* Michel Houellebecq, „Serotonină”, traducere și note de Daniel Nicolescu, Ed. Humanitas (tel. 021/311.23.30), 296 p.
De 25 de ani vă recomand aici doar cărți care mi-au plăcut. Azi fac o excepție fiindcă mi se pare interesant pentru raportul dintre literatură și marketing cazul acestui autor supraevaluat. Pe clapeta versiunii românești a „Serotoninei”, apărute la noi în același timp cu originalul, scrie că Houellebecq e „cel mai important scriitor francez contemporan, cunoscut ca atare în toată lumea”. Cunoscut și foarte bine vândut într-adevăr este, dar nu pentru valoarea lui literară ci pentru că își orchestrează atent scandalul în jurul fiecărei apariții, ca un bun programator. Romanele lui, concepute din dorința ostentativă de a șoca, sunt mereu un cocktail incendiar de incorectitudine politică, cinism, libertinaj și violență, pe teme și circumstanțe de actualitate. Aceste subiecte preocupante ale contemporaneității sunt integrate ca umplutură condimentată cu mult sex într-un soi de plăcinte romanești, cam greu de digerat. Faptul că și zelatorii și detractorii îi așteaptă fiecare nouă carte pentru a purta polemici aprinse îl face să-și fabrice produsele pentru a da apă la moară ambelor categorii, iar vâlva mediatică incită curiozitatea publicului. Așa a devenit Houellebecq un „fenomen”. Numele (de fapt pseudonimul, fiindcă în acte îl cheamă Michel Thomas) i s-a transformat într-o firmă rentabilă ce pare să recicleze mereu aceleași obsesii despre prezent și viitorul apropiat care nu arată prea bine. Toate cele șapte romane ale lui de până acum descriu o societate în care comerțul și consumul topesc idealurile. Mai mult, are o predilecție pentru plăgile sociale deschise și infecțiile lor, care-l fac să derapeze spre depresie și furie. Eroii lui își caută uitarea în alcool, anxiolitice și sunt nesățioși de plăceri sexuale (deși mai curând misogini). Ei se vor simptomatici pentru nihilismul epocii noastre, pentru cinismul ei vulgar, pentru frivolitatea distracțiilor. Nici „Serotonină” nu face excepție de la rețeta provocatoare. Naratorul, Florent-Claude Labrouste, tot un alter ego al romancierului – „un bărbat occidental de vârstă mijlocie, fără griji financiare timp de câțiva ani, lipsit de proiecte personale ori de preocupări serioase, profund dezamăgit de viața sa profesională anterioară și care în plan sentimental trăise diverse experiențe al căror punct comun era că se ferfenițiseră” – nu găsește motive nici să trăiască, nici să moară. Stabilizat într-o depresie calmă cu pastile care au ca efect secundar impotența, Florent își recapitulează fostele iubite (un fel de a spune – mai curând partenerele de sex) și își expune părerile despre perioada actuală „global inumană și de rahat”. Lipsit de aderență la o lume prea complexă pentru natura lui simplă, solitarul deprimat își rezervă rolul de spectator la declinul Occidentului, cauzat, după părerea lui, și de politicile Uniunii Europene. Romanul are o construcție dezlânată, cu burți inutile, făcute parcă anume să umple numărul de pagini prevăzut în contract: sunt înșirate meniuri de la diferite restaurante, rute normande și străzi pariziene, liste cu rase de vaci și de găini, soiuri de scoici, de arme de tir ș.a. – toate fără relevanță pentru intriga anemică. Nu-mi dau seama nici cât vrea să fie de ironic sau parodic când înșiră banalități pompoase sau citează filosofi și scriitori celebri. Mie una mi-a fost greu să-i găsesc hazul. Pur și simplu m-a plictisit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu