35% REDUCERE pentru 12 titluri din colectia BIBLIOTECA IOAN PETRU CULIANU

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Downshifting - un roman-satiră despre haotica, zbuciumata, derutata, pitoreasca Românie, scris excelent

Alexandru Done
Downshifting
Editura Polirom, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

***

Alexandru Done este pilda vie că, într-o mediu social atât de placid şi de blazat, un om pasional pare exagerat de luminos, de suav, de subtil, de nunaţat... Scrisul lui e dinamic, viu, intens colorat, e un scris care are ceva din simţul ludic şi plin de apetit al descrierii din proza lui David Lodge.

Există, incontestabil, în mediul cultural autohton, o anumită blazare estetică asociată noilor curente, indiferent de ce strat al manifestărilor culturale vorbim şi o blazare de fond, o astenie care transpare şi din gâlceava mediatică şi din avangardismele inerte din lumea artistică şi din minimalismele mult prea minimale şi din sângele rece cu care se creează orice, şi din viteza cu care creaţia se preschimbă în fetiş, iar fetişul în clişeu. Mă ierte hipsterii, dar după mine şi eco-sistemul lor e tot blazare, sub pălărie de epocă sau de paie, după gust.

Blazarea estetică este expresia oboselii unei civilizaţii şi a sufletului deopotrivă. Aşa au păţit-o şi fenicienii şi grecii şi etruscii. Când senzorii destinaţi frumuseţii se tocesc e semn de bătrâneţe.

Arta anestetică este la ordinea zilei. Or Alexandru iese la rampă cu un suflu estetic, deopotrivă original şi plin de seve, el deţine cumva secretul, elixirul tinereţii.

Suflul acesta este singurul apt să redea nu doar adâncimea şi proporţiile reale ale experienţei interioare, ci şi coloratura lor specifică. O scriitură demonstrativ-explicativă sau ostentativ-detaşată, "rece" aplatizează orice trăire, o dez-individualizează. Ideea estetică este "un conductor" sau o substanţă de contrast care face transparente lucruri pe care limbajul contingent sau cel analitico-reflexiv mai rău le opacizează.

Umorul, care este implicat în toate texturile stilistice ale romanului, este unul seducător, electrizant, care angrenează multe niveluri de simpatie şi empatie, şi care împiedică hotărât cititorul să privească personajele cu dispreţ superior. E mai multă autoironie decât ironie la adresa celor narate. Scena întâlnirii dintre eroul principal Mihai Marinescu şi spiritistul, autor al lucrării vizionare "Căzut din accelerat", are un haz amar şi plin de farmec.

Downshifting depăşeşte nivelul de simplă satiră socială, tocmai datorită acestei bogăţii metaforice care creează din cele mai banale situaţii de viaţă piese de coloratură cu accente lirice.

Dau un exemplu: "Independenţa costa scump şi asta pentru că nimeni nu o vedea cu ochi buni. Mai ales tribunalele. Divorţul însemna entropie, haos, derapaj, evadare, fugă de la locul accidentului, ruperea lanţului trofic".

Nu vreau să dezvălui prea mult din poveste, aşa că voi spune doar că este aceea a unui publicitar "scăpătat" care alege să trăiască ceva mai boem şi mai relaxat şi se apucă de taximetrie.

Limbajul e presărat cu termeni tehnici din argoul anglo-american en vogue care fixează personajele şi tablourile în climatul social contemporan. Descrierile, evocative şi abundând de sugestii senzoriale, sunt presărate cu reflecţii care punctează uneori cheia atmosferei sau a situaţiei. "După o anumită vârstă foarte puţine femei mai cred în viitor şi asta pentru că simt o acută nevoie de prezent."[...]"Un fior călduţ îmi trecea prin tot corpul , iar prin cap îmi circula un generos vid de idei. Nu ştiu de ce, dar asociez lipsa oricăror idei cu o miraculoasă stare de bine."

Alexandru Done îşi iubeşte personajele, le ironizează, fiind totodată empatic, le arată slăbiciunile şi doza de ridicol fără a le strivi sau ignora farmecul. Cred că acesta este cuvântul cel mai potrivit: farmec, asta este ceea ce au toţi în comun. Un inginer alcoolic şi cârcotaş profesionist, o juristă snoabă cu dimensiuni de divă, un iluminat căzut din tren, un specialist în artă murală religioasă care ajunge să-şi creeze opera magna pe pereţii unei ţigode, un anume văr Kapak, genul de băiat rău, care o arde "chill" şi virgin cultural, toţi au apariţii care îmbină penibilul cu lirismul, într-un mod încântător.

Cartea vorbeşte despre inşi pentru care reperele vitale sunt banii, gloria, oportunitatea, opulenţa dezmăţată. Obiectivele, odată atinse, dovedesc că nu doar mijloacele, ci şi scopurile se pot alinia pe linia dintre aberant şi derizoriu. O faimă care sfidează, o bogăţie în zadar, un simulacru al valorii sociale, mostre de împlinire isterică, nesatisfăctătoare, libertăţi pur demonstrative sunt piese de rezistenţă în biografiile personajelor.

O întreagă pleiadă de rataţi vizionari şi parveniţi pesimişti, de snobi maliţioşi, de ignoranţi fanfaroni, de falşi boemi şi autentic ipocriţi, de simulanţi şi profitori nefericiţi, de experţi în "arta" de a se arăta superiori semenilor, se perindă pe sub ochii cititorului făcând-şi numărul, lăsând, în urma reprezentaţiei, un iz de fabulă cu haz negru. Dincolo de ţesătura, uneori rocambolescă a acţiunii, de savoarea stilului şi de straturile de umor se întrevede, însă, vidul existenţial în care plutesc destinele unor oameni care orbecăiesc printre resentimente şi aspiraţii ridicole, printre neajunsuri nemărturisite şi încercări eşuate de a-şi găsi un rost într-o realitate socială în care haosul preia comanda încet, dar sigur.

Eu, Sofia Kunţevici, am venit aici ca să ucid războiul

Svetlana Aleksievici
Războiul nu are chip de femeie
Editura Litera, 2017

Intro

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit.

"Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul [...], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă." (Vladimir Voinovici)

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări. Războiul nu are chip de femeie s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare.

* * *

"Eu, Sofia Kunţevici, am venit aici ca să ucid războiul" - semnătură de pe clădirea Reichstagului

O să încep prin a recunoaşte că nu prea am încredere în cei care dau premiile Nobel pentru literatură. Asta mi se trage de la anul în care a câştigat Elfriede Jelinek şi, curioasă, m-am apucat de citit Pianista, o carte care nu mi s-a potrivit absolut deloc. L-am citit apoi pe Mo Yan pe care l-am găsit repetitiv şi plicticos, şi apoi pe Herta Müller care mi-a plăcut pentru subiectele alese, dar al cărei stil m-a lăsat rece. De aceea am evitat să o citesc pe Svetlana Aleksievici pentru multă vreme. Ca să fiu sinceră până la capăt, am căutat să o citesc pentru că urma să vină la FILIT 2017 şi nu este frumos să mergi la un festival fără să fi citit măcar o carte scrisă de autorii invitaţi. Sau, cel puţin, aşa cred eu.

Am început, aşadar, Războiul nu are chip de femeie cu îndoială şi reţinere, pentru ca, până la final, să nu o mai pot lăsa din mână, să ajung să mă bântuie, să mă facă să îmi dea lacrimile şi să mă determine să caut să citesc tot ce altceva a mai scris Aleksievici. Cartea constă dintr-o sumă de mărturii ale femeilor care au luptat în Armata Roşie sau alături de partizani în timpul celui de-al doilea război mondial. Este cea mai frumos scrisă şi profundă pledoarie împotriva războiului pe care am citit-o până acum. Citind-o mi-am dat seama de două lucruri. Primul, că bărbaţii au confiscat războiul şi l-au transformat într-o înşiruire de bătălii, strategii, generali şi acţiuni eroice, punându-l în manuale şi cărţi de istorie exact în această formă. Istoria mare cum o numesc unii, a ascuns istoria mică, a acoperit-o de derizoriu, încât războiul apare ca ceva eroic, curat şi, poate de aceea, repetabil. De aceea, războiul femeilor Svetlanei Aleksievici este mult mai cinstit, mult mai real şi absolut îngrozitor. Pentru că femeile nu sunt interesate de eroism aşa cum îl înţeleg bărbaţii ci de supravieţuire, de viaţă şi de frumuseţea ei, de familie, copii şi tot ceea ce le înconjoară. Războiul femeilor este plin de sânge, de purici, de durere şi lacrimi, de dor de familie, de pierderi îngrozitoare şi de frică. Este plin de iubire, de curaj şi eroism şi, mai ales, de compasiune şi speranţă.

Al doilea lucru de care mi-am dat seama este că suntem atât de obişnuiţi să punem etichete, încât uităm de multe ori să vedem şi opinia părţii opuse. Am crescut în Moldova unde poveştile spuse de bunici vorbeau de atrocităţile comise de Armata Roşie atunci când a intrat în România. Ruşii sunt prezentaţi ca sălbatici, nespălaţi, flămânzi şi lipsiţi de maniere în contrast cu ofiţerii nemţi care se purtau ca nişte domni, aveau mereu cizmele lustruite şi ştiau să sărute mâna unei doamne...Citind cartea Svetlanei Aleksievici, arunci, practic, un ochi, în mintea şi sufletul celeilalte părţi. Şi începi să înţelegi că realitatea este un pic diferită, că neamţul gentleman din poveşti poate să fi fost tot acela care a zdrobit capul unui bebeluş rus de un tanc de apă sau unul dintre cei care a călcat cu tancul copiii care fugeau dintr-un tren aflat sub tirul aviaţiei. Începi să înţelegi că este vorba de oameni care au trăit sub Stalin, care deja îşi pierduseră o parte din familie în Gulag sau oameni cărora comunismul în forma aceea perversă practicată de Stalin le dăduse şansa la o educaţie şi viaţă pe care altfel nu le-ar fi avut. De oameni care au pierdut atât de multe încât sentimentul puternic de ură devine explicabil, dacă nu scuzabil.

Sentimentul care transpare din fiecare confesiune este dragostea de ţară, atât de profundă încât poate părea un pic ciudată pentru oamenii zilelor noastre. Cartea prezintă povestea unei generaţii "cum nu va mai fi alta" după cum remarcă una dintre protagoniste. O generaţie care credea că există ceva mai presus de viaţa omului şi acel ceva este Patria. Mi s-au părut ilustrative pentru acest tip de gândire două secvenţe. În prima este vorba despre o familie care îşi pierduse mulţi dintre membri în Gulag ca urmare a politicilor criminale ale lui Stalin. Când Stalin a a rostit la radio celebrul discurs prin care chema la apărarea patriei, reacţia oamenilor a fost instantanee: mergem. Cu Stalin ne judecăm mai târziu. A doua întâmplare este povestită de o asistentă medicală. Aceasta spune că un neamţ rănit avea dureri mari şi îşi înfipsese unghiile în pământ. Un soldat rus l-a văzut, s-a apropiat de el şi i-a spus: " Nu pune mâna, acesta e pământul meu! Al tău e acolo de unde ai venit..."

Un personaj care revine mereu şi mereu în rememorarea războiului de către femei este chipul mamei. Este de înţeles dacă avem în vedere că femeile care povestesc erau copile de 15-16 ani atunci când s-au oferit voluntare. Mama devine pentru multe dintre ele cauza pentru care luptă, persoana la care doresc să se întoarcă, siguranţa şi curăţenia. Sunt emoţionante şi încercările combatantelor din prima linie de a îşi păstra feminitatea, lucru care se dovedeşte uneori imposibil. Încordarea în care trăiau zi de zi şi prezenţa continuă a morţii le-au transformat în femei bărbat. Organismul a refuzat să se mai comporte ca cel al unei femei. Necesităţile fiziologice le demonstrau, încă o dată că femeia nu este făcută pentru război şi moarte ci pentru viaţă. Cu toate acestea, citim mărturiile tanchistelor, lunetistelor şi genistelor care au fost în prima linie, inclusiv la Stalingrad şi care nu au fost mai puţin brave decât camarazii lor bărbaţi.

Pentru multe dintre ele sfârşitul războiului a însemnat începutul unei alte bătălii. Dincolo de greutăţile de după război, foametea şi lipsa produselor uzuale, femeile combatant, odată întoarse acasă, au fost tratate de multe ori cu dispreţ nu doar de către oamenii în mijlocul cărora s-au întors ci şi de către foştii camarazi. Unii dintre ei au ales să se însoare cu femei care nu fuseseră pe front, deşi erau îndrăgostiţi de cele cu care făcuseră războiul pentru că, zice unul dintre ei, miroseau a obiele şi cizme... Altele şi-au pierdut soţii, reîntorşi din prizonierat, încă o dată din cauza NKVD-ului care i-a considerat trădători si colaboraţionişti.

Citind cartea aceasta, citeşti, practic, despre tragedia unei întregi generaţii şi lumi. Simţi nevoia să facă o reverenţă în faţa acestor femei care au privit hăul în faţă şi s-au întors, poate, mai bune de acolo. Eşti conştient că sunt multe lucruri care nu s-au spus, orori la care femeile au fost martore, dar au preferat să le treacă sub tăcere. Citind cartea Svetlanei Aleksievici m-am gândit de multe ori că eu i-aş fi dat autoarei şi premiul Nobel pentru Pace pentru că această carte este o pledoarie pentru pace şi pentru viaţă. Este o carte care cred că poate vindeca pe oricine care încă priveşte războiul ca pe o cauză nobilă şi eroică.

Jocul identităţilor şi al literaturii

Evald Flisar
Observatorul
Editura Pandora M, 2017
Traducere din slovenă şi note de Paula Braga Šimenc

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Postfaţă. Jocul identităţilor şi al literaturii

Considerat "un thriller metafizic" sau o expresie a predilecţiei autorului pentru cele mai elaborate jocuri livresc-postmoderne, romanul Observatorul (Opazovalec) al lui Evald Flisar a convins rapid publicul cititor şi critica literară, demonstrând, deopotrivă, capacitatea scriitorului sloven de a-şi înnoi tehnicile narative şi procedeele stilistice. Iar cartea rezistă, dincolo de subiect, prin semnificaţiile pe care Flisar le aduce în prim-plan, ca şi prin temele pe care îndrăzneşte să le abordeze, cu o artă a expresiei care seduce şi intrigă în egală măsură, provocând toate clişeele gândirii şi interpretării.

Căci, în clipa în care Simon Bebler, protagonistul romanului, student la filosofie şi literatură comparată şi visând să devină dramaturg, află că suferă de o boală incurabilă şi mai are cel mult un an de viaţă, el decide să-l trăiască din plin şi să facă, în lunile care i-au mai rămas, tot ceea ce nu apucase până atunci. Iar dacă înainte tânărul de doar douăzeci şi doi de ani se mulţumea mai degrabă cu statutul de observator al existenţei în general şi chiar al propriei vieţi, privind ceea ce i se întâmpla cu detaşarea cu care ar fi citit o carte ori s-ar fi uitat la un film, după ce este informat cu privire la necruţătorul diagnostic, va încerca să experimenteze până la capăt ceea ce anterior i se părea că e dat doar personajelor de ficţiune. Numai că textul lui Flisar se transformă pe nesimţite din aparent simpla desfăşurare a unor aventuri (fie ele şi livreşti!) în foarte serioasa meditaţie asupra celor mai importante aspecte ale vieţii. Însufleţită de numeroase personaje, unele extrem de pregnante, presărată cu aluzii la lumea literaturii sau la cea strălucitoare a cinematografiei şi punctată de întâlnirile cele mai neaşteptate cu putinţă, ca şi de spectaculoase răsturnări de situaţie ori de momente pline de suspans, naraţiunea vizează sensurile identităţii, drumul dificil spre descoperirea de sine ce trebuie făcut de fiecare individ în parte, punând în discuţie, direct sau subtextual, complicatele relaţii ce se stabilesc între oameni în tumultuoasa epocă pe care o trăim, dar şi raportul (în perpetuă transformare) dintre adevăr şi ficţiune.

Veritabilă recontextualizare a vechii teme a diferenţei dintre aparenţă şi esenţă, Observatorul lui Flisar poate fi pe bună dreptate comparat cu cele mai bune pagini din creaţia altor romancieri contemporani. La fel ca formarea unui număr de telefon greşit, aşa cum se întâmplă, de pildă, la Paul Auster, diagnosticul lui Simon deschide o adevărată cutie a Pandorei, dând cititorului senzaţia că, deodată, lumea exterioară îşi pierde coerenţa, că este plină de mistere şi secrete (care trebuie atent explorate!), dar, exact ca în unele dintre textele lui Peter Ackroyd, că e un univers total lipsit de certitudini. Personajul central vrea de-a dreptul să intre în rolurile jucate de actorii săi preferaţi, convins că în acest fel va reuşi să trăiască el însuşi cel puţin unele dintre uluitoarele aventuri pe care le-a cunoscut şi admirat doar în literatură sau pe marele ecran. Decis să părăsească locul comod al unui simplu observator, Simon Bebler îşi transformă existenţa într-o uriaşă scenă, pe care se desfăşoară tot felul de întâmplări neobişnuite şi în care el e mereu implicat. Nu mai priveşte, ci trăieşte, nu mai meditează, ci experimentează, nu se mai mulţumeşte să evalueze, ci vrea să determine el însuşi faptele care se petrec în jurul său. Numai că, pe măsură ce jocul acesta devine tot mai serios, iar lucrurile se complică văzând cu ochii, tânărul Bebler simte că situaţia - situaţiile! - îi scapă de sub control şi se vede silit să răspundă cu toată sinceritatea marilor întrebări care iau locul siguranţei sale iniţiale: poate el oare să mai conducă jocul acesta? Nu cumva, mai devreme sau mai târziu, va trebui să se recunoască învins de tumultul evenimentelor pe care le provocase, dar care se desfăşoară întotdeauna altfel decât preconizează el? Şi, în fond, cine e adevăratul regizor al acestui mare spectacol de pe scena noului teatru al lumii?

Transformând în personaje de roman figuri cunoscute ale cinematografiei de peste Ocean, precum Woody Allen, Uma Thurman sau Al Pacino (dar sunt chiar ei sau e doar o asemănare frapantă cu realitatea?), romanul lui Flisar construieşte, în permanenţă, cel puţin două niveluri ale acţiunii şi interpretării: unul are în vedere sensul existenţei umane în general (mai exact spus, ceea ce oamenii puşi în situaţii-limită consideră a fi sens al existenţei!), şi altul vizează sensul evenimentelor strict textuale care-l atrag pe Simon în vârtejul unor mistere ale căror implicaţii tind să-i scape. Actul lecturii se transformă, deci, din contemplare în participare activă la descifrarea semnificaţiilor vieţii, iar cititorul trebuie să devină partener activ al autorului în marele joc al literaturii.

Cuvânt înainte la Imagini şi cuvinte. Scrieri alese

Dan Er. Grigorescu Negropontes
Imagini şi cuvinte. Scrieri alese
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Volumul de faţă cuprinde o selecţie din opera scriitorului şi fotografului Dan Er. Grigorescu Negropontes, prea puţin cunoscut generaţiilor actuale datorită unor cauze care ţin nu de calitatea lucrărilor sale, ci de vitregia vremurilor.

Născut în 1917 la Bârlad, ca fiu al Generalului Eremia Grigorescu, învingătorul de la Mărăşeşti şi Oituz, ale cărui cuvinte Pe aici nu se trece! au rămas celebre, şi al Elenei Negropontes, descendenta unei familii bogate, Dan Er. Grigorescu Negropontes părea sortit din plecare unei vieţi lipsite de griji. Din păcate, ursitoarele nu s-au pus de acord.

La scurtă vreme de la naşterea sa, în 1919, Generalul Eremia Grigorescu moare răpus de teribila gripă spaniolă care făcea ravagii în întreaga Europă la sfârşitul Primului Război Mondial. După pierderea soţului, Elena Negropontes îşi ia fiul şi pleacă la Paris, unde trăiau părinţii ei şi o soră, astfel că Dan îşi face şcoala primară şi primii ani de liceu în Franţa, la Janson de Sailly.

Stau cam nouă luni pe an; vara şi-o petrec la moşiile familiei în Moldova. În anul 1930, Elena Negropontes, considerând că a sosit momentul revenirii definitive în ţară, îşi lichidează locuinţa la Paris, închide într-un seif unele lucruri de valoare şi acte de familie şi se întoarce acasă. Îl înscrie pe Dan la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti, în ideea de a-l pregăti pentru rolul pe care urma să-l joace în societate. Călcând pe urmele tatălui său, Dan îmbrăţişează cariera armelor, deşi este pasionat şi de fotografie şi scris. Urmează Şcoala Militară a Ofiţerilor de Rezervă şi este trimis pe front între 1942-1944, fiind decorat în luptele din jurul Bucureştiului. Nu renunţă însă nici la celelalte pasiuni şi preocupări, astfel încât, la sfârşitul celui de-al Doilea Război, îşi face debutul în literatură. Publică două volume, ambele în limba franceză: Mélange, la editura Cartea Românească, 1945, şi L'Animal, la editura Bucovina, I.E.Torouţiu, 1947.

Cele două volume par să se fi bucurat de succes, din moment ce Alexandru Ciorănescu, la vremea aceea ataşat cultural pe lângă legaţia română din Paris, manifesta interes pentru ele şi se gândea la o eventuală republicare a lor în Franţa. Grigorescu e încântat de perspectivele pe care i le oferi de a deveni cunoscut în Franţa, îi scria George Ciorănescu, prieten cu Dan, fratelui său Alexandru, într-o scrisoare din 28 mai 1947. Este anul care aduce, din păcate, schimbări dramatice nu numai în existenţa lui Dan Er. Grigorescu, ci a mai tuturor românilor.

Instaurarea regimului comunist şi abdicarea Regelui îi fac pe mulţi să plece în exil. Dan, ca descendent al Generalului Eremia Grigorescu, refuză însă să se exileze şi rămâne în ţară. Urmează ani grei. Cariera militară se încheiase. Realizează şi faptul că şansele de a se impune ca scriitor sunt zero. După naţionalizarea averilor, casa familiei în Bucureşti se umple de chiriaşi. Universul, pentru Dan, se restrânge la camera în care locuieşte, şi care i-a fost lăsată prin intervenţia lui Mihail Sadoveanu, pe care avusese norocul să-l întâlnească cu ani în urmă. Va asista neputincios la ororile din jur, la arestarea şi condamnarea elitelor politice, militare, culturale, fiind el însuşi arestat şi purtat legat la ochi pe coridoarele închisorilor pentru vini imaginare. Trăieşte o lungă perioadă de depresie şi izolare, într-un fel de exil intern. Comunicarea cu lumea exterioară este tăiată. Graniţele ţărilor din lagărul comunist, inclusiv ale "Republicii Populare Române", se închid aproape ermetic pentru două decenii. Într-o bună zi îşi dă seama că, dacă vrea să supravieţuiască, trebuie să găsească un mijloc de face faţă prezentului.

Imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă, din cauza "dosarului de cadre", îl face să accepte la început slujbe grele şi umilitoare. Reuşeşte totuşi ulterior, tot prin intervenţia lui Mihail Sadoveanu, să obţină permisiunea de a fotografia pentru diverse publicaţii. Numai că, dacă uneori are de lucru, alteori trec luni de zile fără să câştige nimic şi trăieşte din vânzarea unor lucruri de valoare care scăpaseră neconfiscate.

Următoarele cărţi ale lui Dan Er. Grigorescu, publicate în ţară, aveau să fie albume de artă: Ştii că public numai imagini? îi scria el prietenului său de o viaţă, George Ciorănescu, care la 1 iulie 1947 părăsise ţara, pe care nu avea s-o mai revadă niciodată, pentru a-şi face un doctorat la Paris. Imaginea fotografică înlocuise cuvântul care nu mai putea fi nici rostit şi nici scris. Comunicarea cu lumea prin cuvinte, cel puţin pentru un timp, se încheiase. Ceea ce nu înseamnă că Dan renunţase să spună ceea ce avea de spus; numai că, în loc de cuvinte, avea să se folosească de imaginea fotografică. Multe dintre albumele sale de artă obţin recunoaştere internaţională: Delta Dunării, primul său album despre Deltă, editat de ONT, 1956, va primi medalia de argint la Leipzig. Albumului Voroneţ i se acordă medalia de aur pentru cea mai bună carte de artă la Concursul internaţional de carte de la Washington în 1963; cel de-al doilea volum despre Deltă, În Delta Dunării, apărut la Editura Meridiane, 1967, primeşte medalia de argint la Bucureşti, în 1968; volumul Brâncuşi, medalia de aur la Bucureşti în 1968 şi medalia de argint la Leipzig în 1971; albumul Paris, medalia de aur la Bucureşti în 1971. Expoziţia sa de la Veneţia, cu fotografii ale unor capodopere brâncuşiene reproduse în mărime naturală, a primit elogiile unor critici de prima mână, iar emisiunile de televiziune realizate împreună cu Dan Hăulică erau urmărite la sfârşitul deceniului şapte cu sufletul la gură de telespectatorii din România, fiind primele de deschidere spre Occident după anii de teroare stalinistă.

În primăvara anului 1968, Dan Er. Grigorescu reuşeşte pentru prima oară, de la instaurarea regimului comunist, să iasă din ţară şi să plece la Leipzig, în DDR, unde face parte dintr-un juriu de premiere a cărţilor de artă, iar în toamnă, după mai bine de douăzeci de ani, iese în Occident. Plecase, cu bani obţinuţi din vânzarea unor obiecte de valoare din casă, împreună cu Dan Hăulică, spre a realiza mai multe emisiuni despre Italia şi Franţa pentru televiziunea română şi câteva albume de artă.

Timp de câţiva ani, Dan crede că perioada grea a trecut, dar în 1971, când, după vizita lui Nicolae Ceauşescu în China, apar Tezele din iulie, Dan îşi dă seama că dezgheţul, epoca relaxării ideologice, a luat sfârşit. În aceste condiţii, pe măsură ce chinga se strânge tot mai mult în ţară, gândul de a se exila, înfiripat cu ani în urmă, după ce se născuse Sof, fiica sa, capătă din ce în ce mai multă pregnanţă. Măcinat de îndoieli, încearcă să pună în balanţă argumentele pentru o opţiune sau alta şi talgerul în favoarea exilării atârnă din ce în ce mai greu. În ciuda slăbiciunilor pe care le observă şi în societăţile democratice şi a tuturor temerilor sale, Dan Er. Grigorescu optează în final pentru lumea liberă. În 1974 se stabileşte la Paris şi devine corespondent permanent al secţiei româneşti a postului de radio Europa Liberă.

Se va angaja în lupta împotriva comunismului de la tribuna postului de radio ascultat cu sfinţenie în ţară sau participând la manifestările politice ale exilului la Paris, şi va lupta până în ultima clipă împotriva acestui monstruos miriapod fără cap, care se numeşte sau, mai bine zis, se intitulează comunism. Dan Er. Grigorescu Negropontes s-a stins din viaţă la Paris la 19 februarie 1990. A trăit evenimentele din decembrie 1989 şi a părăsit lumea aceasta cu speranţa că lupta sa nu a fost zadarnică şi că România îşi va reocupa locul pe care-l avusese în lume înainte de a cădea pradă regimului comunist impus de cizma sovietică.

Opera literară publicată a lui Dan Er. Grigorescu Negropontes, cuprinde, aşa cum aminteam mai devreme, două volume în limba franceză: Mélange, editura Cartea Românească, 1945, şi L'Animal, editura Bucovina, I.E.Torouţiu, 1947, apărute în ţară. Revista Apoziţia şi programele Europei Libere i-au oferit posibilitatea să îşi vadă o parte din scrierile sale ulterioare făcute publice. Deşi experienţe personale nefericite, anchete în timpul cărora a trebuit să facă nesfârşite declaraţii în scris, îl aduc în situaţia să deteste aproape "hârtia şi tocul", a continuat de-a lungul vieţii să scrie versuri, eseuri, povestiri.

Dacă în unele albume de artă, fotografiile apar însoţite de textele sale, alte scrieri zac mulţi ani într-o ladă, fără să vadă cerneala tiparului. Când va veni în Occident pentru a filma sau fotografia, va aduce şi câteva din ele. Atâta timp cât nu s-a decis totuşi să se exileze şi se întoarce în ţară, ele nu au putut apărea sub numele său: astfel "Compiuterul", publicat în primul număr al revistei Apoziţia din München, din 1973, apare nesemnat - Anonimus.

Multe dintre scrierile lui Dan Er. Grigorescu Negropontes au rămas, când a luat hotărârea de a rămâne în exil, în lada cu manuscrise, de unde, din păcate, au dispărut. Câteva versuri, purtând data 1969, şi câteva însemnări pe care le-am descoperit în arhiva familiei Negropontes dovedesc însă că nu a renunţat niciodată la scris. De altfel, odată ajuns în Franţa, este în scurt timp ales Membre Societaire de la Societé des Gens-de-Lettres şi în această calitate va prezenta o lucrare despre Contesa de Noailles la una din sesiuni.

Am selecţionat pentru prezentul volum acele scrieri care pot oferi o imagine a preocupărilor, a obsesiilor şi neliniştilor sale, a ceea ce îl exaspera, nemulţumea şi durea, precum şi a lucrurilor pe care le avea la inimă şi care îi aduceau o undă de mulţumire şi satisfacţie. După cum mărturisea în amintirile sale privind realizarea albumului Paris, Dan Er. Grigorescu Negropontes putea să stea la taifas secret cu lucrurile, care i se destăinuiau, i se revelau şi îi şopteau adevăruri şi taine.

Volumul de faţă cuprinde câteva lucrări făcute publice în exil, scrise la maturitate, în anii în care Dan Er. Grigorescu Negropontes a fost corespondent permanent de la Paris al Europei Libere şi a trimis sute de texte, transmise în special în Programul Politic, Tinerama şi Panorama. Am inclus de asemenea pagini de jurnal şi însemnări, câteva dintre poeziile sale, aflate în manuscris, precum şi o traducere parţială din Mélange. Am menţionat la sfârşitul fiecărei scrieri dacă a fost publicată sau transmisă pe unde, fără a putea stabili însă întotdeauna şi data, care lipsea în manuscris. Este şi motivul pentru care am renunţat la criteriul cronologic în alcătuirea volumului, de altfel şi tematic foarte jucat, date fiind multiplele interese şi variatele preocupări ale autorului. Este poate locul să amintesc că portretul scriitorului Dan Er. Grigorescu Negropontes, realizat prin textele incluse în această carte, se împlineşte prin cel făcut de Ariana Negropontes în cadrul unui lung interviu pe care l-am purtat la Paris în mai multe etape şi care, însoţit de documente, desene şi fotografii inedite, a fost publicat în volum la Editura Vremea în 2016 sub titlul: Exilul interior.

Readucerea în conştiinţa publică a operei şi activităţii lui Dan Er. Grigorescu Negropontes mi se pare un act absolut necesar. Albumele sale, puse la index în ţară după stabilirea în străinătate a autorului, nu au mai fost reeditate, cărţile nu au fost republicate, iar ceea ce a scris în exil a rămas necunoscut cititorului român. Deşi ani de zile a fost prezent săptămânal de la Paris în programele politice şi pentru tineret, la un sfert de veac de la încetarea sa din viaţă puţini îşi mai amintesc de contribuţiile sale. Este un act necesar, deoarece mi s-ar părea nedrept ca, în momentul în care activitatea exilului va fi trecută în revistă şi o nouă istorie a literaturii române va fi scrisă, reevaluând şi literatura exilului, Dan Er. Grigorescu Negropontes să lipsească din acest proces de recuperare.

Un roman întunecat şi provocator - Dulce răzbunare

Joe Abercrombie
Dulce răzbunare
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Ruxandra Toma

Citiţi un fragment din această carte.

***

O să încep prin a vă face o mărturisire: Joe Abercrombie este autorul meu preferat de romane fantasy. L-am descoperit acum ceva ani când căutam să citesc ceva care să mă scoată din lumea lui R.R. Martin. Terminasem primele volume ale seriei sale Cântec de gheaţă şi foc, devenită între timp celebră datorită serialului Game of Thrones realizat de HBO. Voiam ceva la fel de bun, la fel de întunecat şi provocator. Aşadar, am descoperit seria Prima lege şi nu am mai putut-o lăsa din mână. Şi atunci, ca şi acum, am aşezat seria lui Abercormbie deasupra celei a lui Martin în lista preferinţelor mele poate şi din simplul motiv că aceasta este terminată, ceea ce trebuie să recunoaştem este un mare atu atunci când vine vorba de romanele de dimensiuni respectabile pe care le scriu autorii de fantasy. De altfel, spaima cea mai mare a fanilor lui R.R. Martin este, din câte ştiu, aceea de a nu păţi acelaşi lucru cu fanii seriei Roata timpului a lui Robert Jordan. Acesta nu a mai reuşit să îşi finalizeze seria, ştafeta fiind preluată cu succes de Brandon Sanderson care a finalizat-o (unul dintre puţinele cazuri fericite). În plus, distanţa mare dintre publicarea volumelor face obligatorie reluarea cărţilor deja citite pentru a îţi aminti personajele, conexiunile dintre ele şi evenimentele.

Un alt motiv pentru care Joe Abercrombie a urcat în capul listei este faptul că reuşeşte nu doar să creeze o lume unică şi originală ci şi personaje care ajung să te bântuie, să te trezeşti gândindu-te la ele şi la ce ar spune într-o situaţie dată mult timp după ce i-ai terminat de citit cărţile. Cei mai dragi îmi sunt Sand dan Glokta şi Logen Nouă Degete. Antieroi prin definiţie, oameni cu defecte, autori de fapte reprobabile, cei doi au, în lumea plină de violenţă şi intrigi în care trăiesc, un compas moral care poate părea ciudat privit din afară, dar care îşi găseşte justificarea atunci când poveştile lor ţi se derulează în faţa ochilor. Loiali cauzei lor, trecuţi prin experienţe care ar doborî aproape pe oricine, Glokta şi Logen sunt genul de oameni care fac ceea ce trebuie pentru ca toţi ceilalţi să poată dormi în siguranţă.

Celor două personaje pomenite mai sus li s-a adăugat de curând şi un personaj feminin, Monza Murcatto. Monza este personajul central al romanului Dulce răzbunare apărut de curând la editura Nemira. Dacă aveam vreo îndoială asupra inspiraţiei lui Abercrombie şi a ideii de a scrie un nou roman plasat în lumea seriei Prima lege, după ce am citit cartea m-am liniştit. Autorului i-a mai reuşit o dată. Din nou te prinde, te poartă prin lupte, intrigi şi cetăţi, te face să îi porţi de grijă lui Murcatto, să suferi alături de ea şi să o vezi că reuşeşte să îşi ducă la capăt răzbunarea. Monzcarro este dovada faptului că atunci când ai un caracter puternic şi o voinţă de fier şi eşti mânat de dorinţa de răzbunare, nimic nu este imposibil. Odată general vestit, cunoscută sub numele de Măcelareasa din Caprile sau Şerpoaica din Talins, Monza este trădată de ducele Orso cel care o angajase să îi conducă armatele în campaniile de cucerire ale cetăţilor vecine. Acesta, invidios pe succesul şi faima femeii, pune la cale asasinarea ei şi a fratelui de care Murcatto era nedespărţită. Ghinionul lui Orso este faptul că, deşi desfigurată, dependentă de droguri care îi devin necesare pentru a îşi alina durerile, Monza nu moare şi hotărăşte să se răzbune pe toţi cei care au luat parte la conspiraţie. În acest scop îşi alege câţiva oameni cu reputaţii îndoielnice care să o ajute să îşi ducă planul la bun sfârşit. Un nordic, un specialist în otrăvuri, o fostă membră a Inchiziţiei şi un fost puşcăriaş sunt cei pe care Monza îi recrutează şi care îi vor deveni parteneri atât ei cât şi cititorului în aventurile care urmează. Lor li se adaugă Shenkt, un personaj misterios care are propriile motive pentru a o ajuta pe Monza.

Deşi roman fantasy, cartea lui Abercrombie nu aduce magia în prim plan ci, dimpotrivă. Dacă în celelalte romane, magia este ceva care există, vrăjitorii joacă un rol important în construcţia cărţilor, aici pare un lucru rar cu care personajele nu vor şi nu prea au de a face. Lumea lor este puternic ancorată în realitate. De asemenea, ca de obicei, lipsesc personajele absolut pozitive şi cele absolut negative şi nu există nici o urmă de romantism. În lumea personajelor lui Abercrombie griul este culoarea dominantă. În trecut sau în prezent, fiecare actor al poveştii poate să fi făcut lucruri condamnabile, dar acest lucru nu îl opreşte să arate compasiune, milă sau să sară în apărarea cuiva care consideră că merită atunci când este cazul. Este o lume aspră, în care greşelile au consecinţe, o lume în care bunătatea şi frumuseţea sunt rareori răsplătite. Cinismul este parte din structura personajelor. Monza ştie pe de rost fragmente din cartea lui Stolicus, un mare strateg al timpurilor trecute şi nu ezită să îl citeze ori de câte ori are ocazia. Acest lucru de oferă informaţii şi despre modul în care gândeşte şi planifică personajul nostru. Stolicus scrie: "Animalul se luptă ca să obţină victoria, generalul doar merge în marş până acolo" sau "Am văzut iadul. Este un oraş sub asediu" sau "Un conducător bun nu trebuie să se simtă niciodată în largul lui".

Abercrombie nu scrie fantasy pentru copii, pentru romantici sau pentru cei cu urechi şi ochi sensibili. Limbajul pe care îl folosesc personajele sale se mulează perfect pe experienţa şi caracterul lor. Mi se pare şi normal să fie aşa, pentru că nu poţi construi o lume aspră, plină de conflicte folosind un vocabular de domnişoară de pension. Cred că acesta este un alt motiv pentru care îmi plac romanele sale. Dulce răzbunare poate fi citit ca un roman de sine stătător, dar ar fi preferabil să citiţi mai întâi seria Prima lege. Având loc în acelaşi univers, în romanul de faţă se fac referiri la oraşe, personaje şi evenimente din seria principală. Pentru a înţelege exact implicaţiile fiecăruia merită, aşadar, ca prima oară să puneţi mâna pe trilogie. Promit că nu o să vă pară rău.

Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015

Radu Vancu
Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015
Editura Humanitas, 2017



*****
Intro

Radu Vancu (n. 13 iulie 1978, Sibiu) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu. Este conferenţiar la aceeaşi facultate şi redactor la revistele Transilvania şi Poesis internaţional. Coordonează secţiunea literară a revistei Timpul.

"Jurnalul lui Radu Vancu este o aventură intelectuală în sine. Mi s-a întâmplat rar să citesc notaţii atât de dense, atât de competente în zona culturală şi atât de umane în cea emoţională. El confirmă un scriitor polivalent, unul dintre cei mai moderni şi mai atotcuprinzători ai generaţiei lui. Poet, universitar, activist cultural şi civic, Radu Vancu pare unul dintre acei oameni cărora nimic din ce-i uman (şi post-uman) nu le e străin." (Mircea Cărtărescu)

"Dacă înainte de acest jurnal era doar credinţă, acum mi s-a transformat în convingere: poezia e un gen al biograficului - iar jurnalul e un gen al liricului. Tot ce e mai intens în noi intră aici. Iar această intensitate face, exact ca-n poezie, o dublă mişcare: pe de-o parte, ne falsifică viaţa, pe de alta, îi aduce adevărul decisiv. Din punctul acesta de vedere, mon semblable, mon frère, jurnalul acesta e doar un lung poem. Nici mai mult, nici mai puţin de atât." (Radu Vancu)

Fragment

2 august. Nu-mi recitesc jurnalul, atât cât e el acum (un jurnăluţ, în fond), dar gândindu-mă uneori la el (deşi numai gândire nu se poate numi asta) îmi pare complet nerecitibil. Văd că ocolesc cuvântul - nu nerecitibil: ilizibil. Aşa, am spus-o acum de-a dreptul. Tind să scriu aici totul despre nimicul pe care-l fac; iar când, pagină după pagină, totnimicul se adună, constaţi că-i ilizibil, inutilizabil, un maldăr de poze vechi de pe care toate imaginile s-au şters şi a rămas numai hârtia fotografică - gălbuie, neimpresionată de nimicurile tale lipsite de lumină, mereu identică sieşi. Cu cât mai multe foste poze, cu atât mai inutile & deprimante. Sau: cu cât mai jurnal, cu atât mai ilizibil.

[Da: "jurnal" e, de altfel, mai degrabă adjectiv decât substantiv, mai degrabă descriere a vieţii decât substanţă a ei. Cel ce descrie viaţa ţine jurnal; dar, descriind-o, nu-i mai trăieşte substanţa. Marii autori de jurnale sunt cei ce n-au trăit aproape deloc: Radu Petrescu, Cărtărescu, Kafka, Pepys. Doar Tolstoi şi, parţial, Jünger şi Gide ce mai dreg busuiocul. Dar până şi ei se simte că vibrează mai mult la descrierea vieţii decât la substanţa ei. Când Tolstoi scrie "azi m-am scobit toată ziua în nas", voluptatea majoră e a gândului că va putea nota relatarea despre scobitul în nas în jurnal, mai degrabă decât scobitul în sine. Tot descrierea, mai degrabă decât scobirea. Sau, spus ceva mai emfatic: voluptatea minoră e trăitul, voluptatea majoră e descrierea lui. Spus mai mizerabilist: cei ce scriu jurnale se scobesc în creieri cu voluptatea cu care cei ce trăiesc se scobesc în nas.]

[Jurnalul ca scobire în nasul creierului.]

Da, dar există cărţi ilizibile uriaşe - cum e Cartea neliniştirii a lui Pessoa, 'tschuldigung, a lui Bernardo Soares. Cărţi care, după două sute de pagini, devin atât de dense şi de repetitive încât practic nu mai poţi înainta în ele. Devin, în cel mai propriu sens, ilizibile. Însă abia odată devenite ilizibile poţi spune că le citeşti cu adevărat; numai când nu se mai pot citi înţelegi cu adevărat cum se cer citite. Ilizibila Căutare a timpului pierdut, ilizibilul Finnegans Wake, ilizibila Carte a neliniştirii - iată cărţile cele mai recitibile, cele la care te întorci mereu pentru a le reciti şi pentru a constata (aproape uşurat) că nu se pot reciti. Ilizibile, şi tocmai de aia infinit relizibile, ca poezia pură & dură.

Ai grijă ce-ţi doreşti, se spune - pesemne că m-oi fi rugat cândva: "fă-mă, Doamne, ilizibil" - şi m-a făcut. Însă ilizibil sadea, ilizibil buştean, ilizibil ca Augustin Buzura. Atât de ilizibil, încât nici măcar pentru mine relizibil.

Dar nu mă-nvăţ minte - căci, iată, chiar acum aştern aici literă după l-i-t-e-r-ă, a-c-o-p-e-r-i-n-d r-â-n-d d-u-p-ă r-â-n-d. Perseverând, perverserând. Căci grafomanul din fire n-are lecuire. Relizibil, my foot. Important e să trăieşti confortabil în marea minciună a vieţii tale de scriitor. Dacă ni s-ar lua şi iluzia asta, ar fi vai şi amar de noi. Abia dacă ar rămâne vreo zece, precum drepţii Sodomei, care să justifice totul. Şi nici unul dintre noi nu e printre cei zece. Ei, şi ce? Noi ştim să ne bucurăm de scrisul nostru mai abitir decât cei zece - pentru care, de altfel, numai bucurie n-a fost. Aşa că dă-i înainte, neneacă, fii ilizibil & amoral ca Sodoma - pentru care nicicând gândul la cei zece drepţi n-a fost mai infernal decât infernul care era ea însăşi. Ea însăţi.

5 august. De vineri dimineaţa până azi (acum e noaptea de duminică spre luni), am petrecut trei zile la Frânceşti - unde i s-a tăiat moţul lui Pavel, băieţelul Baronilor. Duminică, excursii - la mănăstirea Hurezi şi la culele Măldăreşti, I.Gh. Duca, Greceanu. La Hurezi, l-am căutat pe pictura exterioară pe tipul al cărui suflet e pus pe talgerele judecăţii, ca să-l compar cu cei de la Humor şi Voroneţ; l-am găsit - privirea lui, dezamăgitor de normală; ba chiar are un soi de aroganţă, parc-ar da cu sâc bieţilor ghiavoli care se canonesc să-l tragă de pe talger în lumea lor. Se uită la ei cu liniştea ironică a arivistului care se ştie ajuns în rai - e la lumi întregi distanţă de inocenţa sau nostalgia cu care omologii lui moldoveni privesc spre iadul pe care-l lasă în urmă. În schimb, interesantă fizionomia păcătosului care stă să intre în gura balaurului (din care iese iadul sub forma unei uriaşe flăcări arborescente): împingându-i cu o mână pe păcătoşii dinaintea lui în gura atotmistuitoare, ţine cealaltă mână ridicată spre cei din urma lui, chemător cumva - iar pe faţă i se citesc simultan regretul de a intra şi bucuria că va fi urmat de alţii. Iadul tot e contras în bucuria aia rea de pe faţa lui - iadul nu e numai neputinţa de a iubi, dragă Feodor Mihailovici, ci şi neputinţa de a nu urî. Meşterii zugravi de la Hurezi ştiau asta de pe la 1700.

La cula I. Gh. Duca, o bibliotecă infimă, de vreo sută de titluri, a lui Duca însuşi - altfel, titluri bine alese: câteva zeci de Gallimarduri interbelice, care arătau exact ca cele de azi (un Jean Giono, La trahison des clercs a lui Benda, o Virginia Woolf pre frâncă), biografii englezeşti şi nemţeşti alor câtorva mari oameni (în centrul raftului, cea a lui John Morley despre Oliver Cromwell, de pe la 1900, monografia-standard pentru vremea aia - mi se pare c-am găsit-o pomenită şi în jurnalul lui Sebastian - ori poate că-ntr-adevăr doar mi se pare), cam nimic românesc. Pereţii înghesuiţi cu tablouri, nu chiar ca-n ridicola casă-debara a lui Adrian Năstase din Zambaccian, dar nici foarte departe. Pe holul rezervat icoanelor, cea mai amplă dintre ele, de peste doi metri înălţime, figura o Fecioară cu Pruncul; de la distanţă, distingeai o Madonă cam convenţională ţinând la piept un bébé Christ negroid, foarte obosit şi încercănat. De la apropiere, expresia obosită dispărea cu totul şi lăsa locul unei expresii de o răutate teribilă, pe cât de surprinzătoare, pe atât de amuzantă şi înfricoşătoare. M-a urmărit toată ziua, de fapt chiar şi acum, târziu în noapte.

6 august. Am ieşit în seara asta cu Comanii la o terasă pe Podul Minciunilor. Teodora o să meargă cu Ion Barbu într-un turneu european, în căutare de mine dezafectate şi reamenajate turistic - fiindcă Barbu vrea să facă acelaşi lucru pentru mina dezafectată din Petrila. Seara se lăsa peste masa doldora de Holsten fără alcool, Sebastian era tot mai agitat, Cami l-a luat să-l plimbe prin Piaţa Mică - şi n-a mai revenit. Apoi Comanii au plecat, i-am condus până în Piaţa Mare - Cami & Sebastian nu erau nici acolo. M-am întors în Piaţa Mică, i-am căutat, am sunat-o pe Cami, şi aşa mi-am dat seama că telefonul ei rămăsese în ghiozdanul pe care-l purtam în spate; m-am căţărat pe balustrada Podului Minciunilor şi am observat minute rele Piaţa Mică, ticsită de oameni fericiţi & siniştri: nici urmă de ei. Şi m-a apucat brusc o teroare oribilă, ca la vederea micului bébé Christ surâzând plin de răutate, aproape tremuram, cu cinci ani în urmă m-aş fi năpustit peste primul litru de vodkă ieşit în cale ca să scap de teroarea asta. (N-am scăpat niciodată de ea astfel. Orice alcoolic ştie că nu aşa se scapă. Dar, ca orice mistic adevărat, nu poate altfel, er kann nicht anders.) Când am coborât tremurând de pe balustradă printre oamenii fericiţi de pe terasă, eram o epavă - am făcut patru-cinci paşi şi aproape m-am ciocnit de Cami & Sebastian, ieşiţi direct din pavaj. Şi n-am mai tremurat. Şi am fost fericit. Căci n-am putut altfel.

16 august. Parisul. La treizeci şi cinci de ani, nel mezzo del camin di nostra vita, la jumătatea speranţei de viaţă, m-am regăsit în selva lui obscură întîiaşi dată pentru prima oară. (Scriu rândurile astea rupt de oboseală în baia hotelului Ibis de pe rue Tolbiac, târziu după miezul nopţii - de asta-s aşa de exaltate & incoerente.) Am venit aici cu Cami, cu Ralu Capotă şi Lia Rociu; am zburat de la Cluj la Beauvais, de acolo am luat autobuzul spre Paris - şi iată-ne aici, năpustindu-ne ca un roi de albine în sevraj peste florile lui carnivore (căci pre mulţi au înghiţit), ca un roi de muşte peste cadavrul lui delicios & posedat (căci pre mulţi a iubit & smintit). După ce ni s-a alăturat şi Cipi Rociu, am bătut cu piciorul câteva hectare de mitologie culturală. Am văzut Centre Pompidou - unde cel mai tare m-au amprentat demenţele policolore ale lui Otto Dix & Brauner (Paludistul, mai ales), bric-à-brac-ul de obiecte ţicnite ale lui Breton (craniul de negresă cu ochii de un verde toxic & hipnotic, curat Morpho Electra din poemul lui Ştefan Manasia; mopsul împăiat cu privirea plină de răutatea bébé-ului Christ de la cula I. Gh. Duca), scurt-metrajele de prin anii '70 ale lui Paolo Gioli, mai ales Traumatografo, din 1973, dacă nu mă-nşel, care mi s-a părut traducerea ideală a poemelor lui Claudiu Komartin din Cobalt în imagini; textele lui Claudiu ar putea subtitra cu o fidelitate absolută scenariile traumatice & obsedante ale italianului. Am văzut apoi Nôtre Dame - în faţa catedralei, o cerşetoare româncă, învăluită într-o expresie de înaltă evlavie, bătea mătănii ca-n transă, murmurând: "Daţi şi mie un euro, cădea-v-ar capul de pe umeri, daţi şi mie". Mantră-haiku, remarcabil de plastică. Am fost la Trocadéro, am văzut Eiffel-ul despicând penial cerul şi aprinzându-l din oră-n oră, orgasm orbitor produs de un uriaş penis epileptic înfipt în vulva înstelată. Iar în metrou, la întoarcerea spre hotel, cineva mi-a furat portofelul. Botez parizian comme il faut, cum ar veni.

17 august. Creierul meu a înghiţit alte câteva zeci de hectare de imagini & diorame pariziene. Am văzut Dôme des Invalides, şi am făcut încă o reverenţă cinismului istoriei când am constatat că pe tunurile lui Napoleon scrie-n latineşte că-s făcute la Berlin (aceleaşi tunuri cu care franţuzul i-a bătut pe nemţi, vreau să zic). Am fost pe Pont Alexandre şi am făcut poze ca un chinez ortodox vaporaşelor de pe Sena. Am fost la Luvru - o, Luvru! - şi am trecut în trombă quasi-noiciană pe lângă gropile comune cu mii de capodopere italieneşti, frânce, greceşti, etrusce, romane, flamande ş.a.m.d. ş.a.m.d., dar oricât de fuşerit m-am uitat la ele (căci nu pot spune că le-am privit) tot m-au dat peste cap pânzele lui Lionardo cu Sfânta Ana şi pruncul & Madonna între stânci (în care, observa Ralu, italianul pictează în fapt corpul eteric), Sfântul Ieronim în extaz al lui Luca Signorelli (în care Isus crucificat zburând perpendicular pe creştetul sfântului e cel mai pur & mai bun Dalí - iar ochii sfântului în extaz sunt suferinţa pură), două statuete etrusce în care e tot Giacometti, hermafroditul roman antic (de fapt, perna & salteaua pe care-i întins/ă, în care marmura capătă inconsistenţa & moliciunea pufului). Am văzut grădinile Tuileries, am văzut Cartierul Latin - în care am mîncat kebab lângă mansarda lui Cioran -, am văzut Jardin de Luxembourg. Am fost la Versailles, unde reţinuse Cipi biletele, ca să văd în grădina palatului cele mai sofisticate & emerveillante jedouri & fântâni cântătoare imaginabile: arteziene traducând ekphrastic în jocul lor complicaţia frazelor beethoveniene, arteziene iluminate de lasere policolore ţâşnind în contrapunct cu flăcări arteziene ieşite ritmic din pământ, arteziene deasupra cărora jeturi de aburi închipuiau un cer în furtună fulgerat stroboscopic de lasere zigzagate, dragoni aruncând pe guri oribil-hipnotice jeturi enorme de vomă colorată. Încât acum, cu creierii iluminaţi stroboscopic de amintiri zigzagate, notez frânturile astea în baia hotelului, ca un Dinicu Golescu ruşinat că ţine un jurnal în care se entuziasmează & afolează, deloc cool & fashionable, de lucruri de care se entuziasmează & afolează chaque jour zeci sau sute de mii de oameni. Ay, biet Dinicu de Ardeal, se poate supravieţui chiar şi unor ruşini mai atroce.

18 august. Montmartre. Sacré-Coeur. În faţa catedralei, un artist (căci nu-i pot spune fotbalist) negru făcea cu mingea cele mai inimaginabile lucruri - prinzând, de pildă, mingea după gât, între ceafă şi omoplaţi, se căţăra pe un lampadar stradal fără că ea să se clintească şi acolo, atârnat într-o mână, se răsucea ca o decoraţiune antropomorfă fără ca mingea să i se dezlipească de acolo. Sau sărea în mâini şi, rămânând în poziţia asta, lovea mingea de zeci de ori succesiv cu călcâiele, controlând-o desăvârşit, fără ca ea să-i cadă vreodată. Şi alte asemenea zeci de exerciţii de virtuozitate, fără să le repete nicicând. Mărturisesc cu umilinţă că arta lui m-a impresionat categoric mai mult decât arta catedralei în sine - prea culturală & citaţionistă, chiar şi după gustul meu. Apoi, buchiniştii s-au dovedit mai sărăcuţi decât mă aşteptam, abia dacă am putut alege un Raymond Roussel (Locus Solus), un Attélier de littérature potentielle de la Oulipo, un Kundera (L'Immortalité) pe care Mircea Ivănescu mi-l pasase entuziasmat prin '99, iar eu i-l pasasem tot pe atunci la fel de entuziasmat lui Dragoş Varga; iar Cipi & Lia Rociu mi-au făcut cadou doi Jean-Pierre Richarzi - Littérature et profondeur & Onze études sur la poésie moderne. Seara, plecare spre Lyon din, fireşte, Gare de Lyon; în gară, chiar pe peron, un pian Yamaha, cu, lângă el, un afiş care spunea À vous de jouer, şi invita pianiştii amatori sau profesionişti să cânte. Am clămpănit la el vreo jumătate de oră, de la Oda bucuriei la Melc, melc codobelc şi de la imnul României la Oh, Susanna, până ce a apărut în dreapta mea un agent de securitate negru şi s-a sprijinit cu coatele de pian; după vreo treizeci de secunde, văzând că aşteaptă tăcut acolo, m-am gândit că am făcut ceva nepermis şi m-am ridicat, însă omul legii s-a aşezat neîntârziat pe scaun şi a început să cânte o chestie complicată, asemănătoare cu coloana sonoră din Amélie Poulain - o făcea cu atâta dexteritate & gusto, din degetele masive şi întunecate ieşea o muzică atât de răvăşitoare & hipnotică, încât m-a lăsat paf. După cum paf i-a lăsat şi pe ceilalţi câteva zeci de ascultători strânşi ciopor în jurul pianului. Iată, mi-am zis, al doilea mare artist negru al zilei de azi: după fotbalist, agentul de securitate. Parisul m-a făcut să cad în admiraţie pentru arta neagră.

20 august. Suntem de două zile, cu Cami & Ralu, la Lons-le-Saunier, găzduiţi în casa încântătoare a Rocilor. Cipi ne-a plimbat cu maşina pe la Besançon, despre care abia acum aflu că-i oraşul natal al lui Hugo, apoi prin câteva sătuce franţuzeşti ca-n ilustratele turistice: Château-Chalon, Baume-les-Messieurs, toate numai ev mediu & catedrale. În librăria din Lons, romanele apărute la Gallimard pentru apropiata rentrée littéraire - dintre ele, după prima răsfoire, Faber le déstructeur al lui Tristan Garcia mi se pare favoritul la Goncourt. Anul trecut pe vremea asta am răsfoit, în librăria din Bruxelles de vizavi de Comisia Europeană, romanul lui Jerôme Ferrari, La sermon de la chute de Rome, şi am pariat pe el pentru Goncourt - iar pariul mi-a ieşit. Sunt curios dacă şi de data asta instinctul meu va funcţiona.

21 august. Lyon. Occidental într-un fel comun. Occidental şi atât. În gară am fotografiat un şobolan fugind înspăimântat printre picioarele Liei.

22 august. Mont Blanc. Pe care n-am urcat, ci am fost urcaţi de două teleferice succesive. De la 2.000 la 3.800 de metri. Sus, ca urmare a lipsei de oxigen (45% mai puţin în aer), lumea adormea pe capete - mai ales copiii, culcaţi direct pe planşeul de lemn. Se vedeau, aproape de să-i atingi cu mâna, Alpii italieni şi cei elveţieni. Între ei şi cei francezi, pe care ne aflam noi, profuziunile infinite de planuri succesive se contrăgeau în grosimea câtorva centimetri de aer dens ca o lentilă. Uriaşă concentrare de frumuseţe, oriunde întorceai capul. De fapt, asta mă obosea cel mai mult, mai eficient chiar decât penuria de oxigen - excesul de frumuseţe. Creierul nostru (al meu, cel puţin) nu-i făcut să reziste la atâta exces de splendoare. Pe balustradă, o pasăre neagră cu cioc portocaliu, un soi de mierlă supradimensionată şi mută, se arunca în hăul de două mii de metri după orice bucăţică de pâine sau de chips pe care o lăsai să cadă, o prindea din zbor cu o precizie aproape înspăimântătoare şi revenea în acelaşi loc, cronţănind-o. De acolo nu-ţi mai vine să cobori, aproape că trebuie să comiţi o violenţă asupra ta ca să te convingi să cobori. Tocmai pentru că-i extenuat & devastat de atâta frumuseţe, creierul nu mai găseşte energia să coboare. Poate şi pentru că ştie că-i iluzoriu: de fapt, de acolo nu cobori niciodată.

*
Notă: Citiţi / ascultaţi un interviu cu Radu Vancu, realizat de Anca Mureşan, aici.

Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice

Søren Kierkegaard
Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017
traducere din daneză de Adrian Arsinevici

 

*****
Intro

Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice, publicat în 1846, este ultima scriere pseudonimă a lui Kierkegaard semnată Johannes Climacus (Ioan Scărarul) - "cel care ia cu asalt cerurile" de pe poziţii dialectice umane, în cele aproximativ 600 de pagini de reflecţii filosofice asupra creştinismului, referinţe încrucişate, note de subsol dense şi abundente, critică şi ironii la adresa lui Hegel,. "Autorul" este pseudonimul cel mai filosofic al lui Søren Kierkegaard şi, în acelaşi timp, cel cu care danezul se identifică în prima perioadă a vieţii sale de scriitor prin prisma antihegelianismului şi a statutului său existenţial. De altfel, Epilogul este ultima scriere dintr-o serie uşor definibilă, fiind urmată de mai multe opere teologice (Discursurile edificatoare, Operele iubirii etc) până în 1849, când Kierkegaard va scrie sub pseudonimul Anti-Climacus Boala de moarte şi, mai apoi, în 1850, Şcoala creştinismului, ce marchează perioada de final a operei sale şi tranziţia spre atacul furibund la adresa Bisericii Daneze. Ideea de "epilog" se referă la toate celelalte scrieri pseudonime anterioare, nu doar la Fărâmele filozofice ca atare - cea mai sintetică scriere anti-hegeliană în virtutea individualităţii autentic creştine, care spre deosebire de dimensiunile monumentale ale Epilogului, numără doar puţin peste... 80 de pagini în ediţia sa princeps!

Ediţia românească a Epilogului, a cincea traducere a lui Adrian Arsinevici din operele lui Kierkegaard (precedată de Fărâme filozofice, Repetarea, Conceptul de anxietate şi Frică şi cutremur. Prefeţe), a apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, în 2 volume şi a fost lansată în 5 mai 2017, la 204 ani de la data naşterii lui Kierkegaard.

Fragment

Lumea crede în general că a fi subiectiv nu este mare ispravă. Şi bineînţeles că, într-un fel, orice om este de fapt o asemenea frântură de subiect. Cine să îşi irosească însă timpul să devină, pur şi simplu, ceea ce era încă de la început, cine să se resemneze cu sarcina cea mai ingrată a vieţii. Tot ce se poate; tocmai de aceea este şi sarcina atât de anevoioasă, cea mai anevoioasă dintre toate, tocmai fiindcă orice om are o puternică înclinaţie firească, ca să nu-i zic instinct, să devină altceva, mai mult. Cam aşa stau lucrurile când vine vorba de orice fel de sarcini aparent neînsemnate şi care tocmai datorită acestei aparente neînsemnări sunt extrem de anevoioase, fiindcă sarcina - nu numai că nu îi face ocheade încurajatoare candidatului zelos - ci îi zădărniceşte de-a dreptul strădaniile, încât doar pentru a descoperi sarcina (că aceasta[i] era aşadar sarcina) el trebuie să depună eforturi infinite; o osteneală de care lumea este în general scutită. Să te gândeşti la lucrurile simple, la cele ştiute până şi de omul simplu, este grozav de înspăimântător; or, pentru omul simţurilor [det sandselige Menneske], diferenţa - oricât s-ar strădui el - nu este deloc eclatantă. Deci, nu şi iar nu, măreţia lucrurilor măreţe este cu totul alta.

Dacă trecem cu vederea această mică distincţie - hazlie, din punct de vedere socratic şi infinit de îngrijorătoare, din punct de vedere creştin - între a fi un aşa-zis subiect, sau a fi subiect, ori a deveni aşa ceva şi a fi ce eşti prin a fi devenit aşa ceva, ne-am putea alege cu admirabila sapienţă: că sarcina subiectului ar fi să se despoaie din ce în ce mai mult de subiectivitatea sa şi să devină din ce în ce mai obiectiv. Din care ne dăm lesne seama ce înţelege cineva când aude că i se indică să fie un aşa-numit subiect; omul înţelege, pe bună dreptate, că ar fi vorba întâmplător de câte ceva stângaci, egoist, excentric, etc., trăsături de care se fereşte oricine. Şi de care nici creştinismul, care nu a dus niciodată casă bună cu impertinenţa, nu tăgăduieşte că ar fi bine să ne lepădăm. Deosebirea este însă că, în timp ce ştiinţa vrea să ne înveţe să urmăm calea obiectivă, creştinismul ne învaţă calea de a deveni subiectivi, de a deveni cu adevărat subiect. Ceea ce, ca nu cumva să amintească de un simplu joc anost de cuvinte, s-ar putea exprima cam aşa: creştinismul doreşte să potenţeze la maxim patima, patima este însă tocmai subiectivitatea care, din punct de vedere obiectiv, nici nu este [er sletikke til][ii].

Ni se atrage ades atenţia, într-un mod ciudat de indirect şi de satiric, deşi lumea nu prea acceptă această învăţătură, că indiciile ştiinţei n-ar prea fi indicate. Cu toate că suntem aşa-zişi subiecţi cu toţii şi ne muncim să devenim obiectivi, plan care multor dobitoci le şi reuşeşte, poezia se învârte mereu căutându-şi îngrijorată obiectul. Cu toate că suntem subiecţi cu toţii, poezia trebuie totuşi să se mulţumească cu o selecţie tare limitată de subiecţi, de care să se poată folosi; deşi poezia tocmai de subiectivităţi are nevoie. De ce nu alege şi dânsa atunci pe care-o fi să fie din onorabilul nostru anturaj? A! Nu, cutare nu corespunde, cu atât mai puţin cu cât nici nu doreşte să facă altceva decât să devină obiectiv. Ceea ce pare să indice realmente că a fi subiect este de fapt o chestiune personală. De ce sunt atât de puţini cei care au devenit nemuritori ca amanţi înfocaţi, de ce atât de puţini eroi bravi nemuritori, etc., când - a fi subiect poate fi, fără multă tura-vura - oricine, din orice generaţie? A fi amant, erou, etc., este tocmai privilegiul subiectivităţii, căci cum să şi poţi deveni aşa ceva în mod obiectiv? - Iar acum, preoţimea! De ce se referă predicile preoţilor de fiecare dată, de ce ne este dată mereu ca pildă o anumită grupare de bărbaţi şi femei evlavioase, de ce nu alege şi preoţimea ca model, un om întâmplător din sânul onoratului nostru anturaj, nu suntem şi noi aşa-numiţi subiecţi cu toţii? Aşa cum rezidă şi evlavia, tocmai în subiectivitate, nimeni nu devine evlavios obiectiv. Ce să vezi însă, cu toate că amorul este o chestiune de subiectivitate, îndrăgostiţii sunt totuşi foarte rari. Mai spunem şi noi, ce-i drept, câteodată (cam în sensul în care spune şi lumea că "într-un fel"[iii] ar fi şi cutare subiect): iată o pereche de îndrăgostiţi, iată încă una; Duminica trecută s-a strigat la biserică cununia[iv] a şaisprezece perechi; pe strada Stormgade[v] locuieşte o pereche de îndrăgostiţi care nu se înţelege prea bine" - îndată însă ce poezia explică amorul din punctu-i de vedere solemn, lăudatul său nume ne poartă uneori multe secole în urmă, în timp ce viaţa de zi cu zi are tot atâta haz ca un discurs de înmormântare - căci orice clipă înmormântează un erou. Ce să fie aceasta? o simplă şicană din partea poeziei, o putere - altminteri - atât de prietenoasă şi duioasă care ne înalţă doar ca să ne fie mai uşor să contemplăm câte ceva remarcabil - ce să fie însă atât de remarcabil? Subiectivitatea! Aha, deci a fi subiectivitate este totuşi ceva remarcabil. - Ca să vezi, credinţa este deci patima supremă a subiectivităţii, să observăm însă cât de rar vorbeşte preoţimea de vreo patimă în rândul parohiei de credincioşi (termenul "parohie de credincioşi" fiind întrebuinţat cam în acelaşi sens ca termenul: un "aşa-numit" subiect[vi]); stai, rogu-te oleacă, şi mai lasă ironia la o parte, dă-mi voie să sper că nu vrei să mă întrebi acu şi cât de rar întâlnim credinţa în rândul preoţimii! N-o fi oare doar un şiretlic din partea preoţilor, care sigur că s-au dedicat grijii să ne năstăvească sufletele întru reculegere, să le facă să râvnească la cei schimbaţi la faţă? Care schimbaţi la faţă? Păi cei ce au credinţa. Şi după cum credinţa rezidă de bunăseamă în subiectivitate, înseamnă că a fi subiectiv(itate) este totuşi ceva remarcabil.

Orientarea obiectivă (care doreşte să transforme pe oricine într-un observator, iar, în ultimă instanţă, într-un observator care, asemeni unui strigoi, să poată fi uşor confundat cu mirabilul duh al unor vremuri de demult) nu vrea să audă sau să ştie de altceva, decât de lucrurile care o privesc direct. Iar dacă, în această situaţie, are cineva norocul să poată fi de folos dacă vine cu cine ştie ce informaţie asupra cine ştie cărei seminţii, neştiută deocamdată de nimeni, care, cu ajutorul unui steguleţ, să se alăture cortegiului de paragrafe; dacă situaţia permite să vină cineva şi să repartizeze Chinei un alt loc (decât cel ocupat de ea până acum) în procesiunea sistematică[vii], fie bineveniţi cu toţii! Restul nu sunt decât gogoşi de seminarist; ştie toată lumea că - în limbaj mai nou - a deveni observator constituie răspunsul etic (a fi observator este eticul! A trebui să fii aşa ceva este răspunsul etic - altminteri am fi obligaţi să presupunem că atâta vreme cât nu se pune chestiunea etică, nici chestiunea unui răspuns nu se pune) la chestiunea: ce-ar trebui să fac eu din punct de vedere etic, după cum istoria universală este sarcina rânduită unui secol al XIX-lea nemaipomenit de observator: iar orientarea obiectivă este calea şi adevărul. Haideţi să încercăm să găsim totuşi o explicaţie simplă la o chestiune minoră de dubiu, pe care subiectivitate o nutreşte faţă de orientarea obiectivă. Şi aşa cum ne-au atenţionat şi Fărâmele (în privinţa unei anumite scurte consideraţii introductive) înainte de a trece mai departe la demonstrarea concretă a procesului istoric universal al ideii - prin a ne adresa întrebarea: ce semnificaţie are, la urma urmei, faptul că: ideea devine istorică? - tot aşa aş dori să zăbovesc şi eu acum asupra unei scurte consideraţii introductive la orientarea obiectivă: ce ar trebui să judece etica dacă, a deveni subiect, nu ar fi sarcina supremă rânduită oricărui om. Ce ar trebui ea să judece? Ea trebuind, bineînţeles, să dispere; de ce i-ar păsa însă sistemului de aşa ceva, un sistem care, de bună seamă, este suficient de consecvent pentru nu permite eticii să pătrundă în el.

Ideea de istorie universală concentrează, din ce în ce mai sistematic, totul; afirmaţia unui sofist, că el ar fi putut căra lumea întreagă într-o coajă de nucă[viii], pare a fi acum realizată prin tabloul sinoptic al unei istorii universale moderne: care devine din ce în ce mai rezumativă. Nu am însă, nici pe departe, intenţia să prezint latura comică a acestui fapt, doresc doar să evidenţiez - prin intermediul unor idei diferite, ce ne conduc către acelaşi scop - obiecţiile aduse de etic, precum şi etica acestei stări generale de lucruri. Aceasta şi deoarece, în epoca noastră, nu este vorba de un singur savant sau gânditor care să fie preocupaţi de istoria universală, ci de o epocă întreagă care urlă după istorie universală. Etica şi eticul, fiind punctul de sprijin esenţial al existenţei individuale, au drept imperios asupra oricărui existent, un drept imperios care - indiferent cât de uluitoare lucruri ar fi înfăptuit vreun om în lume - vor pune acest om într-o situaţie delicată; în cazul în care alegerea lui este neclară din punct de vedere etic (deci dacă nu şi-a clarificat etic propria alegere). Calitatea etică se autoinvidiază şi dispreţuieşte cantitatea, nu contează cât ar fi aceasta de uluitoare.

---

[i] aceasta era sarcina. Sublinierea traducătorului, inexistentă în original.

[ii] er ikke til,dan. N.T. Expresia (negativă) provine de la infinitul danez: at være til, adică "a fi prezent", "a fi de faţă". Traducătorii lui SK în limba engleză şi italiană folosesc analogul: "a exista", soluţie neadoptată în traducerea de faţă. "Problema" este că S. Kierkegaard foloseşte în acest text, în paralel, şi exprimarea: at existere = "a exista". Asemeni traducerilor în limba germană şi franceză am evitat să traduc şi eu cu cuvintele: "a exista" şi "existenţă" acolo unde textul original nu foloseşte explicit aceiaşi termeni.

[iii] a fi "într-un fel" subiect. N.T. Ghilimelele traducătorului.

[iv] strigat la biserică cununia. Cf. Regulamentului bisericesc pentru Danemarca şi Norvegia din 1685, preotul era obligat să "strige" trei Duminici la rând că: X dorea să se căsătorească cu Y.

[v] Stormgade. Stradă din Copenhaga.

[vi] "aşa numit" subiect. N.T. Ghilimelele traducătorului.

[vii] repartizeze Chinei [...] procesiunea sistematică. Trimitere la filozofia istoriei a lui Hegel, unde acesta încearcă să dovedească conştientizarea spiritului universal în decursul dezvoltării (progresului) istorice şi speculativ-dialectice. La începutul Prelegerilor de filozofia istoriei Hegel descrie întâi lumea orientală: China, India şi Persia; unde India şi China sunt plasate în afara istoriei universale, ca societăţi care nu mai evoluează. Întreaga dezvoltare este împărţită apoi în patru perioade principale "Lumea orientală", "Lumea greacă", "Lumea romană" şi "Lumea germanică".

[viii] sofist [...] coajă de nucă. Ar putea fi vorba de o idee preluată de Pliniu cel Bătrân de la Cicero, care afirmă că ar fi existat o transcriere pe pergament a Iliadei atât de minusculă încât ar fi încăput într-o coajă de nucă. Ideea ar putea proveni la fel de bine din tragedia Hamlet care în Actul II, scena 2, versul 263-265, în care acesta spune: "O God! I could be bounded in a nutshell, and count myself a king of infinite space..." [O, Doamne! Închis şi într-o coajă de nucă, de m-aş putea socoti rege al nemărginirii...], traducerea lui Leviţchi şi Duţescu, în: Shakespeare, Opere complete, vol. V; Bucureşti, Editura Univers, 1986, p. 361.

Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu

Florin Chirculescu
Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu
Editura Nemira, 2017



*****
Intro

Florin Chirculescu (de profesie medic chirurg) s-a născut la Bucureşti pe 26 martie 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista sci-fi JSF. A fost recompensat la scurtă vreme cu Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care a primit Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine, tipărit la aceeaşi editură. De-a lungul anilor, au urmat alte distincţii. A colaborat cu reviste de specialitate, unde a publicat nuvele şi povestiri, şi a fost redactor-şef al revistei Nautilus. A semnat cu pseudonimul Sebastian A. Corn următoarele volume: 2484-Quirinal-Ave (Nemira, 1996), Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine (Nemira, 1998), Cel mai înalt turn din Babylon (Nemira, 2002), Imperiul Marelui Graal (Nemira, 2006), câştigător al Premiului Vladimir Colin în 2006, Vindecătorul (Cartea Românească, 2008), Skipper de interzonă (Millenium Books, 2012)

*

"Era o zi atât de frumoasă, încât, şi necredincios să fi fost, şi tot te-ai fi închinat Domnului ca să ai cui mulţumi pentru asemenea splendoare."

Anul 632. Profetul Mahomed e pe moarte, chinuit de o boală misterioasă. Sahib, tabib-ul în care îşi pune toată încrederea, membrul comunităţii de evrei din Madīnat al-Nabī, scrie o poveste dictată de forţe necunoscute. Eroii ei, doi fraţi gemeni dintr-un alt timp, plănuiesc o escaladă.
Anul 2013. Sahib şi Mesneras trăiesc în Bucureşti şi visează să urce pe Nanga Parbat. Unul e un medic, prins în lanţul nemilos al sistemului medical corupt. Celălalt e un agent secret cu misiuni bizare, printre care şi una vizându-l pe propriul frate. Comunică între ei mai ales "pe calea blestemului" şi îi unesc un corb, o carte şi un vis.
Istoria veche se întâlneşte cu istoria recentă, faptele şi timpurile se amestecă, identităţile se fac şi se desfac, ficţiunea cuprinde totul.
Roman polifonic în care prezentul românesc, sinonim cu criza şi corupţia, se îmbină cu trecutul oriental şi începuturile medicinei moderne, Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu de Florin Chirculescu îşi plimbă cititorii prin labirinturi fără ieşire, provocându-i la o lectură neliniştitoare şi la descoperirea propriilor drumuri.

Fragment

Bunicul lui Sahib alesese locul de casă pentru că-i plăcuseră sicomorii falnici, care acum dădeau umbră în grădina din spatele farmaciei şi a odăii de tratament. Sicomorii aceia înconjurau un iaz răcoros, aşa că după ce bunicul lui Sahib ridicase casa veniseră şi alţii, atraşi de apa rece a pârâiaşelor izvorâte din iaz - Khalil, de pildă, îşi făcuse ditamai grădina, iar vinetele, bostanii şi pepenii pe care-i creştea îi duseseră faima în toate satele din jur. Lângă Khalil îşi clădise o casă Ibrahim, cârcotaşul trecut la islam, care era giuvaiergiu. Şi el se folosea de izvoare, dar uitase de mult cât îi datora bunicului lui Sahib, care curăţase iazul, îi întărise malurile şi sădise sălcii umbroase, de care acum se bucura şi el, Ibrahim. Avea mult de lucru: din atelierul lui se auzeau mereu pocnete şi hârâituri. Cu puţin timp în urmă, Umar îl plătise să facă cinci mii de vârfuri de săgeată, căci Ibrahim era priceput şi la d-astea.

După prânz, când căldura amiezii alunga lumea din case, toţi îl invidiau pe Sahib pentru răcoarea grădinilor sale. Trandafirii de la intrare răspândeau miresme plăcute, în timp ce din spatele casei se ridica susurul pârâiaşelor. Acelea erau cele mai bune ore ca să vadă de bolnavi, căci lumina era blândă şi-ţi îngăduia să ghiceşti fără greş semnele înscrise în Susruta Samhita, asta ca să nu mai spunem că, tot atunci, tabibul era cu mintea mai ageră decât în restul zilei, fiind mâncat, băut şi iscoditor.

După-amiaza despre care vorbim a început aşa: primul bolnav pe care l-a văzut Sahib era un beduin din Tharb. Îl chema Ahed, era bolnav cu pieptul şi slăbea pe zi ce trece, iar de câteva săptămâni îi apăruse şi scrofula gâtului. Sahib îi dădu suc de asaf pentru poftă de mâncare, îl îndemnă să bea lapte de capră şi-l mai învăţă să mănânce ficat proaspăt şi să ia picături dintr-un decoct de spinul-diavolului, hambaz, care era cumplit de amar. Îl trecu în sulurile sale pentru bolnavi permanenţi, căci boala lui (era lucru sigur) se chema balasa, în poemul din Benares, şi ftisis, în cărţile lui Hipocrat, ceea ce însemna că Ahed avea să mai treacă pe la Sahib.

După aceea a venit un negustor bogat din Madina, care nu mai vedea cu un ochi. Avea cataractă. Sahib îl aşeză pe un scaun, îi dădu să bea vin de Carmel, îi dădu praf de cânepă şi-i puse în ochi picături de kool, după care-l rugă pe Jalal să-l ţină de cap. Îi spuse vrute şi nevrute, îl întrebă cum merge sticla de Tyr, căci asta vindea el mai mult, iar apoi, pe nepusă masă, îi înţepă ochiul cu un scalpel îngust, pe nume vaktra, în locul în care irisul întâlnea albul ochiului. Se auzi un sfârâit umed, iar din ochi se scurse o apă limpede, semn că Sahib înţepase unde trebuie. Stropi ochiul cu lapte fiert şi răcit şi-l puse pe negustor să-şi strângă nara din dreptul ochiului sănătos şi să-şi sufle nasul, după care tăie capsula ce acoperea irisul precum cupola unei biserici minuscule, iar cristalinul, ca o pietricică netezită de ape, prinse a ieşi pe lângă vaktra.
- Începi să vezi? îl întrebă Sahib.
- Parc-aş ghici o lumină...
- Tuşeşte!

Negustorul tuşi, iar pietricica ţâşni din ochi ca un sâmbure de vişină.
- Văd, o, Sahib! Zău că văd!
- Câte degete am aici? îi puse Sahib patru degete în faţa ochiului. Negustorul zise că vede patru degete. Atunci Sahib îl întrebă ce face cu ele, iar negustorul îi zise: "Îmi dai cu cu tifla, o, Sahib", ceea ce era adevărat, aşa că Sahib îi scoase scalpelul din ochi.

Îi puse un bandaj cu gălbenele şi cu frunze de cânepă spălate în trei ape şi-l trimise să se întindă în altă odăiţă, cea în care stăteau cei cu operaţii simple, poruncindu-i să nu tuşească şi să nu strănute. Spre seară avea să plece acasă, iar a doua zi avea să treacă din nou pe la Sahib, ca să-i vadă pansamentul. Îi puse pietricica din ochi într-o oliţă cu ulei, pe care s-o ia acasă, ca să aibă cu ce se lăuda la rude.

Apoi veni un sărăcan din Shufra, căruia, pentru că nu putea să urineze, i se umflase băşica-udului. Sahib luă un tubuşor dintr-o răşină moale, pe nume shellac, îl cufundă în ulei de măsline şi i-l vârî pe uretră, numai că tubuşorul înţepeni la jumătatea penisului, nefiind chip să lunece mai departe. Sahib îl răsuci, îl trase şi-l vârî la loc, ba chiar suflă în el aer, apoi ulei, dar tubul de shellac nu trecea mai departe. Atunci, Sahib îl duse pe sărăcan în odaia din spate şi-l întinse pe pat. Îi dădu să mestece frunze de cânepă şi-i turnă şi o pulbere, tot de cânepă, prin tubuşorul vârât în uretră.
- Ia-uite, Jalal, ce voinicie! îi arătă Sahib comoara sărăcanului.
- Voinicie-voinicie, făcu Jalal, dar are unde s-o pitească noaptea?
- Ai unde s-o piteşti noaptea? se hlizi Sahib la amărât.
- N-am, zise sărăcanul, cam trist.
- Cum n-ai? Orice femeie s-ar da în vânt după aşa ceva.
- A mea nu. I-au băgat creştinii prostii în cap. Cică prea multă dragoste e semn de păcat.
- Creştinii de care vorbeşti nu-s călugării de lângă Marhah, cumva? se interesă Sahib.

Sărăcanul zise că da. Iar Sahib:
-Dragostea o fi păcătoasă pentru ei, fiindcă n-au voie să vadă muieri.
- Ba văd, da-n ascuns, când se duc în satul creştinilor, de partea cealaltă a muntelui.

Tot vorbindu-i, Sahib îl trăgea de mădular încoace şi-ncolo, ba chiar îl încercă şi cu unghia, şi, când văzu că sărăcanul nu mai clipeşte, luă vridhipatra sastra, scalpelul cel subţire, ridică ştremeleagul şi i-l culcă pe burtă, după care făcu o incizie în dreptul locului în care se înţepenise shellac-ul. Curse sânge, Sahib apăsă pe rădăcina penisului cu putere, apoi tăie mai adânc, dar nu mai mult de un lat de crăcuţă de ishil, din cele ce se fac scobitori, şi gata, găsi tubuşorul de shellac. Simţi mai sus de tubuşor, spre băşică, un fel de gâlmă ce strâmta uretra. Tăie uretra - fruuf - şi zări zona îngustată; presără praf de cânepă în ea, o chiuretă, apoi vârî tubul de shellac mai adânc, trecând de locul pe care-l chiuretase. Tubul ajunse în băşica udului, iar urina prinse a curge afară, lenevos.

Cât timp îl pansă, Sahib îi spuse beduinului că e un nătâng, dacă nu-şi trânteşte femeia cu picioarele în sus măcar o dată la două nopţi: după operaţie trebuia să-şi desfunde nevasta cu vârf şi, mai ales, îndesat, dacă voia să nu-i apară boala din nou.

Isprăvi cu el şi-l aşeză lângă negustor. Cât timp îl întinseră în pat, din odaia de tratament se auzi Simha: o întreba pe Zamira dacă mai are dureri. Sahib se duse la ebionită, îi puse mâna pe frunte şi văzu că fierbinţeala îi trecuse. Îşi dădu seama că e prea tăcut, ceea ce nu-i stătea în obicei, aşa că dădu să zică ceva, numai că ochii îi căzură asupra piciorului Zamirei, ieşit de sub pătură. Era subţire, lung, şi avea degete fine... Sahib îşi drese glasul şi o întrebă dacă-i era foame, dar cu glas străin, de parcă el însuşi ar fi fost o păpuşă, pe care tot el, Sahib, o mânuia de departe. E frumoasă ca o dimineaţă însorită de toamnă, se trezi el că-şi zice, uluit de el însuşi, căci nu văzuse toamna nicicând. Atunci o zări pe Bilha în odaia din faţă: muşca dintr-o piersică şi privea, dusă pe gânduri, în grădină. Lui Sahib i se ivi în minte chipul ei peste douăzeci de ani, cu obrajii căzuţi şi plini de riduri, cu părul cărunt şi ochi lăcrimoşi, mestecând în gol.

Plecă de la Zamira şi se întoarse la sărăcan, făcându-şi de lucru cu el, deşi nu era nevoie. Peste acoperişuri răsună glasul lui Bilal, vestind rugăciunea de după-amiază. Apoi se porni un vânt rece şi cerul se acoperi. Sahib se duse în farmacie, numără săculeţii cu prafuri şi pulberi, puse uleiurile în ordine, văzu de unsori, de florile şi frunzele uscate, după care ieşi în grădină. Se uită la lipitori - frigul le amorţise.
- Ei? o întrebă deodată pe Simha, a mai trecut djinnul pe-aici?

Fetiţa, ascunsă în întunericul odăii de tratament, făcu semn că nu, dar nu se putu abţină să nu zică: "Posibil." Zamira îşi mişcă picioarele şi tuşi, iar Sahib se gândi că poate într-o zi, când lumea avea să fie plecată de acasă, o să discute verzi şi uscate cu ea. Iar Simha:
- Djinnul n-a mai venit, dar Zamira l-a zărit pe prietenul acela al lui, călăuza de munte, Buraq. Eu cred că e tot djinn şi el.

Sahib râse cam strâmb şi o întrebă pe ebionită:
- L-ai văzut pe Buraq, zici? Ce făcea?
- Era într-un târg, cu un prieten, treceau pe lângă o biserică mai mare decât Al Qulaish, din Sanaa. Nu era o biserică ebionită, căci era plină de cruci şi avea ziduri negre şi dantelărie din piatră. Era frig, oamenii erau îmbrăcaţi gros, iar lumea era stricată, căci lângă biserică locuiau multe femei uşoare. Tovarăşul lui Buraq se gândea la ceva, dar eu îl auzeam, ştii cum e-n vis: Dar evreica? Oare ce face evreica? - aşa se întreba, iar în minte îi umblau gânduri necurate cu acea ea.
- Ai văzut tu asta în vis? căscă ochii Sahib, întrebându-se cât timp trecuse de când scrisese întâmplarea cu pricina: o lună? poate mai mult?
- Am văzut, da, făcu Zamira. Iar pe prietenul lui Buraq îl cheamă Mesnah şi seamănă cu djinnul. Pe tustrei îi visez - şi-n Shibam îi visam.

Mesnah?! se miră Sahib. El nu scrisese nicicând de vreun Mesnah, cât despre prietenul lui Buraq, ei bine, acesta era celălalt Sahib, nu altcineva - ei doi treceau pe lângă biserică, nicidecum alţii. Uimit, tabibul intră în odaie şi-o descusu pe ebionită: cum arăta Mesnah? Cică era potrivit de înălţime, că purta părul strâns în coadă de cal, că avea un cercel din piatră neagră şi că semăna mult cu djinnul, adică cu celălalt Sahib. Cât despre Buraq, era înalt, slab, bărbos, măsliniu.
- Bine, îi zise Sahib, luându-i pulsul. Acum odihneşte-te. Vreau să bei multă apă.
- Poţi să-mi dai tu, preacinstite, un pocal mare de tot, chiar acum?
- Jalal, strigă Sahib, adu-i ebionitei o carafă cu apă rece.

Şi se duse înapoi în grădină. Ibrahim bătea pe nicovala lui cea mică din atelier: tiiing, tiiing, tiiing. Khalil se certa cu nevastă-sa, dar nu foarte tare. Deodată Sahib simţi că cineva îl urmărea cu privirea. Nu putea fi decât Malik, habotnicul - se uita la el de pe terasa de sus a qasabei sale înalte, care arăta ca o cetate. Sahib se întoarse şi-i făcu semn cu mâna.

Malik îi făcu semn înapoi. Un arc şi-o săgeată dac-aş avea... se gândi Sahib. O strigă pe Simha:
- N-o să vezi niciun djinn în oalele astea, mai bine am dărui apa. Avem vecini care se chinuie să facă rost de apă.
- Şi dacă vine djinnul? Ai văzut că n-am minţit, ţi-a zis şi Zamira de el.
- Ai o minte bogată, isteaţo, o luă Sahib, iar oamenii cu mintea bogată se plictisesc uşor şi-şi închipuie întâmplări nemaivăzute.
- Doar nu vrei să spui că eu şi Zamira nu l-am văzut?
- Hai, las-o baltă... Tu l-ai văzut pentru că ai citit despre el, iar Zamira a avut fierbinţeală şi a primit binj-datturah - uite de ce l-a visat.

De pe uliţă se auzi un glas de copil. O striga pe Simha.
- E Asim, îi sticliră ei ochii. M-aş duce cu el la joacă, la casa părăsită.
- Iar te joci cu Asim? sări Bilha de-un cot.

Simha strânse din dinţi, se codi niţeluş, dar în fine zise ce avea de zis:
- Măcar Asim nu e prost. Cu el nu mă plictisesc niciodată.
- Te cred şi eu! Cum să te plictiseşti cu unul cu care te cerţi mereu?
- Ba nu ne certăm mereu.
- De-aia spuneai ieri că nu vrei să-l mai vezi în ochi?
- Uite că m-am răzgândit.

Iar Sahib:
- Du-te, dar vezi ce vorbeşti. Uită de djinn şi de prietenii lui, bine?

Sahib se întoarse în casă. Se învârti prin odaia din faţă, se mai uită în grădină să fie sigur că Bilha nu-i cu ochii pe el, după care se repezi în odăiţa în care scria, trase scara ce ducea pe acoperiş şi se urcă iute pe casă. Malik îl văzu, dar se prefăcu a nu-l băga în seamă, iar Sahib se duse la marginea terasei, căutând-o pe Simha din ochi.

Glasul ei vesel răsuna peste case. Era în hosh-ul de peste uliţa ce ducea la casa lui Ibrahim, apostatul - un hosh de care n-avea nimeni grijă, plin de buruieni şi arbuşti de arak, crescuţi anapoda. Simha râdea şi chiuia cu Asim şi cu alţi băieţi, însă ei, cine ştie de ce, se purtau de parcă voiau să scape de ea: se piteau printre bălării, chicoteau şi-o chemau, ademenind-o departe de casa părăsită. Poate că se joacă de-a v-aţi ascunselea, se gândi Sahib, numai că-i văzu pe băieţi cum îşi dădeau coate, râzând pe înfundate ori de câte ori Simha trecea pe lângă ei fără să-i vadă, iar după ce ajunse în celălalt capăt al hosh-ului se furişară înapoi, lăsând-o singură. "Asim, Mundir, unde v-aţi ascuns?" îi strigă ea, dar băieţii se strecurară spre casa părăsită, fără a-i da niciun semn.
- Unde sunteţi? strigă Simha mai tare.

Niciun răspuns. De ce au chemat-o, dacă nu se joacă cu ea? se întrebă Sahib, cu obidă. După o vreme, Simha rămase locului: privea în jur, sperând că băieţii vor ieşi la iveală. Apoi, însă, pricepu că fugiseră de ea şi încremeni cu privirea în pământ, cu braţele căzute pe lângă trup. De ce nu pleacă, de ce nu vine acasă? i se rupse inima lui Sahib. Fu cât pe ce s-o strige, numai c-o auzi pe Bilha că întreabă de el.

Coborî în odaie, puse scara la loc. Parcă-l apucase ceva de gât şi nu-i mai dădea drumul. Şi-au bătut joc de ea, îşi spuse, şi mai-mai că-i dădură lacrimile. Dori să se ducă la bolnavi val-vârtej, dar în uşă dădu peste Bilha, aşa că făcu pe nepăsătorul. Bilha îl întrebă unde a fost, iar el o minţi - cică aruncase un ochi peste sulurile pe care scria.
- Ce-i cu tine? îl simţi Bilha.
- Nimic, zise el, intrând în odaia bolnavilor.

Cum s-o cresc ca să nu mai păţească aşa? Oare-ar fi bine s-o înrăiesc? Se opri în mijlocul odăii, strângând din dinţi. Sărăcanul din Shufra se zvârcolea de durere, aşa că se grăbi să-i presare pulbere de mac în nări. Nu termină bine cu el, că negustorul operat de cataractă se plânse că simte ace în ochi. Ca de obicei, cum îl apuca durerea pe unul, cum îi lua şi pe cei din jur.
- E timpul să mergi acasă, Abdul, îi zise Sahib negustorului. Vino mâine, după dhuhr, să te văd. Nu te duce la rugăciune, sau, dacă te duci, nu te apleca, nu te screme, nu tuşi şi nu strănuta. Îţi scot ochiul cu mâna mea dacă-mi strici operaţia.
- Nu râde de mine, preacinstite!
- Nu râd deloc. Hai că ţi-l dau pe Naghib să te însoţească. Ne vedem mâine, după dhuhr.

Deîndată ce plecă Abdul, apăru alt bolnav. Cu două zile în urmă, cămila lui o luase razna şi dăduse cu el de pământ, iar acum îl dureau şalele de nu mai putea. Sahib îl puse să se ghemuiască, trase de el, îl întinse în pat şi-i îndoi picioarele, i le ridică, îl ciupi de sus până jos, îl puse să mişte degetele, îl crăcănă - n-avea nimic rupt. Îl trecu în sulul cel mare al suferinzilor veniţi din alte părţi. Habar n-avea dac-o să-l mai vadă vreodată, dar, dacă o să se întoarcă la el, trebuia să şi-l amintească cu toate cele.

Îi dădu prafuri pentru durere şi-l trimise înapoi la Monakh, pe maidanul din afara Madinei, unde poposeau caravanele.

Apoi scoase sulul pe care trecea plăţile. Beduinul din Tharb îi dăduse doar doi dirhami, căci n-avea mai mult, drept care Sahib îi înapoiase unul, dar nu trecu acest lucru în sul. Apoi îl văzuse pe Abdul, care era putred de bogat - el plătise douăzeci de dirhami pentru operaţia de cataractă, şi avea să-i mai trimită şi laptele de la două oi preţ de trei săptămâni. Sărăcanul din Shufra, cel ce nu putea să se uşureze, n-avusese bani (să fie primit!), iar călătorul trântit de cămilă îi dăduse doi dirhami şi-i rămăsese dator, dar făgăduise c-o să-i plătească pe drumul de întoarcere de la târgul din Ukaz, căci avea de vândut sute de saa de ulei de susan.

La sfârşit o trecu pe Zamira - în dreptul ei trase o linie.

Cum venea vorba de bani, cum apărea şi Bilha. Se uită pe plăţi şi strâmbă din nas: nu fusese o zi bună, iar cu amărâtul din Shufra făcuseră ei cheltuieli, unde mai pui că, de-acum, trebuiau să-i facă şi porţie de mâncare. Cât despre Zamira, cu ea cheltuiseră cel mai mult şi-aveau să cheltuiască şi mai mult în zilele ce urmau.
- Bine măcar că rămânem în câştig, zise ea după ce termină de citit.
- Ştii cum se spune, zise Sahib. Zece nu-ţi dau nimic, dar vine al unsprezecelea şi dă pentru toţi.

Ce-ar fi să facem şi-aici ca-n Benares? se întrebă. Să ridicăm un spital, iar tabibii să nu mai fie plătiţi de bolnavi, ci de întreg oraşul din dări, căci sănătatea nu se vinde la târg. Sănătatea...
- Dacă tot vorbim de cei ce plătesc în contul săracilor, îl aduse Bilha cu picioarele pe pământ, mă întreb dacă Mahomed te va plăti.
- Nu ştiu să-l scap de boală, aşa că nu-mi datorează nimic.
- Te-ai pus rău, însă, cu tabibul lui, cu Haret ben Kaladah, armeanul. Fie şi numai pentru asta, Mahomed ar trebui să te răsplătească. L-ai întrebat, măcar, dacă vrea să ne ajute?
- N-am apucat.
- Mda... Şi el n-a zis nimic? I se pare firesc să-l îngrijeşti fără plată?
- Ştii că Mahomed nu e avut.
- Ei, nu e avut... În sfârşit, nu ţin morţiş să-ţi dea bani. La câţi ai tratat pe degeaba, unul în plus nu se pune. Sunt doar curioasă dacă el crede că totul i se cuvine, după ce i-a tocat pe ai noştri.
- El... cum să spun... Cu mine se poartă drept.
- S-o purta el drept, dar ce ne facem după ce moare? Of, Sahib, hai să plecăm! Hai la Basra, la Jaffa sau chiar la Constantinopol...
- Şi să lăsăm tot? Casa? Grădina? Oamenii?
- Câţi prieteni ai tu în Madina, Sahib? Cât despre case şi grădini, găsim oriunde... De ce nu vrei să vezi câţi de-ai noştri pleacă din oraş?

Sahib mormăi ceva, după care, ca să scape de Bilha o trimise pe Rabab după Simha şi ieşi în grădină. Ibrahim încă bătea în nicovala lui mică, Khalil râdea cu nevastă-sa, iar în oale nu se zărea niciun djinn.

Să plecăm? se întrebă Sahib. Cum ar fi să vină bolnavii într-o dimineaţă şi să găsească uşa ferecată? Cum ar fi să mă strige, iar eu să nu le răspund? Iar copiii? Copiii o s-o cheme pe Simha la joacă, iar ea, nimic! E ca şi cum am fi morţi. Deîndată ce-şi spuse asta, în minte îi apăru vedenia ce-l îngrozea: Simha bolnavă, şi el privind-o neputincios. Se gândi la nenorocirea aia până ce simţi că-l ia cu leşin, dar cum altfel să alungi piaza rea? Apoi se întrebă: Unde e Simha? De ce nu se întoarce Rabab?

Se urcă pe casă, păşind cu grijă, să nu-l audă Bilha. Se uită de jur-împrejur, dădu s-o strige pe fiică-sa, dar se răzgândi, simţindu-l pe Ibrahim cum se uită la el din uşa atelierului. Îl privi şi el, dându-i bineţe, dar Ibrahim pufni şi se întoarse pe călcâie. Ibrahim era neînduplecat, nu venea nici măcar să se caute, deşi o tuse cumplită îl chinuia de luni de zile.

Unde e Simha? se întrebă iarăşi Sahib, privind peste hosh-uri. Se uită spre casa părăsită - nici fiică-sa, nici Rabab nu erau de văzut.

Coborî. O vreme stătu nemişcat, trăgând cu urechea la Bilha - vorbea cu Naghib şi cu Jalal. Pesemne că era ceva hazliu, căci râdeau toţi trei. Dacă Bilha râde înseamnă că degeaba îmi fac gânduri negre, îşi zise Sahib, prosteşte, şi se duse apoi la Zamira. O privi cum respiră: era mai bine. De astă dată nu-i mai trecu prin minte să-i vorbească dacă rămân singuri.

Ieşi. Intră în vorbă cu Bilha, cu Jalal, cu Naghib. Se strădui să râdă cu ei - nu putu. După un timp întrebă dacă Rabab nu se întorsese cu Simha.
- A plecat cam demult după ea.

Se iscă oarece vânzoleală, Bilha se supără ("Fata asta a noastră şi-a luat-o în cap!"), iar Jalal plecă după ele să vadă ce şi cum.

Sahib rămase în grădină. Unde naiba s-a dus, unde? se întreba. Îi veni să răstoarne blestematele de oale, îşi făcu de lucru cu lipitorile, iar până la urmă se duse pe malul iazului şi se aşeză pe un pietroi. Se uită la apă, încercă să se liniştească, după cum îl învăţase maestrul Yogendra, dar nu reuşi. Soarele se apropia de asfinţit.
- Barzillai, ia vino încoaʼ! se auzi Bilha deodată.

Nu era a bună când zicea "Barzillai". Sahib intră în casă şi răsuflă uşurat: Simha venise, numai că era mânjită de sus până jos şi se smiorcăia.
- Nu-i treaba ta, mami, zicea ea. Şi nici a lui tati!
- Ce s-a întâmplat? făcu Sahib.

Slavă Domnului, slavă Domnului, îşi tot spunea, slavă Domnului!
- A bătut-o Asim, zise Rabab.
- Ţi-am spus, Barzillai, ţi-am spus! scăpărau ochii Bilhei. Aşa a fost şi-n Babilon, şi-n Misr, şi la Ierusalim: mai întâi cei puternici i-au bătut pe cei slabi. Apoi cei puternici i-au omorât pe cei slabi.
- Bilha, copiii se bat între ei de când lumea.
- Şi nici nu suntem slabi, mami, suspină Simha. Oh, îl urăsc pe Asim.
- De ce v-aţi bătut? o întrebă Sahib.
- Nu-i treaba voastră. Nu-i nici treaba ta, Jalal, zise fetiţa, văzându-l cum strânge pumnii. Îl urăsc pe Asim, îl urăsc, îl urăsc.
- Hai să mâncăm, zise Sahib. Iar tu spală-te, îi zise Simhei.