cu nea­­mul lui. Cornelia Golna a spus po­ves­tea ade­vărată a acestei comunităţi vitregite de is­torie în­tr-un mod pasionant, cu atât mai mult pentru citito­rul român, cu cât e vorba de rude apropiate.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Ian McEwan, "Ma­şi­nă­rii ca mine", traducere şi no­te de Dan Croitoru, Ed. Polirom (tel. 0232/21.74.40), 316 p.

Cu 14 romane traduse în toa­tă lumea, inclusiv la noi, în seria de autor de la Polirom, multe dintre ele ecranizate, britanicul Ian McEwan e un autor de best­sellers care nu face com­pro­mi­suri comer­ciale. Nu­mele lui a devenit pentru cititori garanţia unei lec­turi cap­tivante prin intriga cons­tru­ită la graniţa dintre rea­litate şi ficţiune, în jurul unei teme ce preo­cupă azi omenirea. Fie că e vorba de euthanasie ("Amster­dam"), de justi­ţie morală ("Ispă­şire"), de încălzirea globală ("So­lar"), de fa­na­tismul re­li­gios ("Legea copiilor"), ca să dau doar câteva exemple, cel care e numit în Marea Brita­nie - o ţară cu destui romancieri contem­po­rani foarte buni - scriitor naţio­nal se vinde în sute de mii de exemplare fiindcă e in­genios dar uşor de urmărit, grav dar nu lipsit de umor, subversiv dar convin­gător. Ştie cum să te ţi­nă în priză, folosind cu brio poveşti întrepă­trunse, suspans, întorsături ne­aşteptate, pe o pân­ză de fond cu evenimente reale şi probleme acu­te ale epocii noas­­tre. Curio­zi­tatea l-a făcut şi îl face pe Ian McEwan să se do­cumenteze pentru fie­care roman, să fie la zi cu descoperirile din diferite domenii ale ştiinţei, pentru că, spune el, "un ro­man­cier trebuie să ştie cum func­ţionează lucrurile, faptele pe care ştiinţa le studiază şi le de­scrie. Lumea e mai vastă când o explo­rezi cu mijloace raţio­nale". Ro­manul pe care vi-l recomand azi în traducerea fidelă a lui Dan Croitoru (cel care a transpus în româneşte majoritatea seriei de autor) are şi el o temă preo­cu­pan­tă după acce­le­rarea fără pre­ce­dent a pro­gre­sului teh­nologic. E vorba despre realizările inte­li­genţei arti­fi­ciale, obţinute prin cer­cetările co­robo­ra­te ale sa­van­ţilor neu­ro­logi şi ale specia­liş­tilor informa­ticieni, şi care a­cum nu mai ţin de S.F., ca în se­co­lul trecut. Romancierul se amu­­ză însă să recurgă la is­to­ria contrafactuală, plasându-şi ac­ţi­u­nea în 1982, în timpul răz­bo­­iu­lui cu Argentina pentru insu­lele Falkland, pe care şi-l închi­puie pierdut de Margaret Thatcher, ceea ce provoacă o criză guver­na­mentală şi revolte sociale. Per­sonajul-narator, Charlie Friend, un ratat de 32 de ani care aban­do­nase studii de cibernetică şi antropologie, e şomer şi trăieşte la limita sărăciei din tranzacţii mo­deste la bursă. După moartea mamei, cheltuie toată moştenirea ei cumpărând un om artificial, din primul lot de 25 de Adami şi Eve scoase pe piaţă. Împreună cu vecina şi iubita lui mai tânără cu un deceniu, Miranda, îl pro­gramează pe Adam al lor după caietul cu instrucţiuni, fiecare contribuind prin software la crearea personalităţii an­dro­idului, fără să ştie mă­sura în care calităţile atri­bu­ite vor interfera sau pre­vala asupra unei even­tuale conştiinţe. În poves­tea lui Adam - care capătă sen­timente precum şi o dimensiune morală - şi a cuplului Charlie-Miranda, romancierul pare să recurgă la algoritmi din "mor­fologia basmului", introducând un mister terifiant, un păcătos spă­şit, un copil mic, un scriitor de mâna a doua, dar şi pe cre­a­torul adevărat al inteligenţei arti­ficiale, Alan Turing, viu încă în 1982 (deşi în realitate murise din 1954). Toate aceste personaje generează şi întreţin povestea într-un mod credibil, nu lipsit de un anume cinism, fiindcă roboţii inteligenţi, care n-au fost învăţaţi să mintă, nu pot suporta ceea ce înţeleg despre oameni şi se si­nu­cid anulându-şi softul. Deşi exis­tă sugestia unui happy-end, Ian McEwan nu se poate abţine să nu-şi aducă naratorul dez­orien­tat pe calea lucidităţii, fă­cându-l să-şi amintească de "Me­dalia Fields, cea mai înaltă dis­tincţie din matematică, şi ins­crip­ţia de pe ea, atribuită lui Arhi­mede: Ri­di­că-te deasupra ta şi înţelege lu­mea".

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Cătălin Pavel, "Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal", Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 324 p.

Pe Cătălin Pavel l-am descoperit cu încân­ta­re ca romancier şi îi citesc săptămânal rubrica "O, ce vestigii minunate" din "Dilema veche", în care combină într-un mod foarte personal cele două profesii care-l pasionează, de arheo­log şi scriitor. Publicistica lui pe teme de ar­heo­lo­gie e un demers de popularizare atrăgător, o cale medie între istoriografia clasică şi poves­ti­re, între cercetare ştiinţifică şi vânătoare literară, în care face să vorbească pe limba noastră pietre şi oase, artefacte şi înscrisuri dezgropate. Cartea pe care vi-o recomand acum traversează şi ea straturi arheologice în jurul unei teme: cea a cu­plu­lui amoros, "o dragoste universală, pasio­nală, în care sexualitatea joacă un rol important (...). Ceea ce studiezi aici este ce rămâne din iubire, literalmente: probele efective, fizice ale acestei iubiri". Creativitatea lui Cătălin Pavel, cu un background cultural rar în generaţia lui şcolită după 1989, pune la loc carnea perisabilă pe oase, materia putrezită pe fragmente conser­va­te în pământ, reconstituind cotidianul şi men­talul unor epoci îndepărtate. "Arheologia este o ştiinţă în care, mai mult ca în alte părţi, ipotezele fanteziste apar la tot pasul ca parte firească a proceselor de explicare şi sinteză (...). Arheo­lo­gul e tocmai omul care evaluează serios o ipoteză fantezistă şi, evident, de cele mai mul­te ori o gă­seş­te greşită". Imer­siunile lui pe firul pes­triţ şi adesea însân­gerat al istoriei umanităţii, de la Neanderthal la Antichitatea egipteană, grea­că, romană şi de la vikingi la primele ora­şe înfiinţate de Columb în Lu­mea Nouă, se fo­losesc de mi­tologiile păs­tra­te, de Ho­mer, Euripide, Ovi­diu ş.c.l. şi au marele avantaj al tehnologiei de azi, care-i fa­ci­litează accesul on line în marile muzee şi bi­blio­teci ale lumii. Unde ştie ce să caute şi asta nu exclude o muncă răb­dătoare. În felul ăsta poa­te să ne descrie artefacte antice precis datate şi localizate, să trans­crie fragmente de manus­crise din colecţii celebre, să analizeze picturi din catacombe şi bi­serici paleo­creştine, să repro­ducă graffiti erotice conservate pe zidurile din Pompei (cam prea multe şi re­petitive) - toate având ca temă amorul, precum şi diversele speculaţii ale arheologilor legate de ceea ce au des­coperit până acum. Explicaţiile sunt inte­re­sante şi amuzante fiindcă arheologul-scriitor priveşte vestigiile dinspre prezent, cu analogii şi limbaj actual. Nu ocoleşte pi­can­teriile, aspec­tele "scandaloase" ale vieţii de demult, melo­dra­ma, crimele pasionale. Totul însă cu o mare abilitate de a jongla cu registrele, de a întinde coarda fără să o rupă, de a suci gâtul retoricii spre umor (englezesc), spre burlesc sau spre ab­surd - o marcă stilistică şi a romanelor lui. Jo­vial şi ludic, extrem de pasionat şi metodic spri­jinit pe bibliografie, el te face să reînnozi pre­zentul cu Antichitatea, să telescopezi de la par­ti­cular la universal sentimente şi com­por­ta­men­te. Ca bonus, ne spune şi poveşti sen­za­ţio­nale despre arheoloaga Gertrude Bell, des­pre par­ticiparea Agathei Christie la săpăturile din Irak şi Siria (cu ecouri în unele romane ale ei), des­pre pasiunea lui Freud pentru arheologie şi mo­dul cum i-a influenţat aceasta celebrele teorii. Volumul are scopul declarat să-l facă pe cititor "să petreacă timp în vecinătatea unei teme im­portante. Uneori, asta e suficient să te facă mai bun, ca statul la soare". Reuşeşte cu brio.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Paula McLain, "Hemingway şi cu mine", traducere şi note de Veronica D. Niculescu, editura Humanitas fiction (tel. 021/311.23.30), 408 p.

Am mai scris aici des­pre moda de succes a ficţiunilor romaneşti şi a filmelor axate pe cele­brităţi din arte, ştiinţe, istorie. Faima unor ase­menea personalităţi des­pre care mai toată lumea ştie, oricât de su­perficial, câte ceva atra­ge publicul spre romanele şi filmele artistice inspirate din biografia lor reală. Mai laborios, fiindcă presu­pune documentare, acest tip de naraţiune cu potenţial de bestseller tentează şi romancieri dintre cei mai buni (primul care îmi vine în minte e Julian Barnes cu "Arthur şi George" sau cu "Zgomotul timpului"). Americana Paula McLain, ea însăşi cu o biografie romanescă - fetiţa abandonată, crescută în instituţii de stat, a ajuns o scriitoare tradusă în 35 de ţări şi care poate trăi confortabil din scris - şi-a câştigat no­torietatea, ca să spun aşa, pe spinarea lui Ernest Hemingway sau, mai exact, a nevestelor lui. Romanul care i-a adus Paulei McLain con­sacrarea internaţională, "Soţia din Paris", tra­dus tot la Humanitas în 2012, avea ca subiect re­la­ţia dintre tânărul încă necunoscut Hemingway şi Hadley Richardson, devenită prima lui soţie şi mama primului fiu. Era vorba acolo de să­răcie, tinereţe exuberantă, excese în Parisul din "epoca jazzului", despre prietenia cu alţi ame­ricani din "generaţia pierdută". Mai mare cu 8 ani decât soţul ei care, după succesul debutu­lui, o neglijează, cuplându-se cu prietena lor, jurna­lista mondenă Pauline Pfeiffer şi neputând ac­cepta menajul în trei, Hadley divorţează, iar Ernest se însoară cu Pauline. Romanul pe care vi-l recomand azi e consacrat celei de a treia şi cea mai remarcabilă dintre cele 4 soţii ale scrii­torului, Martha Gellhorn, pentru care o părăseşte pe Pauline, cu care avea încă doi fii. Martha a rămas în memoria secolului 20 nu doar ca una din soţiile lui Hemingway ci mai ales ca o fe­meie de mare curaj, corespondentă de liga întâi, pentru ziare de tiraj, din toate conflictele majore ale secolului, de la Războiul Civil din Spania, la cel ruso-finlandez, chino-japonez, al II-lea Răz­boi Mondial în Europa şi până la Vietnam şi Panama (octogenară, încă transmitea cores­pon­denţe de război de la faţa locului).
De fapt, "Hemingway şi cu mine", intitulat în original "Love and Ruin", e un roman de dra­goste între doi oameni cu personalităţi accen­tuate: un scriitor deja celebru (care publicase între altele "Adio arme", "Moarte după-amia­ză", "Câştigătorul nu ia nimic", "A avea şi a nu avea" şi scria de zor la "Pentru cine bat clo­potele") şi o femeie cu totul specială, căreia îi place să trăiască periculos, să fie liberă în op­ţiunile ei, să informeze întreaga lume despre ce se întâmplă cu fiinţele omeneşti pe câmpurile de luptă, dincolo de politică şi propagandă, să se im­pună într-o profesie dominată de bărbaţi. Via­­ţa lor comună în casa din Cuba e minată de ne­în­ţelegeri. Ernest, care are nevoie să fie per­ma­nent admirat ca scriitor şi ca bărbat, o vrea com­plet devotată nevoilor lui şi îi reproşează Marthei "egoismul" de a-şi construi propria ca­rie­ră pal­pi­tantă. Iar aceasta, deşi îl iubeşte, nu suportă în­lănţuirea. Ceea ce face meseriaş Paula McLain în acest roman e un fel de taxidermie, de îm­pă­iere cu imaginaţie a contururilor bio­gra­fice reale ale celor două personaje principale, în contextul istoric al anilor 1936-1945, cu o sim­patie vădită pentru Martha Gellhorn, cu care se identifică.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Anamaria Smigelschi, "Trecători, tre­cători", Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 230 p.

Cine a citit cele două cărţi precedente de me­mo­rialistică ale graficienei - "Gustul, mirosul, amintirea" (Humanitas, 2013) şi "Mai de ieri, mai de departe"... (Humanitas, 2015) - cu sigu­ranţă şi-o va dori şi pe aceasta. Amintirile ei, scri­se cu vervă, au capacitatea de a sesiza fru­mosul din natură şi oameni, cu hazul lui cu tot, de a găsi şi împărtăşi bucurie, de a o inventa atunci când îm­prejurări potrivnice o umbresc. Cu o poftă să­nă­toasă de viaţă, jucăuşă, îndemânatică şi crea­tivă până şi în domenii practice, de la gătit şi aranjat ospeţe pentru prieteni la bricolat, devotată familiei şi profesiei sale, Anamaria Smigelschi îşi retrăieşte în scris momente bio­gra­fice semni­fi­cative, schiţează portrete şi reconstituie am­bi­anţe care interferează cu istoria epocii 1947-1989, a copilăriei şi tinereţii. O epocă nu tocmai benefică familiei sale de inte­lectuali, plină de greutăţi şi nedreptăţi (cum a fost pentru majoritatea fami­liilor din ţara noastră instaurarea şi apoi consolidarea dicta­turii comuniste) la care clanul autoarei rezistă admirabil prin iubirea ce îi leagă pe membrii lui, prin ingeniozitate şi altruism. Ca şi în "prozeliţele" din "Gus­tul, mirosul, amin­tirea", şi aici amin­tirile sunt frag­mentare, axate în special pe câte un per­sonaj - rude, artişti cunoscuţi, oameni de tot felul care i-au trecut prin viaţă, mar­când-o. "În toţi aceşti zeci de ani, prin gara mea au trecut sute de călători (...) Dacă mă stră­duiesc pot povesti fel de fel de chestii despre ei, în marea lor majoritate plecaţi fără întoarcere". Deşi po­ves­titoarea e o fire duioasă, care iubeşte ani­ma­lele şi copiii (cărţile ei ilustrate pentru copii au încântat câteva generaţii), textele nu sunt deloc în­siropate sentimental, au o directeţe şi o năstruş­nicie adolescentină, din care ies la iveală uneori şi gheruţele ironiei bârfitoare, ca un con­diment în plus. Se citesc cu plă­cerea cu care au fost scrise sec­venţele cu boemii ce frec­ven­tau atelierul soţului ei, pic­torul Ion (Alin) Gheorghiu - Nichita Stă­nescu, Grigore Hagiu, Petre Stoi­ca, actorul Ionescu Gion, cele despre Nina Cassian, despre Lucian Pintilie, despre "foştime", "figuri bucureştene ale României normale", ie­şite din închisori în 1964.
Împreună cu evocări din vacanţele la mare, de la baluri mascate, vernisaje, cu fotografiile şi de­senele ce completează povestirile, prozeliţele alcătuiesc un puzzle de toată frumuseţea şi o mărturie subiectivă despre lumea artistică româ­neas­că din a doua jumătate a secolului XX. Ana­maria Smigelschi scrie cu lipici des­pre lucruri tră­ite, ştiute prin apro­piere, atenuând glumeţ as­pe­rităţile atunci când scoate la lumină ade­văruri tăioase. Astfel, textul mai amplu "Neveste de artişti" atinge, cu exem­ple din preajmă, un subiect pe nedrept ignorat - al femeilor ce şi-au sacrificat din iubire propria carieră pentru a scuti de orice griji, a crea un mediu confortabil soţului pictor sau scriitor, adesea capricios şi infidel, dar devenit dependent de soţia secre­tară, manager, menajeră, cola­bora­toare din umbră. "După cât de frec­vente sunt mariajele durabile, chiar pe viaţă, în arta plastică românească, ai putea crede că, odată cu jură­mân­tul de fidelitate matrimonială, logodnicele fac şi un legământ de dedicaţie totală pentru arta soţu­lui". E şi cazul propriei căsnicii cu Alin Gheor­ghiu, de a cărui posteritate continuă să se ocupe. "Trecătorii" Aneimaria se urmăresc uşor şi cu zâmbet de simpatie, ca tot ce a scris ea. Totuşi cartea aceasta ar fi avut nevoie de un redactor mai atent, care să elimine unele repetiţii şi să corecteze scăpările ("Revizorul", piesa lui Ce­hov!") sau numele scrise greşit.

 

• Adriana Bittel

 

Inima fetelor arde mai intens

Shobha Rao
Inima fetelor arde mai intens
Editura Storia Books, 2019
traducere din limba engleză de Ruxandra Tudor şi Alina Marc-Ciulacu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Shobha Rao s-a mutat din India în Statele Unite când avea 7 ani. A primit Premiul Katherine Anne Porter pentru ficţiune, iar povestirea sa, Kavitha and Mustafa, a fost inclusă în 2015 de romancierul şi scriitorul american T.C. Boyle pe lista Best American Short Stories. Este autoarea unei colecţii de nuvele, An Unrestored Woman, şi a romanului Inima fetelor arde mai intens. Locuieşte în San Francisco.
*
Un roman de debut electrizant, despre legătura extraordinară dintre două fete pe care împrejurările le-au despărţit, dar care se caută cu stăruinţă una pe cealaltă.

Poornima şi Savitha se lovesc de trei obstacole: sunt sărace, sunt ambiţioase şi sunt fete. După moartea mamei ei, Poornima întâlneşte foarte puţină bunătate în viaţă. Ei îi revine sarcina de a avea grijă de fraţi până când tatăl ei îi găseşte soţ potrivit. Aşa că, atunci când Savitha intră în gospodăria lor, Poornima e intrigată de fata aceasta veselă, care gândeşte pe cont propriu. Dintr-odată, satul lor din India nu mai pare chiar atât de sufocant de mic, iar Poornima începe să-şi imagineze o viaţă dincolo de căsătoria aranjată. Dar în momentul în care un act de cruzime îngrozitor o forţează pe Savitha să plece, Poornima lasă în urmă tot ce îi era cunoscut pentru a-şi găsi prietena.

Călătoria o poartă prin cele mai întunecate unghere ale lumii interlope din India, de pe un continent pe altul şi, în cele din urmă, într-un complex de apartamente din Seattle. Alternând perspectivele fetelor pe măsură ce se confruntă cu obstacole extrem de dificile, romanul lui Shobha Rao înfăţişează două eroine care nu îşi pierd niciodată speranţa ce arde înăuntrul lor.
*
Aleasă drept una dintre cele mai bune cărţi ale anului de către The Washington Post, NPR, Shelf Awareness, Paste, LitHub, Real Simple. Finalistă 2018 Goodreads Choice Awards, la categoria Best Fiction / Inclusă pe lista lungă a Premiului pentru Primul Roman 2018 a Center for Fiction.

 "Incandescent... Un portret virulent a ceea ce pare a fi feminismul într-o mare parte a lumii." (Vogue)

 "O plăcere pentru fanii Elenei Ferrante, cartea explorează legăturile de prietenie şi felul în care ambiţia feminină se loveşte de constrângerile sărăciei şi ale societăţilor patriarhale." (The Huffington Post)

 "Inima fetelor arde mai intens de Shobha Rao mi-a făcut inima ţăndări. Cioburi de inimă peste tot. Sunt uluită de căldura şi de umanitatea din această carte, chiar dacă explorează anumite locuri incredibil de întunecate. O să-mi rămână gândul la această carte pentru o vreme şi o să auziţi multe despre ea." (Charlie Jane Anders, autoarea cărţii Toate păsările din cer)

 "Un debut impresionant, romanul este o mărturie a trăiniciei pe care o are prietenia dintre femei... Shobha Rao ne uimeşte cu romanul ei de debut nu numai prin proza superbă, ci şi prin măiestria cu care stăpâneşte ritmul. În scriitura lui Rao, tema aceasta gravă, dură, care altfel ar fi putut deveni tulburătoare prin onestitatea totală, este fluidă şi propulsivă. Romanul nu pierde nicio clipă din vedere cele două suflete sensibile şi puternice aflate în centrul lui, iar cititorul rămâne fără suflare în faţa puterii lor." (Shelf Awareness)

 "Fascinant... Paginile se întorc întruna, limbajul este liric şi încântător şi numeroase formulări cer o pauză pentru a fi analizate... Rao este o scriitoare talentată şi sigură pe ea, capabilă să gestioneze o linie narativă amplă şi ambiţioasă." (The New York Times Book Review)

 "O poveste incredibil de autentică şi de fascinantă despre două tinere între care se creează o legătură puternică în timp ce ţes pânză pentru sariuri într-un mic sat indian dominat de sexism şi de misoginie." (nStyle)

 "Cu certitudine, o lectură obligatorie pentru cititorii cărora le plac autori precum Nadia Hashimi şi Khaled Hosseini." (Bustle)

 "Cartea are o forţă emoţională uriaşă şi o naraţiune fascinantă, care îl vor purta pe cititor până la finalul tulburător... Romanul este o mărturie puternică despre modul în care un lucru în aparenţă mărunt, precum prietenia dintre două fete, poate deveni un mijloc de a rezista oprimării." (Dallas Morning News)

 "Încântător... Proza magnifică surprinde nuanţele şi intensitatea a două prietene foarte bune, pe cale să treacă la o maturitate nesigură şi precară... Un studiu incisiv al unei legături de prietenie indestructibile." (Kirkus Reviews)

Fragment

Lucrul care te frapa cel mai tare la templul din vecinătatea satului Indravalli nu se arăta privirii cu uşurinţă. Nicidecum - mai întâi trebuia să urci muntele şi să te apropii, după care să priveşti îndelung şi cu atenţie intrarea. Uşa. Nu lambriurile ei sculptate sau fibrele elegante de lemn, ci modul în care trona, atât de impozantă, luminoasă şi stingheră. Felul în care părea să stea, puternică şi mare, ca şi când ar fi fost un arbore. Era vorba despre lemnul provenit dintr-un crâng aflat la nord-vest de Indravalli. Pădurea era îngrijită de o femeie bătrână - se zvonea că ar fi avut peste 100 de ani -, care nu avea copii. Ea şi soţul ei fuseseră fermieri şi, când a înţeles într-un final că nu-i era dat să aibă copii, femeia a început să planteze copaci, ca să aibă ce să îngrijească, ca să poată avea un lucru atât de fragil şi de minunat pe care să-l crească. Soţul ei a împrejmuit vlăstarii cu tufe de spini, ca să ţină la distanţă animalele sălbatice; pentru că locuiau într-o zonă aridă, femeia trebuia să aducă apă de la mulţi kilometri depărtare, să îi ude. Acum crângul lor se transformase într-o pădure mândră, cu sute de copaci. Şi toţi erau puternici şi se unduiau în bătaia vântului uscat. Un jurnalist de la un ziar local a mers odată să stea de vorbă cu bătrâna. A ajuns exact la vremea ceaiului şi s-a aşezat împreună cu ea la umbra unuia dintre copaci, ale cărui frunze foşneau sus, deasupra lor. Au sorbit din ceai fără să rostească niciun cuvânt; jurnalistul a uitat toate întrebările, fiind copleşit de frumuseţea verde şi tăcută a acelui loc. Aflase că bătrâna nu avea copii şi că îşi pierduse şi soţul de curând, astfel că i-a spus, înţelegător:
- Cred că vă ţin companie. Copacii. Ochii cenuşii ai bătrânei i-au zâmbit şi ea i-a răspuns:
- Oh, da. Nu sunt niciodată singură. Am sute de copii.

Jurnalistului i s-a ivit ocazia de a pune o nouă întrebare:
- Deci îi priviţi ca pe nişte copii?
- Dumneavoastră nu? A urmat un moment de linişte. Jurnalistul a privit prelung copacii cu trunchiuri masive şi viguroase care, în ciuda secetei, a bolii, a insectelor, a inundaţiilor şi a foametei, sclipeau în nuanţe de verde-auriu, deschis. Radiau chiar şi în căldura şi apăsarea după-amiezii.
- Sunteţi norocoasă să aveţi atâţia fii, a continuat el.

Bătrâna s-a uitat în sus cu o privire înflăcărată, iar chipul ridat i s-a luminat ca în copilărie.
- Sunt norocoasă, i-a răspuns, dar tu, tinere, nici că te poţi înşela mai mult. Aceştia nu sunt fiii mei. Nici măcar unul. Acestea sunt fiicele mele.

*
Poornima nu remarcase nici măcar o dată uşa templului. Nici Savitha. Dar templul le veghea îndeaproape, cocoţat pe muntele care domina satul Indravalli. Satul se afla în vecinătatea malurilor fluviului Krishna, la peste o sută de kilometri de golful Bengal. Deşi era aşezat într-o vale netedă, cătunul era umbrit de Indravalli Konda, unul dintre cei mai înalţi munţi din Andhra Pradesh; la jumătatea urcuşului pe versantul estic se afla templul. Era zugrăvit cu un alb strălucitor, astfel că Savithei i se părea o minge enormă de bumbac. Poornima îl percepea ca pe o lună plină, veşnic înconjurată de cer şi de crengile copacilor dimprejur. Poornima avea 10 ani. Stătea în faţa colibei în care locuia cu familia ei şi se uita atentă la templu; s-a întors spre tatăl ei, care stătea întins pe un pat din cânepă, şi l-a întrebat:
- De ce tu şi amma mi-aţi dat numele după luna plină?

Mama ei lucra la războiul de ţesut, aşa că Poornima nu a vrut să o deranjeze cu această întrebare. Dar ar fi făcut-o - ar fi făcut-o fără să o deranjeze deloc, ar fi luat-o de gât şi i-ar fi inspirat adânc şi cel mai neînsemnat miros - dacă ar fi ştiut că avea să moară în cinci ani. Dar tatăl ei nici măcar nu a ridicat privirea când a auzit întrebarea. N-a făcut decât să-şi ruleze o ţigară. Poate că nu a auzit-o. Poornima a luat-o de la capăt:
- Nanna, tu...
- Este gata cina?
- Aproape.
- De câte ori e nevoie să-ţi spun că trebuie să fie gata când vin acasă?
- Mi-aţi dat numele ăsta pentru că m-am născut într-o noapte cu lună plină? Bărbatul a ridicat din umeri.
- Nu cred. Poornimei i-a venit în minte faţa unui bebeluş şi a continuat:
- Aveam faţa rotundă ca luna? Tatăl fetei a oftat, după care a spus:
- La câteva zile după ce ai venit pe lume, mama ta a avut un vis în care i-a apărut un sadhu . Acesta i-a spus că, dacă te vom numi Poornima, următorul copil va fi băiat. Poornima l-a urmărit în timp ce îşi aprindea ţigara, după care a intrat în colibă. Atunci a fost ultima dată când a întrebat despre numele ei. În nopţile cu lună plină încerca din răsputeri să nu privească în sus. Este doar o piatră, îşi spunea în sinea ei, o piatră mare şi cenuşie pe cer. Dar i-a fost greu să uite, nu-i aşa? Acea conversaţie. Câteodată îi revenea în minte de niciunde, aparent fără motiv. Când gusta de sare o oală de sambar , de exemplu, sau când îl servea pe tatăl ei cu ceai. Evident că acel sadhu avusese dreptate: Poornima a mai avut trei fraţi. Deci care era motivul tristeţii? Niciunul, nici măcar unul singur. Câteodată chiar se simţea mândră şi îşi spunea în sinea ei: am fost speranţa lor, care s-a adeverit. Imaginează-ţi cum ar fi fost să nu devii realitate. Imaginează-ţi cum ar fi fost să nu ai speranţă. La 15 ani, Poornima avea deja vârsta la care se putea căsători, deci a încetat să mai meargă la şcoala maicilor. În schimb, a început să lucreze în timpul liber la roata de tors, charkha, ca să mai ajute la cheltuielile din gospodărie. Pentru fiecare mosor de fire pe care îl făcea - uneori roşu, alteori albastru sau argintiu - primea două rupii, care pentru ea însemnau o avere. Şi, într-un fel, chiar asta era: la 13 ani, când i-a venit prima menstruaţie, a primit în dar cel mai preţios articol vestimentar pe care îl purtase vreodată, o langa de mătase care costase o sută de rupii. Pot să câştig atât în mai puţin de o lună, şi-a spus cu respiraţia întretăiată. În plus, faptul că ea, o fată, putea să câştige ceva, orice, îi dădea un sentiment atât de profund şi de trainic de importanţă - de valoare -, încât se aşeza la charkha ori de câte ori avea ocazia. Se trezea dis-de-dimineaţă ca să toarcă şi o ţinea tot aşa după ce spăla vasele folosite la micul dejun, după ce pregătea şi servea prânzul şi după ce gătea cina. Coliba lor nu avea electricitate, aşa că torsul era o cursă contra soarelui. În nopţile cu lună plină era îndeajuns de multă lumină ca să poată să toarcă, dar acest lucru era valabil doar o dată pe lună. Aşa se face că în majoritatea serilor, după ce apunea soarele, lăsa deoparte charkha şi se uita cu nerăbdare la semilună, la primul pătrar sau la ultimul pătrar şi se văita: "De ce nu poţi fi mereu plină?". Dar lumina soarelui sau a lunii nu era singura grijă a Poornimei. Cealaltă problemă, cea mai apăsătoare, era boala mamei ei. Cancer, din câte înţelesese de la medicul spitalului american din Tenali. Medicamentele erau scumpe, aşa că femeii îi fusese recomandată o dietă bazată pe fructe şi nuci - de asemenea scumpe. Tatăl ei, care confecţiona sariurile din bumbac tors în casă pentru care era celebră regiunea Guntur, reuşea cu greu să-şi hrănească soţia şi cei cinci copii din raţiile de orez şi linte impuse de Guvern, darămite să le asigure fructe şi nuci, care erau considerate un lux. Dar Poornimei nu-i păsa. Ea era mulţumită - nu, nu doar mulţumită, ci încântată, de-a dreptul exaltată - de alimentele pe care i le putea cumpăra mamei în fiecare zi: două banane, un măr mic şi un pumn de caju. Nu era exaltată pentru că mâncase vreunul din fructe sau un pic din caju. Nu a luat niciodată nici măcar un dumicat; mama ei a convins-o o dată să ia o nucă de caju pe care, într-o fracţiune de secundă cât femeia s-a întors, a pus-o la loc în grămăjoară. Era exaltată când îşi privea mama în timp ce mânca încet banana - inclusiv mestecatul unui fruct atât de moale o secătuia de puteri -, dar Poornima o privea cu atâta convingere, cu atâta speranţă, că avea impresia că o vede pe mama ei întremându-se. Ca şi când forţa ar fi fost o sămânţă. Ca şi când tot ce trebuia să facă era să îi dea nişte alimente de două rupii şi să o urmărească cum creşte.

Aşa a ajuns Poornima să câştige la fel de mult ca tatăl ei. Iată cum proceda: lua grămezi de fire neprelucrate, amestecate în mănunchiuri groase şi, cu ajutorul roţii de tors, învârtea firele până se separau. În acelaşi timp, le răsucea pe un mosor de metal. Odată, în timp ce se uita la mosorul pe care răsucise un fir, i s-a părut că seamănă cu un butoiaş de lemn, mic cât căpşorul fratelui ei cel mic. În final, aceste fire urmau să ajungă la războiul de ţesut cu care confecţiona sariurile tatăl ei. Aveau să mai fie prelucrate înainte de asta, dar Poornimei i se părea că putea să aproximeze lungimea firului pe care îl torsese. Lungimea pe care o avea pe mosorul pe care îl răsucise. Dacă ar fi spus asta cuiva, ar fi râs de ea; i-ar fi spus că toate păreau să fie la fel de groase, dar nu era adevărat. Mosorul trecuse prin mâinile ei, astfel că ştia orice îndoitură, orice formă a acestuia, orice model de rugină. Ţinuse mosoarele în mână şi i se părea că niciun lucru care trece prin mâna cuiva nu mai poate fi uitat. Întocmai ca micuţul ceas pe care îl primise de la profesoara ei înainte să renunţe la şcoală. Avea un cadran albastru, patru picioare şi doi clopoţei care clincăneau la oră fixă. Când i l-a oferit, profesoara ei, o măicuţă în vârstă şi plină de amărăciune, i-a spus: - Presupun că acum te vor da unui soţ. Şi că în următorii zece ani vei avea câte un copil pe an. Ia ăsta. Nu renunţa la el niciodată. Acum poate că nu înţelegi la ce mă refer, dar vei înţelege într-o zi. După aceea a întors ceasul şi l-a făcut să sune. - Clinchetul ăsta, a continuat măicuţa. Ţine minte: sunetul ăsta este al tău. Este numai şi numai al tău. Poornima nu a avut habar despre ce vorbea măicuţa aceea bătrână, dar i s-a părut că acel clinchet al ceasului chiar era cel mai preţios sunet pe care îl auzise vreodată. Aşa a început să poarte ceasul cu ea peste tot. Îl punea alături de charkha în timp ce lucra. Îl aşeza lângă farfurie în timp ce mânca. Îl lăsa lângă covoraşul pe care dormea. Până într-o zi când aşa, pe nepusă masă, ceasul nu a mai clincănit şi tatăl ei a exclamat: - În sfârşit. Am crezut că nu o să înceteze vreodată. La câteva luni după ce micuţul ceas a încetat să funcţioneze, mama Poornimei a murit. Fata tocmai împlinise 16 ani - era cea mai mare dintre cei cinci copii - şi să o vadă pe mama ei cum se duce a fost ca o zi senină care se transformă în negură. Lucrul căruia îi ducea dorul cel mai mult era vocea mamei. Acea voce delicată, melodioasă şi caldă între pereţii roşi de şobolani ai colibei. Poornimei îi plăcea când era strigată de o voce atât de suavă, când spărgea monotonia orelor lungi care se reduceau, de fapt, la doar două banane, un măr şi o mână de caju. Vocea mamei făcea chiar şi acele lucruri mărunte să pară unele de nepreţuit. Şi acum Poornima îşi pierduse şi mama, şi ceasul. Şi pentru că nu o mai avea pe mama lângă ea, fata nu mai lucra la charkha la fel ca înainte; uneori o abandona în mijlocul zilei şi se uita în gol la pereţi, zicându-şi: o să-i uit vocea. Poate asta a vrut să spună măicuţa bătrână; că ajungi să uiţi un sunet dacă nu îl mai auzi în fiecare zi. Nu cred că o voi uita acum, dar se va întâmpla la un moment dat. Şi atunci voi pierde totul. Odată ce şi-a spus asta, a ştiut că trebuia să ţină minte mai mult decât o voce, trebuia să-şi amintească un moment anume, de pildă acesta: într-o dimineaţă, când era bolnavă, mama Poornimei s-a simţit îndeajuns de bine cât să-i pieptene părul. Era o zi senină şi însorită şi mişcările erau atât de line şi de uşoare, încât fata a avut impresia că nu o persoană ţinea peria, ci o pasăre micuţă, cocoţată pe mâner. După trei sau patru mişcări, mama ei s-a oprit brusc. Şi-a aşezat mâna pe capul fetei câteva momente şi, când s-a întors, Poornima a văzut că o podidise plânsul. Mama s-a uitat şi ea la fată şi, cu o tristeţe nesfârşită, care părea să fie acolo dintotdeauna, i-a spus:
- Poornima, sunt prea obosită. Sunt atât de obosită.

La cât timp după aceea a murit? Poornima era de părere că la trei sau patru luni. Într-o dimineaţă, după ce s-au trezit, au văzut că avea ochii deschişi şi goi şi fără viaţă. Cu toate acestea, Poornima nu a fost în stare să plângă. Nu a făcut-o nici când a ajutat la îmbăiatul şi îmbrăcatul mamei moarte. Nici când tatăl şi fraţii ei au dus-o pe uliţele din sat, învelită cu flori de iasomie. Nici când rugul funerar a ars şi s-a preschimbat în scrum. Nici măcar când a terminat de pus şi ultima crizantemă din ghirlanda agăţată de poza mamei ei. A plâns abia mai târziu, când s-a trezit în prima dimineaţă rece autumnală. Sau cel puţin a încercat să plângă. Îşi aminteşte că nu au fost decât câteva lacrimi. La momentul respectiv, a simţit că era o fiică rea, pentru că nu putea să plângă, să jelească, dar, indiferent de cât de tristă se simţea, oricât de adâncă era durerea, nu a reuşit să verse decât una sau două lacrimi. Ochii nu i s-au înroşit decât puţin. "Amma", a spus fata în timp ce se uita către cer. "Iartă-mă. Nu-i vorba că nu te iubesc. Sau că nu îmi este dor de tine. Nu înţeleg; toţi ceilalţi plâng. Varsă găleţi de lacrimi. Dar lacrimile nu sunt unica măsură, nu-i aşa?" Cu toate acestea, lucrul pe care l-a intuit s-a adeverit: odată cu trecerea lunilor, a uitat vocea mamei. Dar ceea ce îşi amintea în continuare, singurul lucru pe care nu îl pierduse, a fost faptul că pentru un moment - în timp ce îi pieptăna părul - mama şi-a pus mâna pe capul ei. A fost cel mai uşor gest dintre toate şi, cu toate acestea, Poornima l-a simţit: greutatea mâinii mamei. O greutate atât de delicată şi de fragilă, ca stropii de ploaie dintr-o zi toridă de vară. O greutate atât de mică şi de ostenită, dar suficient de puternică încât să i se insinueze în vine ca sângele. Într-un final, fata şi-a spus că fusese o greutate minunată.

O dată pe lună, Poornima mergea la templul de pe Indravalli Konda ca să se roage pentru mama ei. Stătea în încăperea de la intrare, care era înecată de mirosul emanat de cădelniţă, şi îl urmărea pe preot, sperând că zeii aveau să-i vorbească, să-i spună că amma ei îi veghea în continuare, chiar dacă lucrul pe care tânjea cu adevărat să-l atingă era deepa, o lampă micuţă, cocoţată exact pe vârful muntelui. Câteodată, în vreo duminică sau în vreo zi de sărbătoare, stătea în faţa colibei şi privea în sus, la luminiţa care strălucea în depărtare, licărind galbenă ca o stea.
- Cine o aprinde? l-a întrebat o dată pe tatăl ei.
- Cine aprinde ce?
- Deepa de pe vârful muntelui. Bărbatul, care tocmai terminase cina şi stătea în faţa colibei, cu braţele obosite şi spatele încovoiat, a privit înspre Indravalli Konda şi i-a răspuns:
- Probabil că un preot. Vreun copil. Poornima a tăcut un moment, după care a continuat: - Eu cred că amma o aprinde. Tatăl ei şi-a întors privirea către ea. Părea supărat, răscolit, de parcă tocmai ieşise dintr-o clădire cuprinsă de flăcări. Apoi i-a cerut nişte ceai. Când i-a dat cana, bărbatul i-a spus:
- Încă zece luni.
- Zece luni?
- Până la parastasul de un an.

Acum Poornima a înţeles ce voia de fapt să spună. După moartea unui membru al familiei, nu se cădea să organizezi nicio petrecere timp de un an, darămite o nuntă. Trecuseră doar două luni de la moartea mamei. Abia peste alte zece avea să se mărite - asta încerca tata să-i spună.
- Deja am vorbit cu Ramayya. Nu departe de aici locuieşte un fermier. Are câteva hectare de pământ şi este muncitor. Are doi bivoli, o vacă şi nişte capre. Dar nu vrea să mai aştepte atât. Are nevoie de bani acum. Şi se teme că tu nu eşti potrivită pentru o nevastă de fermier. I-am spus lui Ramayya, i-am spus şi lui: Uitaţi-vă la ea. Uitaţi-vă puţin la ea. Este puternică precum un bivol, ea este un bivol. Scoateţi-vă din minte bivolii voştri, ea ar putea să are singură câmpul. Poornima a dat din cap şi a intrat în colibă. Singura oglindă pe care o aveau era una cu mâner; nu îşi putea vedea toată faţa decât dacă o îndepărta cât putea de mult, dar a ţinut-o aproape de faţă şi a văzut un ochi, apoi un nas. Apoi a coborât cu oglinda spre gât, sâni şi coapse. Un bivol? A fost cuprinsă brusc de tristeţe. Nu putea spune de ce. Nici nu conta. Era o copilărie să fii trist fără motiv. Ştia doar că, dacă mama ei ar mai fi trăit, probabil că ar fi fost deja măritată. Poate chiar însărcinată sau deja mamă. Nici acestea nu erau motive de tristeţe. Cu toate acestea, îşi făcea griji în privinţa fermierului. Dacă avea cu adevărat să o pună să are singură câmpul? Dacă mama-soacră avea să fie dură cu ea? Dacă urma să nască doar fete? Apoi a auzit-o pe amma vorbindu-i. A auzit-o spunându-i: Niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat încă. Apoi a continuat: Totul este deja scris în stele, Poornima. De zei. Nu putem schimba nimic. Deci ce sens are? De ce să-ţi faci griji? Evident că amma avea dreptate. Dar în acea noapte, după ce s-a aşezat pe rogojina pe care dormea, Poornima s-a gândit la fermier, la deepa de pe vârful Indravalli Konda, la frumuseţe. Dacă ar fi avut tenul mai deschis la culoare, părul mai des sau ochii mai mari, poate că tatăl ei i-ar fi găsit un partener mai de soi: unul care să vrea o soţie, nu un bivol. Odată, când Ramayya a venit în vizită la tatăl ei, l-a auzit spunându-i: "Poornima ta este muncitoare, dar ştii cum sunt băieţii din ziua de azi; ei vor o fată modernă. Ei vor modă". Modă? Apoi s-a gândit la mama ei; s-a gândit la ultimele zile ale acesteia, când s-a zbătut în chinuri; s-a gândit la greutatea mâinii mamei pe capul ei; apoi s-a dus cu gândul la cele două banane, la măr şi la mâna de caju şi, ca şi când acesta ar fi fost momentul după care tânjea în sinea ei, a cedat şi a vărsat atâtea lacrimi de parcă nu avea să se mai oprească vreodată. A plâns în linişte, sperând că tatăl, cei trei fraţi şi sora ei nu aveau să o audă, iar rogojina s-a îmbibat atât de tare de lacrimi că simţea mirosul de umezeală de sub ea, ca după o ploaie zdravănă, şi, după ce a terminat, trupul ei a fost atât de epuizat de la plâns, atât de pustiit de sentimente, atât de gol, că a zâmbit şi a căzut într-un somn adânc, fără vise.