Geniul criminal din spatele Silk Road

 

Nick Bilton
Geniul criminal din spatele Silk Road
Legendara vânătoare a creatorului celui mai mare imperiu al drogurilor de pe Dark Web
Editura Publica, 2018
traducere din engleză de Emilia Vasiliu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Nick Bilton este corespondent special pentru Vanity Fair, publicaţie pentru care scrie despre tehnologie, politică, afaceri şi cultură. De asemenea, colaborează şi cu CNBC şi a fost editorialist şi reporter la New York Times.

De-a lungul timpului, editorialele şi articolele lui Bilton au dus la investigaţii făcute de Guvernul Statelor Unite şi au convins Agenţia Federală pentru Aviaţie din SUA să anuleze reglementarea privitoare la închiderea telefoa-nelor mobile şi a tabletelor în timpul decolării şi aterizării. Locuieşte la Los Angeles, California, alături de soţia sa, fiul lor şi câinele Pixel.

*

În 2011, Ross Ulbricht, un programator de 26 de ani, a inaugurat piaţa liberă absolută Silk Road, un site clandestin din Dark Web, unde oricine pu-tea să tranzacţioneze orice - droguri, programe de hacking, otrăvuri, paşapoarte şi bani falşi, - la adăpost de ochiul ager al autorităţilor. În cei doi ani în care guvernul american l-a vânat pe proprietarul său misterios, Silk Road a crescut rapid, transformându-se într-o afacere de 1,2 miliarde de dolari.

Ross şi-a asumat noul rol de "lord al drogurilor" şi a recurs la măsuri de protecţie drastice - inclusiv la comandarea asasinării unui fost angajat. În vre-me ce Ross plănuia să dispară pentru totdeauna, agenţii federali acţionau contratimp ca să prindă un individ despre care nici măcar nu erau siguri că există, căutând acul în carul cu fân al întregului internet.

Bazându-se pe acces exclusiv la actorii principali ai poveştii şi la două miliarde de cuvinte şi de imagini digitale lăsate în urmă Ross, Nick Bilton a creat o carte plină de întorsături de situaţie, de descoperiri norocoase şi de evitări milimetrice ale unor peri-cole. Este o poveste despre ambiţia puştiului din vecini, care a pătruns în sfera infracţională, secon-dată de conflictul dintre noua lume a susţinătorilor lumii online libertariene, anonime, descentralizate şi vechea lume a controlului exercitat de autorităţi, ordine şi respectarea legilor.

Plină de personaje memorabile şi cu un punct culminant uluitor, această carte poate să pară prea de tot ca să nu fie ficţiune. Dar totul este real.

Incredibil de captivantă. (Casey Neistat)
Impresionan-tă (New York Times)
Uluitor de bine documentată... rafinată şi strălucită... Relatarea absolută a saga Silk Road. (The Globe and Mail)
Extraordinară (HuffPost)
Chipul din spatele Dark Web. (Wired)
O lectură ca-re dă dependenţă. (Amazon Book Review)
New York Times Bestseller / Apple Best Books of 2017 / Audible Best True Crime Book of 2017 / Amazon Best Book of the Month / #1 Audible Non-Fiction Book / GoodReads Choice Awards: Best Nonfiction Books of 2017 / Amazon 100 Best Books of 2017

Fragment
Pilula roz

Roz.

O pilulă roz, micuţă, cu imaginea unei veveriţe gravate pe fiecare faţă. Jared Der-Yeghiayan nu-şi putea lua ochii de la ea.

Stătea într-o cameră de corespondenţă fără ferestre, iar legitimaţia de la Departamentul de Securitate Internă îi atârna de gât, luminată de becurile cu halogen de deasupra lui. La fiecare 30 de secunde se auzeau avioanele care brăzdau cerul. Jared părea a fi un adolescent în hainele lui prea mari, cu tunsoarea cazonă şi ochii căprui naivi.
- Am început să primim câteva dintr-astea în fiecare săptămână, îi spunea colegul său Mike, un poliţist de frontieră bine făcut, în timp ce îi înmâna plicul în care venise pilula.

Plicul era alb şi pă-trat, cu un singur timbru perforat, lipit în colţul din dreapta, sus. Pe triunghiul care închidea plicul scria HIER ÖFFNEN. Sub acele două cuvinte era traducerea, DESCHIDE AICI. Nu-mele destinatarului, scris cu negru, era DAVID. Destinaţia era o casă de pe West Newport Avenue din Chicago.

Era exact ce aştepta Jared încă din iunie.

Avionul în ca-re se afla plicul, zborul 611 operat de KLM, aterizase pe Aeroportul Internaţional O'Hare din Chicago cu câteva ore mai devreme, după un drum de patru mii de mile început în Olanda. În timp ce pasa-gerii obosiţi se ridicau şi îşi întindeau braţele şi picioarele, la câţiva metri dedesubt, bagajele lor erau descărcate din avionul Boeing 747. Valize de toate formele şi dimensiunile erau împinse într-o direcţie, iar vreo 40 de recipiente albastre, pline de corespondenţă inter-naţională, erau trimise într-alta.

Acele recipiente albastre - angajaţii din aeroport le numeau "uniforme medicale" (în original scrubs, referire la nuanţa de albastru comună uniformelor personalului din spitale şi recipientelor pentru corespondenţă - n.t.) - erau transportate cu maşina de-a lungul pistei până la un centru uriaş de sortare şi depozitare a corespondenţei aflat la cincisprezece minute depărtare. Con-ţinutul lor - scrisori către cei dragi, documente şi acel plic alb pătrat cu pilula roz ciudată - urma să treacă prin acea clădire, prin vamă şi prin arterele logistice ample ale serviciului poştal al Statelor Unite. Dacă totul mergea conform planului, aşa cum se întâmpla în cea mai mare parte a timpului, acel plic micuţ cu droguri, la fel ca multe altele asemenea, avea să treacă neobservat.

Dar nu astăzi. Nu pe 5 octombrie 2011.

Până spre seară, Mike Weinthaler, poliţist va-mal, îşi începuse deja ritualul zilnic de la muncă, turnându-şi o cană uriaşă de cafea şi deschizând recipientele albastre pentru a se uita după orice ar fi părut ieşit din comun: un colet cu o mică umflătură, o adresă de retur care părea falsă, sunetul unui înveliş de plas-tic din interiorul unui plic de hârtie - absolut orice i se părea dubios. Nu era nimic ştiinţific în asta. Nu existau scanere cu tehnologii sofisticate sau prelevări de probe pentru reziduuri. După un deceniu în care e-mailul transformase corespondenţa fizică în ceva demodat, bu-getele alocate serviciilor poştale fuseseră decimate. Tehnologia extravagantă era un deliciu rar, alo-cat investigării coletelor de mari dimensiuni. Iar câinii din Chicago care verificau după miros cores-pondenţa - Shadow şi Rogue - erau aduşi doar de câteva ori pe lună. În schimb, cei care cercetau recipientele pur şi simplu băgau mâna înăuntru şi se bazau pe instinctele proprii.

La 30 de minute după ce îşi începuse rutina de scotocit, plicul alb pătrat i-a atras atenţia lui Mike.

L-a ridicat în lumina becurilor de dea-supra. Adresa de pe faţă fusese tipărită, nu scrisă de mână. De regulă aşa ceva era un indiciu pen-tru agenţii vamali că ceva nu era cum trebuie. Aşa cum ştia Mike, adresele sunt de regulă tipărite doar în cazul corespondenţei de afaceri, nu şi pentru cea personală. Pachetul avea şi o mică umflă-tură, ceea ce era suspect în condiţiile în care venea din Olanda.

Mike a înşfăcat un dosar pentru dovezi şi un formular 6051S pentru confiscări care să îi permită să deschidă plicul în mod le-gal. A înfipt un cuţit în interior şi l-a desfăcut ca pe un peşte, scoţând dinăuntru o punguţă de plastic cu o pastilă mică de ecstasy. Mike lucra în departamentul vamal de doi ani şi era pe deplin conştient că, în condiţii normale, nimănui din guvernul federal nu i-ar fi păsat vreun pic de o singură pastilă amărâtă. Exista o regulă nescrisă, pe care o ştia fiecare angajat guvernamental din Chicago, respectiv că agenţii antidrog nu preluau cazuri în care era vorba de mai puţin de o mie de pastile. Procuratura ar fi râs de o astfel de investi-gaţie. Erau capturi mai mari de prins.

Însă Mike primise instrucţiuni clare de la cineva ca-re aştepta o pastilă exact ca aceasta: de la agentul Jared Der-Yeghiayan.

Cu câteva luni mai devreme, Mike dăduse peste un plic ilicit similar, care se îndrepta spre Minneapolis. A pus mâna pe telefon şi a sunat la biroul de investigaţii vamale din cadrul Departamentului de Securitate Internă din incinta aeroportului, aşteptându-se într-o anumită măsură să fie luat peste picior sau să i se închidă în nas, ca de obicei. Dar agentul care i-a răspuns a fost surprinzător de receptiv. La acel moment, Jared era angajat de doar două luni şi nu cunoştea mersul lucrurilor.
- Nu pot să iau un avion până la Minneapolis ca să vor-besc cu cineva despre o singură pastilă, i-a spus Jared. Deci dă-mi un telefon dacă prinzi ceva în zona mea, în Chicago. Aşa aş putea să merg până acolo şi să discut direct cu cineva de la adresa respectivă.

Patru luni mai târ-ziu, când Mike a găsit o pastilă care trebuia să ajungă la Chicago, Jared s-a grăbit să vină să o vadă.
- De ce te interesează asta? l-a întrebat Mike pe Jared. Toţi ceilalţi agenţi refuză; lumea îmi refuză de ani buni cazurile de metamfetamină şi heroină. Şi totuşi, tu vrei această singură pastiluţă?

Jared ştia foarte bine că putea să nu fie nimic. Poate că vreun puşti idiot din Olanda le trimitea câtorva prieteni nişte MDMA (abreviere pentru 3,4-¥Metilen-dioxi-amfetamin£ă - denumirea ştiinţifică a drogului cunoscut ca ecstasy - n.t.). Dar în acelaşi timp se întreba şi de ce fusese trimisă într-o călătorie atât de lungă o singură pastilă şi de unde îi cunoşteau pe des-tinatari cei care trimiteau pachete atât de mici de droguri. Părea ceva ciudat în treaba asta.
- S-ar putea să fie mai mult decât pare, i-a spus Jared lui Mike în timp ce lua în primire plicul. Urma să aibă nevoie de el pentru a-l arăta "dădacei" lui.

Fiecărui agent începător din Departamentul de Securitate Internă i se aloca o "dădacă" - un ofiţer preparator - în primul an de activitate. Era vorba despre un agent cu mai multă experienţă, care ştia cum merg lucrurile, care se asigura că nu intri în belele prea mari şi care adesea te făcea să te simţi de tot rahatul. Jared trebuia să îşi sune bona în fiecare dimineaţă şi să îi spună ce plănuia să facă în acea zi. Singura diferenţă faţă de gră-diniţă era că acum avea la el un pistol.

Deloc surprinzător, ofiţerului preparator al lui Ja-red nu i s-a părut deloc importantă o singură pastilă şi a trecut o săp-tămână până când măcar să accepte să meargă cu mai tânărul său coleg pentru o discuţie la faţa locului - să bată la uşa celui care se presupunea a fi destinatarul şi, preferabil, să şi vorbească cu acea persoană.

În acea zi, Jared conducea modelul Crown Victoria pe care îl primise de la guvern prin zona de nord a oraşului Chicago, iar micul cub Rubik pe care-l purta ca breloc pendula înainte şi înapoi. La radio asculta ştiri din domeniul sportiv: echipe-le Cubs şi White Sox fuseseră eliminate din lupta pentru titlu, dar cei de la Bears se pregăteau pen-tru un meci cu Lions. În timp ce asculta acestea, a intrat pe West Newport Avenue, un şir lung de clădiri cu două niveluri. Jared cunoştea bine acest cartier al clasei muncitoare. În copilărie urmărise meciuri de baseball la Wrigley Field, aflat în apropiere. Dar acum era Hipsterville, plin de cafenele pretenţioase, restaurante şic şi în care, aşa cum descoperea în acel moment, oamenii primeau aca-să droguri, prin poştă, din Olanda.

Era pe deplin conştient cât de ridicol părea în ochii agentului experimentat care îl însoţea. Se aflau într-una dintre cele mai sigure zone ale oraşului pentru a lua pe cineva la întrebări din cauza unei singure pilule de ecstasy. Dar lui Jared nu îi păsa de ce credea supervizorul lui; avea o bănuială că era vorba despre mai mult decât o pastiluţă. Doar că nu ştia - încă - despre ce era vorba.

A găsit adresa şi a oprit, cu supraveghetorul chiar în spatele lui. Au urcat scările şi Jared a bătut la uşa apartamentului cu numărul unu. Să baţi la uşă era partea uşoară. Să faci pe cineva să vorbească urma să fie o provo-care complet diferită. Destinatarul plicului putea să nege cu uşurinţă că ar fi fost pentru el pachetul. Atunci totul s-ar fi terminat.

După 20 de secunde, uşa s-a deschis şi dinăuntru s-a ivit un tânăr slăbuţ îmbrăcat în blugi şi tricou. Jared i-a arătat legitimaţia, s-a prezentat ca agent al Departamentului de Securitate Internă şi a întrebat dacă David, bărbatul al cărui nume era tipărit pe plicul alb, se afla acasă.
- E la serviciu mo-mentan, a răspuns tânărul, deschizând uşa mai larg. Dar eu sunt colegul lui de cameră.
- Pu-tem să intrăm? a întrebat Jared. Am vrea doar să vă punem câteva întrebări.

Colegul de cameră a fost de acord şi s-a dat la o parte, lăsându-i să intre, apoi s-au îndreptat spre bucă-tărie. Jared s-a aşezat, apoi a scos un pix şi un carneţel:
- Colegul tău primeşte multe pachete prin poştă? l-a întrebat el.
- Mda, din când în când.
- Ei bine, a spus Jared privindu-l pe agentul prepa-rator, care stătea tăcut în colţ şi cu braţele încrucişate. Am găsit acest pachet care îi era adresat şi înăuntru se aflau nişte droguri.
- Mda, ştiu despre asta, a răspuns cu nonşalanţă colegul de cameră.

Jared a fost uluit cât de relaxat recunoscuse tânărul că primea droguri prin poş-tă, dar a continuat interogatoriul, întrebând de unde primea acele droguri.
- De pe un site.
- Ce site?
- Silk Road, a spus colegul de cameră.

Jared l-a privit fix, confuz. Silk Road? Nu mai auzise niciodată de el până atunci. De fapt, Jared nu mai auzise niciodată de vreun site de unde se puteau cumpăra online droguri şi se întreba dacă era el un boboc care habar n-avea de nimic sau dacă aşa se cumpărau atunci droguri în Hipsterville.
- Ce este Silk Road? a întrebat Jared, încercând să nu pară prea neştiutor, dar reuşind total contrariul.

Şi colegul de cameră slăbuţ a început să explice rapid ce însemna Silk Road, cu o viteză similară avioanelor care aterizează la O'Hare.
- Poţi să cumperi orice drog posibil de pe acel site, i-a spus acesta.

Pe unele le testase cu colegul de cameră - inclusiv marijuana, metamfetamină şi micile pilule roz de ecstasy care veneau, săptămână de săptămână, cu zborul 611 operat de KLM. Pe măsură ce Jared îşi nota în carneţel, colegul de cameră continua să vorbească în ritm alert. Drogurile se plă-teau cu o valută digitală numită Bitcoin şi făceai cumpărături sub protecţia anonimatului prin interme-diul unui browser numit Tor. Oricine putea să intre pe site-ul Silk Road, putea să aleagă dintre sute de sortimente de droguri disponibile şi le putea achita acolo, iar câteva zile mai târziu i le aducea poştaşul şi le găsea în cutia poştală. Apoi trăgeai pe nas, inhalai, înghiţeai, beai sau îţi injectai ce-ţi comandaseşi.
- E ca Amazon, a spus co-legul de apartament, doar că pentru droguri.

Jared era uimit, dar uşor sceptic în privinţa existenţei acestei pieţe virtuale în negura internetului. Va fi închis în mai puţin de o săptămâ-nă, s-a gândit el. După încă vreo câteva întrebări, i-a mulţumit tânărului pentru timpul acordat şi a plecat alături de colegul lui, care nu scosese niciun cuvânt.
- Tu ai auzit de acest Silk Road? l-a întrebat Jared pe agentul supervizor în timp ce se întorceau la maşinile lor.
- A, da, a răspuns acesta deloc impresionat. Toată lumea a auzit de Silk Road. Trebuie să fie sute de cazuri în lucru legate de el.

Jared, oarecum ruşinat că recunoscuse că nu ştia nimic despre asta, nu s-a lăsat descurajat.
- Am de gând să cercetez oricum proble-ma şi am să văd ce pot să aflu, a spus el.

Bărbatul mai în vârstă a ridicat din umeri, s-a urcat în maşină şi a plecat.

O oră mai târziu, Jared s-a închis în biroul lui fără ferestre şi s-a aşezat la calculatorul de serviciu; i s-a părut că a durat o veşnicie să i se deschidă anticul Dell. A început să caute investigaţii în curs despre Silk Road în baza de date a Departamentului de Securitate Internă. Dar, în mod surprinzător, nu a găsit niciun rezultat. A încercat alte cuvinte-cheie şi variaţiuni ortografice pentru numele site-ului. Nimic. Poate un alt câmp? Tot nimic. Era nedumerit. Nu existau "sute de cazuri în lucru" despre Silk Road, aşa cum susţinuse supervizorul lui. Nu era nici măcar unul.

Jared a stat puţin pe gânduri şi apoi a hotărât să apeleze la a doua cea mai bună tehnologie pe care o are la dispoziţie orice lucrător la stat atunci când are de căutat ceva important: Google. Primele câteva rezultate erau site-uri de istorie care vorbeau despre vechea rută comercială dintre China şi Mediterană. Dar, pe la mijlocul paginii, a văzut un link către un articol scris la începutul lunii iunie a acelui an pe Gawker, un blog cu ştiri şi bârfe, iar în articol se spunea că Silk era "site-ul underground de pe care se putea cumpăra orice drog posibil". Acel articol de blog afişa capturi de ecran de pe o pagină web care avea o cămilă verde într-un colţ. De asemenea, arăta poze cu tot felul de droguri, 340 de "anunţuri" în total, inclusiv haşiş afgan, iarbă Sour 13, LSD, ecstasy, bile de cocaină şi heroină neagră. Vânzătorii erau de peste tot din lume; la fel şi cumpărătorii. Cred că e o glu-mă, şi-a spus Jared. Atât de uşor este să cumperi droguri online? Apoi şi-a petrecut restul zilei şi cea mai mare parte a serii citind tot ce-a găsit despre Silk Road.

În weekend, în timp ce trecea cu maşina pe lângă Chicago, împreună cu soţia şi fiul lui, îndreptându-se de la un târg de antichităţi la altul (ritual pe care îl respecta în fiecare săptămână), se tot gândea la site-ul cu droguri, experimentând o stare aproape catatonică din cauza frământării. Jared conştientizase că, dacă toată lumea putea să cumpere droguri de pe Silk Road, atunci toată lumea ar face-o, începând cu cei din clasa de mijloc din zona de nord şi până la puştii care creşteau în inima oraşului Chicago. Iar dacă acum se aflau la vânzare pe site droguri, de ce nu ar urma şi alte obiecte de contrabandă? Poate că urmau arme, bombe sau otrăvuri. Poate, şi-a închipuit el, ar putea fi folosit de terorişti pentru un alt atentat precum cel din 11 septembrie 2001. Uitându-se în oglinda retrovizoare la fiul lui, care dormea pe bancheta din spate, aceste gânduri îl paralizau.

Dar de unde poţi să începi pe internet, într-o lume a anonimatului absolut?

În cele din urmă, aproape de finalul weekendului, Jared a înce-put să-şi contureze o idee despre cum ar fi putut aborda cazul. Ştia că urma să fie muncă multă şi de uzură, dar exista posibilitatea să ajungă, în cele din urmă, şi la creato-rul site-ului Silk Road.

Dar să descopere drogurile şi să identifice vânzătorii de droguri, chiar şi pe fondatorul Silk Road, urma să fie ceva uşor prin compara-ţie cu provocarea de a-l convinge pe supervizorul lui să îl lase să lucre-ze la acest caz bazat pe o singură pastiluţă roz. Chiar dacă putea obţine aprobarea şefului său, Ja-red trebuia să convingă şi Procuratura să îl susţină în demersul de căutare. Şi nu exista niciun pro-curor pe întreg teritoriul Statelor Unite care să accepte să se ocupe de un caz bazat doar pe o singu-ră pastilă amărâtă de orice. Toate acestea erau amplificate de faptul că Jared, în vârstă de 30 de ani, era cât se putea de novice. Şi nimeni nu lua vreodată în serios - niciodată! - un începător.

Avea nevoie de un plan prin care să-i convingă pe toţi că era vorba despre mai mult decât o singură pastilă roz.

Până luni dimineaţă concepuse un plan pe care spera că şeful lui nu îl putea ignora. A tras adânc aer în piept, a intrat în biroul supervi-zorului său şi s-a aşezat.
- Ai un minut liber?, l-a întrebat în timp ce arunca pe birou plicul alb. Trebuie să-ţi arăt ceva important.