* Matei Călinescu, Ion Vianu, „Scrisori din exil. Corespondență inedită”, Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 524 p.
Născuți în același an, 1934, Matei Călinescu și Ion Vianu s-au împrietenit în adolescență, când erau colegi de liceu. O prietenie pe viață, cimentată și alimentată prin preocupări intelectuale, idei comune și realizări excepționale, în ciuda adversităților din România comunistă și apoi a dificultăților din exil. Dovadă – bibliografiile fiecăruia, cu volume de referință atât în țară, cât și în străinătate. Matei Călinescu – teoretician și critic literar, eseist, poet, prozator, Ion Vianu – psihiatru, activist civic, romancier, publicist ne-au dăruit, pe lângă alte volume de memorialistică, și o carte unică de „Amintiri în dialog”, pe a cărei copertă figurează amândoi. Acum avem un nou volum cu numele ambilor prieteni, aceste „Scrisori din exil”, din care s-a publicat o primă tranșă, cuprinzând anii 1977-1992 (restul corespondenței, până la moartea lui Matei în 2009, să sperăm că va fi și el tipărit). Despărțiți în 1973, când Matei Călinescu a plecat cu o bursă în SUA și a cerut acolo azil politic, cei doi își reiau relația în deplină libertate în 1977, când și Ion Vianu, care semnase „apelul Goma” și atrăsese atenția asupra încălcării drepturilor omului în România ceaușistă, emigrează în Elveția. Deși aflați la mare distanță unul de altul, profesorul de literatură comparată de la Bloomington și psihiatrul de la Morges se întâlnesc cel puțin o dată pe an, în Europa sau în America, cu ocazia unor congrese sau colocvii, iar în restul timpului legătura strânsă dintre ei e întreținută prin scrisori schimbate ca „o formă de protest calm împotriva destinului” ce-i ține departe fizic unul de altul. După cum scrie supraviețuitorul Ion Vianu în prefață, trei subiecte principale se întrețes în această corespondență: bucuriile și amărăciunile vieții în exil, dorul de „țara furată” și grija pentru cei rămași acolo, precum și atenția la evenimentele sociale și politice din Occident și din Europa de Est. Acest spectacol al reflexivității pe parcurs vibrează cu ecou până azi tocmai datorită tonului intim al scrisorilor, nedestinate programat publicării, impregnate de prezența vie a corespondenților. Efectul e de dialog și cu tine, cititor, care trăiești empatic, în timp real, ceea ce le-a fost dat lor să trăiască, să simtă, să înțeleagă. În plus, talentul lor de scriitori, energia afectivă degajată de exprimări, inteligența fecundă luminează treptat peisajul istoric, ideatic și uman al anilor ‘70-’80 chiar și pentru cei născuți mai târziu. Matei Călinescu și Ion Vianu își alimentează și stimulează reciproc gândirea, efortul de a depăși praguri spre lumea ideilor moderne la care au în sfârșit acces liber. Își recomandă și procură unul altuia cărți, își împărtășesc informații, observații, idei. Unele sunt de o luciditate a viziunii prospective uimitoare (două exemple din mai multe: încă din 1981, amândoi prevedeau că „imperiul roșu” se va dezagrega în virtutea unor procese interne ineluctabile iar în ianuarie 1988, Matei scria: „plecarea lui Ceaușescu (…) nu va soluționa nici una din problemele profunde ale României și probabil că va scoate și mai mult în evidență corupția morală și intelectuală fără precedent pe care regimul Ceaușescu a reușit să o impună în mod brutal aproape întregii populații”). Amândoi muncesc mult și cu bune rezultate, mânați de un pesimism activ, și visează la ziua când vor putea reveni acasă, în țară. Și ziua aceea a venit în cele din urmă, cu mari bucurii și la fel de mari dezamăgiri pentru cei doi frați în spirit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu