* Jean d’Ormesson, „Frumoasă a fost această viață. Totuși”, traducere de Eduard Florin Tudor, Ed. Baroque Books &Arts (tel. 021/224.27.25), 420 p.
Când și-a scris această carte de memorii, în preajma împlinirii vârstei de 90 de ani, Jean d’Ormesson (1925-2017) era o figură populară în Franța. Datorită deselor apariții la TV, lumea îl recunoștea pe stradă ca pe un star, voia să-și facă selfies cu el, iar romanele i se vindeau în sute de mii de exemplare. Fusese, la 48 de ani, cel mai tânăr dintre cei 40 de „nemuritori” ai Academiei Franceze, al cărei decan ajunsese în 2009. Apucase să își vadă opera – ce însumează 42 de cărți – intrată în 2015 în prestigioasa colecție Bibliothéque de la Pléiade, supremă consacrare rezervată clasicilor. Era copleșit de onoruri, premii, decorații. Președinții succesivi ai Republicii îi căutau compania și era apreciat el, conservatorul, om de dreapta, chiar și de politicienii și intelectualii de stânga, fiindcă avea farmec și știa să joace cu măiestrie jocul diplomatic. Memoriile și le-a conceput sub forma (cam forțată) a unui proces intentat de un Supra-Eu sever-ironic unui Eu obligat să-și privească retrospectiv viața și să pledeze pentru adevărurile lui. Născut într-o familie de aristocrați cu strămoși pe care istoria i-a consemnat începând din sec. XVI, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson și-a petrecut copilăria în ambasade, fiindcă tatăl lui era diplomat: între 1925-1933 la München, între 1933-1936 la București și între 1936-38 în Brazilia, la Rio.
Desigur, interesant pentru noi e felul cum evocă viața din România, rămasă în memoria copilului de 8-10 ani, cu personalitățile întâlnite atunci (între altele e delicios relatată „concurența” între Martha Bibescu și Elena Văcărescu la prietenia ambasadorului Franței). Din acea îndepărtată perioadă, Jean D’O, cum era numit de conaționali, a rămas cu o afecțiune specială pentru țara noastră, în care a revenit de mai multe ori, fiind și membru al Academiei Române. În anii celui de al Doilea Război, familia se refugiază la castelul d’Ormesson, al unchiului patern. Mai aveau un castel, moștenit pe linie maternă, la Saint-Fargeau, a cărui istorie seculară va constitui subiectul romanului său de succes Din voia Domnului, după care s-a făcut și un serial TV. Întors la Paris, urmează cursurile liceului de elită Henri IV, apoi intră prin concurs la École Normale Supérieure, evocată cu nostalgie și amuzament atât pentru prieteniile pe viață legate acolo cu nume foarte cunoscute, profesori și colegi, cât și pentru farsele și distracțiile normalienilor. După absolvire, cariera lui îmbină munca de scriitor cu diplomația culturală și gazetăria, domenii în care are funcții importante. La UNESCO, unde a lucrat din 1950 până în 1992, ajunge președintele Comisiei Internaționale de Filosofie și Științe Umaniste, având prilejul să cunoască elita intelectuală a lumii, iar ca director la ziarul „Le Figaro” e un „martor angajat”, alături de mentorul său Raymond Aron, la evenimentele politice ale anilor ‘70. Însurat din 1962 până la sfârșit cu fiica unui bogat industriaș, cu care are o fată și o nepoată, scriitorul s-a comportat mereu ca un om liber, un hedonist, iubitor de femei și călătorii, care a făcut ce i-a plăcut. La judecata pe care și-o pune în scenă, își recunoaște și vinovății de care se căiește (dar nu prea tare). Firea lui veselă, fascinația pentru spectacolul lumii îl fac să-și povestească biografia ca pe o aventură mai curând plăcută. Naratorul cu panaș privilegiază anecdota și prezervă în scris mai ales bucuria vieții, rămânând simbolul și martorul unei anumite Franțe, azi de nerecunoscut. Cum se spunea într-un necrolog: Jean D’O răspunde nevoii noastre de lumină într-o perioadă obsedată de declin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu