Selecția ”Formula AS”

 

* Gyorgy Dragoman, „Corul leilor”, traducere de Ildiko Gabos-Foarță, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 294 p.

Asemenea sportivilor de per­formanță, personalitățile din toa­te domeniile artistice contri­buie la „imaginea” unei țări. („Știau asta și politrucii sovietici, care au investit nu doar în sport, ci și în școli celebre de balet, de muzică, de teatru și film, recunoscute – în ciu­da cenzurii ideo­lo­gice – pentru măiestrie pe plan mondial.) Se pa­re că Ungaria a alocat și alocă și acum pricepere și fonduri pentru a-și fa­ce cunoscuți artiștii în străinătate, de vreme ce, dacă ne referim doar la li­te­ratură, scriitorii ma­ghiari sunt mult mai traduși și apreciați în Occident decât ai noș­tri, cu nimic mai prejos ca va­loare. Asta pentru că în România, în comisia de cultură din Par­lament, la Ministerul Culturii, la Institutul Cultural (cu o fericită excepție de câțiva ani) sunt nu­mite politic persoane fără com­pe­tențe, care împart banii publici pe alte criterii decât ta­lentul. Avem destui scriitori români con­temporani originali și virtual competitivi pe piața de carte mon­dială, avem în multe țări tra­ducători buni din limba română, dar cei câțiva, foarte puțini, care s-au făcut cunoscuți „afară” au făcut-o în general prin relații per­sonale. Mi-am spus oful pentru că, dacă am putut să-i cunosc și să-i prețuiesc pe unii prozatori maghiari din generații mai vechi sau mai noi, e datorită traduce­rilor și promovării. Dintre scri­itorii maghiari năs­cuți în ultimele trei decenii ale secolului trecut m-au entu­zias­mat Attila Bartis și Gyorgy Drago­man, întâmplător am­bii originari din Târgu Mureș și sta­biliți încă din co­pilărie, din anii ‘80, cu părinții în Un­ga­ria. Acum, cărțile lor, distinse cu premii im­por­tan­te, sunt traduse în vreo 30 de limbi, ceea ce precis nu s-ar fi în­tâmplat dacă rămâneau în țara natală.

Gyorgy Dragoman – din ope­ra căruia am citit două ro­mane foarte bune, „Regele alb” (care urmează să fie ecranizat în Ma­rea Britanie) și „Rugul”, traduse tot la Polirom – e prezent în toamna asta în librăriile ro­mâ­nești cu un volum de proze scur­te scrise pe parcursul a 13 ani și care au ca numitor comun mu­zica. Dacă nu i-aș fi cunoscut din romane imaginația narativă, originalitatea compozițională și stilistică, „Corul leilor” nu mi-ar fi dat măsura adevărată a pro­zatorului Dragoman, fi­ind­că adună între coperți texte inegale ca gen și rea­lizare, de la schițe autobiografice, fragmente de „amintiri din copilărie” de pe vremea comunismului, la povestiri centrate pe tribulațiile unor muzicieni în devenire sau ratați bătrâni. Cele mai reușite sunt monologurile din perspec­tiva copilului crescut în mediul totalitarismului sufocant, cu situații și atmosferă binecunos­cute cititorului român. Prozatorul are abilitate în folosirea dialo­gurilor, a stilului indirect liber, a „fluxului conștiințeiî, intrând în piele și cu limbajul unor perso­naje – fete și băieţi, femei şi băr­bați – aflați în momente speciale ale destinului lor. Specialist în crearea autenticității, cu umor și cu o empatie bine încorporată în ritmul povestirii, cu lungimea sau scurtimea frazei mulate mu­zical pe acesta, Gyorgy Drago­man e și în „Corul leilor” un scriitor admirabil.