duminică, 27 martie 2022

Premiul Academiei Române pe anul 2019, conferit în decembrie 2021- Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor

 armen Stoianov
Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor
Editura Muzicală, 2019


 
Citiți un fragment din această carte.

***
O introducere

Am în mână cele două volume Cărțile Psalmilor, Reflexii în sonor, semnate de muzicologul Carmen Stoianov - fostă colegă de Conservator și totodată prietenă apropiată - și nu vreau să vă ascund că sunt copleșită de emoție și admirație.

Nu de mult, în prima decadă a lunii decembrie 2021, volumele i-au adus autoarei prestigiosul premiu al Academiei Române pe anul 2019, premiu ce se poate obține o singură dată în viață. Primise înainte, pentru aceste volume, Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, tot pe anul 2019, pentru Cercetare Muzică Sacră.


Cu un CV remarcabil, despre care nu am spațiu să vorbesc acum, Carmen Stoianov este doctor în muzicologie, dar are și un masterat valoros în Studii Culturale Ebraice de la Facultatea de Litere a Universității din București. Conducătorul Disertației de Masterat, regretatul prof. dr. Dan Horia Mazilu, membru corespondent al Academiei Române, a fost cel care i-a sugerat o idee, aceea de a căuta în Psalmi numitorul comun privind numele instrumentelor în conformitate cu originalul ebraic.

Zis și făcut! Carmen nu este omul care să stea pe gânduri, nu este omul care să refuze o provocare și a pornit imediat la drum. Dar, ideea inițială s-a transformat încetul cu încetul într-un amplu demers de studiere a Psalmilor dintr-o nouă perspectivă, aceea a muzicologului.

Drumul a fost lung, ani de zile de muncă, de căutări. Văzând cât de bogată este bibliografia parcursă (peste 400 de titluri la primul volum, chiar mai multe la cel de-al doilea, am numărat eu... de curiozitate), nu știu dacă cititorul va intui acel ceva, care pe mine m-a fascinat. Vorbesc despre modul în care a privit autoarea Psalmii, căutând să își golească mintea (este un fel de-a spune!), ca să poată primi o nouă frumusețe, necunoscută, intuită, căutată și găsită. Îmi spune Carmen: Știi care e ideea... despre Psalmi s-a scris mult și, cu siguranță, de profesioniști străluciți, cu multă știință de carte (filosofie, poezie, teologi, rabini) dar eu i-am citit simplu, ca și cum n-aș ști nimic din ce se știe deja (deși știam eu ceva-ceva...), așa ca un muzicolog uimit de dărnicia informațiilor, de frumusețea lor. Și muzicologul a găsit ce căuta: adevărul dramaturgiei muzicale din Psalmi.

Cercetarea este amplă, acoperind Tehillim (cele cinci Cărți ale Psalmilor ebraici canonici). Aceste prime volume studiază Psalmii 1-41 (volumul I) și 42-72 (volumul II).

Viziunea este nouă, pertinentă și argumentată "la sânge", socotită de autoare doar o punere în discuție, semne de întrebare, posibile viitoare trasee de cercetare, opinie enunțată, de altfel, chiar în subtitlul ambelor volume: Introducere și direcții de cercetare în studiul Psalmilor biblici.

M-aș fi mirat de cuvântul Introducere, pentru o lucrare ce va putea atinge 3.000 de pagini, după estimarea mea - de vreme ce primele două volume din cinci numără deja peste 1.100 -, dar înțeleg bine la ce fel de introducere s-a referit Carmen Stoianov. În lungul, milenarul șir al cercetărilor și interpretărilor ce au constituit o adevărată Filieră a Psalmilor - cum o numește autoarea -, noutatea punctului de vedere deschide calea unor noi și noi interpretări, Filiera fiind, practic, fără sfârșit.

Deși nu face din asta un secret, cercetând și comparând diferitele traduceri, Carmen Stoianov remarcă unele neconcordanțe, lipsuri ori chiar adăugiri ce nu se regăsesc în textul original și, în căutarea științifică pe care o dorește cât mai realistă și totodată obiectivă, traduce ea însăși. Iată ce găsesc într-o notă de subsol:
Este rațiunea pentru care, căutând precizia, coerența de limbaj și abordare mai ales în planul indicilor sonor-muzicali, am realizat și unele traduceri ale formulărilor / indicațiilor aflate pe frontispiciul sau în corpul unora dintre Psalmi, mai ales atunci când am considerat că acestea se impun, fiind vorba despre posibile indicații de formă sonor-muzicală, instrumente, modalitate de emisie sonoră, registre de cântare, efecte vocale, etc.

Cărțile Psalmilor, Reflexii în sonor
nu sunt romane, nici măcar romane de aventuri, cu toate că ceea ce găsim în ele poate fi o aventură în sine. O aventură ce străbate veacurile, istoria, mai ales istoria muzicii care își are rădăcinile bine înfipte acolo, în Psalmi. Carmen îi citește și recitește cu ochii celui care, uimit de oferta generoasă, află prin ei și ne împărtășește "ceva din istoria istoriei muzicii".

Muzicologul a găsit în Psalmi informația sonoră, Starea de Cântec - cum o numește.

Încerc să dau un sumar exemplu și mă uit la Psalmul 13 (potrivit numerotării originalului ebraic canonic). Fiecare Psalm are o fișă descriptivă și atotcuprinzătoare. Autoarea afirmă că Psalmul 13 este învăluit între ambele coperte de cântare. Îmi place termenul ce arată prezența cântării încă de la primele cuvinte - Către mai-marele cântăreților -, readucând ideea la ultimul verset - Cânt Domnului, căci mi-a făcut bine. Din analiza acestui Psalm mai primim o informație deosebită, aceea că întâlnim în el pentru prima dată decizia de tip "angajament de credință" a lui David: aceea de a face o cântare vocală adresată Domnului.

Nu intru în amănuntele analizei poetico-sonor/muzicale sau în alte considerații foarte bine conturate în discursul autoarei, ci merg direct la un alt criteriu privind Psalmul 13, criteriu prezent, desigur, la analizele tuturor Psalmilor (deocamdată în număr de 72). Mă refer la o adevărată muncă de Sisif, aceea de a urmări, de a găsi în toată evoluția componisticii lucrări ale compozitorilor ce au la bază textele psalmice. Iată cum autoarea a identificat acest Psalm în creația unui mare număr de compozitori, începând cu secolele XV-XVI ale școlii franco-flamande și trecând prin istoria muzicii până în zilele noastre. Apar nume cunoscute sau mai puțin cunoscute, de la francezul Josquin des Prez sau venețianul Adrian Willaert, la germanul Thomas Stolzer, periplul continuând și acoperind și alte zone geografice și de timp. Nu îi menționez pe toți, dar nu pot să trec de Claudio Monteverdi (1567-1643), de Georg Friedrich Händel (1685-1759), de Benedetto Marcello (1686-1739), de Felix Mendelsson-Bartholdy (1809-1847), de Johannes Brahms (1833-1897) sau Franz Liszt (1811-1886). Lista continuă cu nume de compozitori ai secolului XX și chiar XXI, dar Carmen Stoianov nu se oprește aici, ci investighează mai departe, găsind acest Psalm și în creațiile unora dintre compozitorii români. Este citat Ștefan Niculescu (1927-2008) pentru monumentala lucrare dedicată unui ansamblu de șase voci bărbătești intitulată Psalmus, apoi compozitorul Theodor Grigoriu (1926-2014) cu o suită pentru cor mixt, care cuprinde 33 de Psalmi. Nu în ultimul rând, Psalmul 13 se oglindește și în creația compozitoarei Carmen Petra Basacopol, căreia, ca și celorlalți compozitori citați, Carmen Stoianov îi face un mini portret. Cum am afirmat de la început, muncă grea, de mare migală, muncă de adânci căutări.

Tot în căutările sale, autoarea a mai urmărit o idee foarte interesantă, aceea a CÂNTĂRII NUMELUI DOMNULUI și a CÂNTĂRII INSTRUMENTALE A NUMELUI DOMNULUI, acel NUME sacru, de nerostit. Dacă în multe traduceri s-a trecut cu vederea diferența dintre cântare vocală și cântare instrumentală, iată că textul ebraic arată clar și stă mărturie faptului că NUMELE DOMNULUI apare întotdeauna însoțit de instrument sau doar instrumental (cele două instrumente tradiționale fiind o harpă, posibil cu zece coarde, care acompania un alt instrument cu coarde a cărui denumire în limba română apare ca alăută, chitară, etc., dar poate fi și lira).

Concluziile ce se află în finalul fiecărui volum ne spun din nou foarte multe. Eu, una, citindu-le, am avut senzația unei veritabile sinteze, o esență plină de substanță, care, pe alocuri, pune noi întrebări, deschizând calea unor noi și noi răspunsuri.

Să vă mai spun un secret: "Mi-a șoptit o viorea" că volumele trei și patru sunt gata și le vom avea în anul 2022.

Și nu trebuie să uit să semnalez că soțul lui Carmen, compozitorul Petru Stoianov, este autorul coperților ce se definesc prin simplitate și simboluri: lira și numărul 1 (cu simbolul ebraic Alef) - pentru primul volum și numărul 2 (cu simbolul ebraic Bet) - pentru volumul secund.

Formăm testudo. După patruzeci de ani - Cenaclul de Luni. Viața și opera

 

Cosmin Ciotloș
Cenaclul de Luni. Viața și opera
Editura Pandora M, 2021




Citiți un fragment din această carte.

***** 
Formăm testudo. După patruzeci de ani

 Înainte de a se numi, jucat călinescian, Cenaclul de Luni. Viața și opera, cartea aceasta a purtat un alt titlu. Unul "de lucru", cum se spune, care i-a însoțit scrierea și sub protecția căruia a stat inclusiv folderul în care am păstrat toate fotocopiile pe care urma să le topesc aici. Îi spusesem Formăm testudo, cu o sintagmă, recunosc, un pic prețioasă, dar extrem de sugestivă. Romanii numeau așa, testudo, adică "țestoasă", o formație tipică de luptă la care infanteria recurgea destul de frecvent: la un ordin scurt, scuturile se lipeau unul de altul, în prima linie, pe flancuri și deasupra capetelor, atât cât să rezulte un fel de paralelipiped impenetrabil și mobil. Imaginea e impresionantă coregrafic și cred că nu există film istoric în care ea să nu se regăsească măcar în trecere. Am aflat de curând că i s-a dedicat inclusiv un joc LEGO. Există, în plus, pe YouTube-ul nostru de fiecare zi, pasionante simulări care compară eficacitatea acestei dispuneri cu, de exemplu, aceea a falangei macedonene. Asta ca să nu-l invoc numai pe Plutarh sau să nu trimit, previzibil, la Columna lui Traian.

Mi se păruse potrivit să recurg la această metaforă, împrumutată dintr-un splendid poem al unuia dintre autorii de care mă ocup în carte, ca să rezum în două cuvinte (exact două) istoricul și morfologia unui fenomen de o aiuritoare complexitate. Cum altfel să fi explicat mai plastic solidaritatea generoasă, spiritul camaraderesc, lealitatea polemică, voluntarismul tineresc pe care poeții "optzeciști" le-au întruchipat în primul rând prin scrisul lor? Cum să le fi redat mai bine curajul (nu lipsit de angoase) de a înainta umăr la umăr într-un mediu nu o dată ostil? Sigur, nu le-au lipsit aliații, sigur, câțiva dintre criticii de primă importanță ai momentului i-au adoptat și, după puteri, i-au protejat. Dar mă tem că nicio altă generație înaintea lor n-a fost întâmpinată cu atâtea rezerve și n-a fost șicanată cu atâta consecvență. Ar fi nedrept să n-o recunoaștem. Și probabil că dacă numele unui Traian T. Coșovei, de exemplu, spune astăzi mai puțin decât spuneau părinților noștri numele unor poeți semnificativi ai anilor '60 e și pentru că, vorba unei faimoase butade, din calomniile lui Eugen Barbu tot a rămas ceva. Cel puțin o anumită mefiență care vizează întreaga generație. Nici Alexandru Mușina nu e mai frecventat, nici Ion Stratan, nici Mariana Marin, nici, odată cu ei, mulți alții. În definitiv, până și Mircea Cărtărescu e cunoscut și admirat la scară largă mai degrabă ca prozator decât ca autor al unor volume ca Faruri, vitrine, fotografii sau Poeme de amor. Am fost surprins să observ, de pildă, câtă lume a aflat de emblematicul său poem "Căderea", citit la Cenaclul de Luni și publicat în 1980, abia din romanul Solenoid, care-l ia, cum se știe, ca pretext.

N-am de gând să transform introducerea aceasta într-un "curs scurt" de poezie optzecistă. S-a scris mult pe subiect și, cum e firesc, le sunt recunoscător celor care au făcut-o înaintea mea, chiar atunci când se întâmplă să văd lucrurile (fundamental) diferit. Cei interesați și de alte abordări vor găsi, în note, destule trimiteri pe care să le urmeze. Ca unul care a parcurs sistematic manuscrise, volume de versuri, colecții de reviste și, nu în ultimul rând, multă literatură secundară, mi-am îngăduit să urmez aici un decupaj propriu și să tranșez preliminar câteva puncte nevralgice, evitând, de exemplu, să mă împotmolesc în discuții teoretice legate de postmodernismul pe care această poezie l-ar ilustra (sau nu). Ori întrebându-mă la nesfârșit dacă nucleul dur al optzecismului nu e mai degrabă unul difuz, dispersat egalitar în toate centrele universitare și chiar mult dincolo de granițele lor. Cineva propunea ca epicentru Becleanul. Hilar! Altcuiva i se părea că ea s-ar fi născut mai degrabă la Târgu Neamț. Fără să fie diplomatic, răspunsul meu la chestiune este, îmi place să cred, unul echilibrat: poezia acestei generații înseamnă, în primul rând, poezia bucureșteană lunedistă, care a reușit să atragă de partea ei, asimilându-le și acomodându-le (nu fără inerente asperități) formule de expresie dintre cele mai diverse. De altfel, luat repede, nu găsesc un tânăr autor promițător al deceniului al nouălea care să nu fi trecut pe la Cenaclul de Luni.

Acolo s-a închegat spiritul cu totul particular și irepetabil al unei poezii care se visa (au spus-o mai mulți) "cea mai bună poezie din lume", acolo s-au trăit, în grupuri fluctuante, confruntările și emoțiile competiționale, acolo s-au încasat marile lovituri, culminând cu aceea a dizolvării lui; în fine, de acolo s-au revendicat elanurile nostalgice care au condus, în cazul unora dintre foștii membri, la reveniri spectaculoase, ani buni după fatidicul moment 1983. Titluri astăzi atașante, ca Ruleta rusească, Mutilarea artistului la tinerețe, Regele dimineții, Aerostate plângând, Nimic, Arta războiului și altele, despre care va fi vorba în secțiunea a treia a cărții, de aici vin: din recuperarea, malgré tout (în ciuda însingurării, în ciuda distanței, în ciuda vârstei, în ciuda slăbiciunilor fizice), a unui moment auroral, trăit cândva fără program, dar având o formidabilă coerență emoțională. E motivul pentru care, repet, ca unul care a citit în mai multe etape această poezie, n-am cum să mă limitez la reducțiile ei publicistice sau didactice și la etichetele, uneori îndreptățite, care i s-au atașat. Dincolo de biografism, de emoție cotidiană, de minimalism, de amplori baroce, de dispoziție ludică, de ironism, de autoreferențialitate, de livresc sau, pe celălalt versant, de conștiința abisală a unei crize (poate politică, poate individuală, poate stilistică), rămâne ceva inelucidabil, o sensibilitate profund particulară.

Neputând-o defini rapid, am încercat s-o descriu metodic. Și anume, printr-o investigație în trei pași, corespunzând celor trei secțiuni ale cărții. Cea dintâi, Marile speranțe, urmărește "ecosistemul" care a condus, începând cu mijlocul anilor '70, la cristalizarea unei atitudini literare comune în rândul, ca să zic așa, neofiților, la acea dată încă studenți, majoritatea (dar nu exclusiv) ai Literelor bucureștene. Un rol decisiv l-a avut, se înțelege, Cenaclul de Luni, singurul loc unde aceștia s-au putut produce constant, în deplină libertate și cu succes pe măsura așteptărilor lor. Nu e vorba însă de un monopol. Anticipându-l, dublându-l sau străduindu-se să-l continue, au existat și alte cenacluri favorabile acestor poeți in statu nascendi. În primul rând Amfiteatru, veritabil poligon de încercare pentru destui dintre cei care aveau să strălucească mai târziu sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Dar nu numai atât: având în spate o revistă, cei de la Amfiteatru au oferit, vreme de mai bine de un deceniu, un spațiu tipografic semnificativ tinerilor ca Mircea Cărtărescu, Ion Stratan sau Magda Cârneci, publicându-le poemele și recenziile, comentându-le primele cărți, întreținând, în general, o atmosferă binevoitoare (chiar dacă naiv-paternalistă), cu atât mai prețioasă, cu cât singulară. Spre comparație, cu toată statura lui de cronicar en titre, Nicolae Manolescu n-a reușit să le deschidă decât sporadic și cu mari dificultăți paginile mult mai prestigioasei Românii literare. Nu insist. Cazuistica e, cred, suficient de bogată.

Secțiunea a doua, Impactul cu realul, vine să dezamorseze o legendă: se știe, s-a scris de nenumărate ori despre agresivitatea campaniei antioptzeciste întreținute de Săptămâna, revista-fanion a capriciilor lui Eugen Barbu și, nu mai puțin, ale Securității comuniste. Cu documentele pe masă, adică recurgând la colecția hebdomadarului, amintirile "victimelor" se confirmă în bună măsură. Nu până la capăt, însă. În orice caz, comparația cu postdecembrista România Mare (care o moștenește) nu se susține. Departe de mine intenția de a-l disculpa pe Barbu. Trebuie admis totuși că, în cei zece ani cât i-a mitraliat pe lunediști, umorile lui s-au manifestat mai degrabă satiric decât veninos. Și că, analizate astăzi la rece, ele revelează o strategie subtilă de discreditare, cu pași laterali și cu tăceri uneori mai semnificative decât atacul direct.

În sfârșit, a treia parte a cărții, cea mai consistentă cantitativ, conține o serie de studii de caz pe care le-am grupat sub un titlu, sper, elocvent, din același regim militar: Situații tactice. Îmi fac datoria de a preciza de la bun început că nu e vorba de o selecție valorică și nici, cu atât mai puțin, de o dispunere ierarhică a autorilor. Numărul de pagini rezervat fiecăruia nu e, deci, un criteriu. După cum absențele (câte vor fi fiind) nu reprezintă o formă de a-mi camufla eventuale îndoieli estetice. M-am ocupat și de asta la locul cuvenit și la timpul cuvenit în cei peste zece ani cât am ținut cronică literară săptămânală. Nu e cazul, aici, să încurc borcanele. M-a interesat mai curând să reconstitui un ansamblu dinamic, nu un catalog. Într-un fel, exercițiul meu are ceva din acele historical reenactments în care oameni de azi reorchestrează, cu tot echipamentul de rigoare, bătălii de-acum câteva secole. În cazul de față, e vorba doar de patruzeci de ani, cât au trecut de la pragul convențional al debutului acestei generații. Scopul, repet, este acela de a reanima o sensibilitate de grup, la care fiecare dintre cei de aici contribuie cu date care-i sunt temperamental proprii. Pentru asta, e adevărat, aveam nevoie să descopăr câte o amprentă distinctă și o sumă de posibili lianți, prin intermediul cărora șirul de medalioane monografice să lase locul unei rețele de relații. În foarte puține cazuri, acestea mi s-au oferit de-a gata. De cele mai multe ori a fost nevoie să apelez la instrumente istorice și detectivistice (de care m-am folosit cu o satisfacție pe care n-are rost s-o ascund), cercetând memoriale necitite de nimeni, verificând în paginile revistelor data și mai ales semnificațiile câte unui debut uitat, colaționând amintiri la prima vedere lipsite de relevanță. Mi-a surâs, recunosc, și șansa. Așa se face că o parte dintre demonstrațiile de aici includ și documente până acum inedite, unele dintre ele revelatorii.

Trăgând linie și legând nodurile, a rezultat în final un model discret, care nu mai păstrează prea mult din precedentele aliniamente critice. Nu l-am detaliat în cuprins pentru a nu vicia inginerește ceea ce mi se pare că trebuie să rămână implicit. Menționez doar că e vorba mai degrabă de tendințe decât de categorii și că important e întregul: există, așadar, între cei paisprezece autori la care m-am oprit, nostalgici restitutivi (Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Romulus Bucur), autotelici (Florin Iaru, Ion Stratan), reactivi, citindu-se unii pe alții și adaptându-se din mers (Alexandru Mușina, Marta Petreu, Bogdan Ghiu), proactivi (Ion Mureșan, Ion Monoran, Viorel Padina), mitologizanți (Daniel Pișcu), wannabees (cazul-școală al Ilenei Zubașcu, împărtășit de mulți alții dintre marginalii acestei generații) și, în sfârșit, centrifugali (Mircea Cărtărescu, în Levantul). Asta, încă o dată, în raport cu poziția în contingent, nu cu realul, nu cu limbajul sau cu transcendența. Un ultim capitol, coloidal, privitor la dedicațiile pe care optzeciștii și le împart între ei cu larghețe, va clarifica, sunt sigur, această distribuție relativă în front.

*
În septembrie 2013 îmi susțineam, la Facultatea de Litere a Universității din București, teza de doctorat care stă la originea acestei cărți și a cărei secțiune finală conținea doar câteva dintre studiile de caz care alcătuiesc acum Situațiile tactice. Mă bucur că nu m-am grăbit s-o public atunci (așa cum îmi sugerase îndrumătorul lucrării, într-o ediție pe înțelesul celor care citesc a Istoriei sale): aș fi privat-o de câteva observații în lipsa cărora întregul ar fi fost debalansat. Țin să-i mulțumesc, deci, profesorului Nicolae Manolescu pentru minuția cu care mi-a parcurs lucrarea și pentru cuvintele calde pe care le-a scris despre ea. Sper ca această formă definitivă să-i amintească fidel perioada în care a condus Cenaclul de Luni. Le sunt recunoscător doamnei profesoare Ioana Pârvulescu, domnului profesor Ion Vartic și regretatului profesor Andrei Bodiu, ale căror sugestii și încurajări m-au făcut, atunci ca și acum, să mă simt critic literar. Nici mai mult, dar, vorba cuiva, nici mai puțin de atât.

Nu pot încheia fără un gând către echipa editurii Pandora M. Fără profesionalismul lor, fără generozitatea lui Bogdan-Alexandru Stănescu și fără grija fraternă a lui Alin Croitoru, cartea aceasta ar fi sfârșit acolo unde a început: în laptopul meu.

Să îți măsori puterile cu Moartea - Trenul spre Samarkand

 

Guzel Iahina
Trenul spre Samarkand
Editura Humanitas Fiction, 2021

 traducere din rusă de Luana Schidu


Citiți un fragment din această carte.

***

Să îți măsori puterile cu Moartea

Întâmplarea a făcut să citesc Trenul spre Samarkand la scurt timp după Confiteor, carte scrisă de Jaume Cabré și apărută în excelenta serie Anansi a editurii Pandora M. S-a dovedit o alegere bună pentru că cele două s-au completat reciproc într-un mod surprinzător și binevenit. Dacă în Confiteor personajul principal este preocupat printre altele de esența Răului, în Trenul spre Samarkand de la Humanitas este vorba despre Bine care se poate naște dintr-o conștiință prea încărcată, una care știe ce înseamnă să faci Rău. Putem fi buni sau răi la modul absolut? Compensează binele făcut, răul produs anterior? Sunt ispășirea și iertarea posibile? Acestea sunt întrebările pe care le ridică scriitoarea rusă fără a avea, însă, intenția sau pretenția de a ne da un răspuns tranșant și definitiv.

Subiectul cărții nu este unul ușor. Este vorba despre foametea din provinciile rusești de pe Volga din anii 1921-1922. Deși acțiunea romanului începe în octombrie 1923, pe drumul de la Kazan spre Turkmenistan, drum de patru mii de verste, personajele cărții și, implicit cititorii, se lovesc la fiecare pas de consecințele foametei. Poate mai puțin cunoscută decât foametea din Ucraina (Holodomor) din anii 1932-1933, foametea povolgă a ucis nu mai puțin de cinci milioane de suflete. Cauzele ei au fost multiple: războiul și revoluția rusă, rechizițiile nemiloase făcute de armata roșie, seceta îndelungată. Fenomenul a avut o asemenea amploare încât Lenin și scriitorul Maxim Gorki au lansat un apel de ajutor către Europa și Statele Unite. Mândria și ideologia au fost lăsate de o parte și vapoare cu alimente au fost primite de ruși de la americani. Chiar și așa, problema nu a avut o rezolvare rapidă pentru că era extrem de dificil de împărțit hrana. Trenurile rămâneau cu lunile pe șine din simplul motiv că nu mai avea cine să le conducă. Cei pricepuți muriseră în război sau fuseseră împușcați de bolșevici. În unele regiuni existau încă conflicte între partizani și armata roșie, unele trenuri erau prădate și hrana nu mai ajungea la destinație.



Ca în fiecare război, catastrofă sau conflict, principalele victime ale foametei au fost copiii. Mii de copii au rămas singuri, fie pentru că au fost abandonați, fie pentru că părinții le muriseră de foame sau în război. Mulți s-au organizat în bande, alții au fost culeși de autorități și duși în centre speciale, toți erau subnutriți, nespălați, zdrențuiți și plini de purici. Acești copii sunt, de fapt, în mod colectiv, unul dintre personajele principale din cartea lui Guzel Iahina. Pentru că, după cum spune Deev la un moment dat: "copiii sunt viața". Chiar dacă cititorul nu va reține numele real sau imaginat al multor dintre copii, poveștile lor cu siguranță îi vor rămâne întipărite în memorie. Eu îmi voi aminti cu siguranță de Senea-Ciuvașul și de păduchele care-l urmărește, mai ales că știu că este vorba despre un copil real care a avut nenorocul să se nască în acele vremuri crunte.

Cartea se construiește în jurul trenului care duce 500 de copii în Turkmenistan și a adulților care primesc această misiune. Deev și Belaria, comandantul și comisarul sunt două figuri puse cumva în antiteză la început. Forțați să colaboreze pentru binele copiilor și succesul misiunii, cei doi au experiențe de viață diferite și moduri de a rezolva lucrurile total opuse. Cu toate acestea, de-a lungul poveștii, Belaria devine pentru Deev, cel care călătorește prin Infern și încă mai speră că poate fi izbăvit, călăuză și sprijin. Belaria este o femeie dură, lipsită de sentimentalisme și care are experiența misiunilor și pierderilor anterioare. Deev are conștiința încărcată și caută ca odată cu copiii să se salveze și pe sine. Deev se luptă cu Moartea în încercarea de a-i smulge din gheare câți mai mulți copii.

Într-o lume care pare să-și fi pierdut busola și umanitatea, ce înseamnă să fii bun? Mai există oameni buni? Aceste întrebări și le pun cei doi pe parcursul cărții. Pentru Belaria să fii bun "nu înseamnă să promiți vrute și nevrute. Să suspini și să verși lacrimi pentru bieții bolnavi. (...) Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești...". Bug, felcerul, mai speră încă într-o bunătate adevărată, curată, nepătată de păcatele vieții dinainte. Pentru Deev acest fel de bunătate este întruchiparea unui vis. Bunătatea din jurul lor, spune el, "este strâmbă și murdară, ca ghetele mânjite cu balegă. Și o fac cu mâinile murdare cei care au ucis și furat." Și aceștia sunt buni pentru că visează încă la bunătatea aceea curată, ideală și fără pată. Bunătatea aceasta pătată le apare în drum atunci când pare a nu mai exista nici o speranță și este întruchipată de un comandant cekist sau de către un partizan aprig și nemilos în lupta cu soldații armatei roșii. Bunătatea aceasta care caută să răscumpere păcate grele, salvează vieți de copii nevinovați.

Deși pe alocuri puțin prea romanțată, cartea aceasta are puterea de a atinge profund cititorul. Poate pentru că este vorba despre copii, poate pentru că Iahina știe să nu-și judece personajele, poate pentru că pur și simplu are talent și știe să ne spună și transpună în poveste. Mereu am considerat că literatura are această putere: de a face cititorul obișnuit să înțeleagă dimensiunile uneori monstruoase ale unor evenimente tratate sec în cărțile de istorie. În cartea Iahinei copiii din fotografiile epocii prind viață, râd, au porecle, speranțe și povești care-i individualizează și îi fac să nu mai fie numere ci destine, vieți trăite. Poreclele lor - pe unele Iahina le-a descoperit în arhive - vorbesc despre experiența de viață și sufletul copilului. Există, de exemplu, porecle ca Maraton - cel care căuta prin stații monede căzute de la călători, Mormântar - cel care se hrănea din pomenile lăsate de oameni pe morminte sau Lingurar - cel care supraviețuia cântând din linguri cioplite de propria-i mână.

Și spune Iahina atât de frumos că acești copii aveau un singur lucru: limba. "Ea era bogăția lor, patria și memoria lor." O limbă pe care și-o construiau singuri, un univers din care adulții erau excluși. Limba nu putea fi pierdută, furată și nici nu se tocea sau zdrențuia ca hainele. Limba se îmbogățea mereu și nu-și trăda stăpânul. Copiii făceau versuri, jocuri de cuvinte, își dădeau porecle, creau ritualuri și superstiții pentru cel mai mărunt gest.

Ce-i pot reproșa acestei cărți? Poate faptul că autoarea este un pic prea blândă cu bolșevicii. Pentru că așa cum dă chip și suflet victimelor, așa dă chip și suflet și călăilor. Dar este de înțeles având în vedere că Rusia nu s-a desprins încă de istoria ideologizată și probabil că nici nu o va face prea curând. Iahina, ea însăși urmașa unuia dintre copiii salvați de foamete, speră doar că prin fiecare poveste va putea să scoată măcar un pic din stalinismul din oameni.

Dincolo de toate aceste gânduri iscate de această carte, este cert că trăim într-o lume care a uitat ce înseamnă foametea. Și nici măcar nu înțelegem cât suntem de norocoși. Nu știm ce înseamnă să mănânci iarbă și troscot sau chiftele de pământ. Nu știm ce înseamnă alimentele surogat. Nu știm cum este să-ți mănânci păduchii sau un membru al familiei. Nu știm cum doare foamea, cum poate ea să omoare. De aceea Amélie Nothomb poate scrie: "Cunosc multe feluri de foame: foamea de ciocolată, foamea de scris, foamea de viață. Foamea e cel mai bun lucru care există." Este și suntem norocoși. Și e bine să citim pentru a învăța să prețuim (și) asta.

Formăm testudo. După...


Despre oameni și pescăruși - Pescărușul de la geam

 

Veronica D. Niculescu
Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib
Editura Polirom, 2021




Citiți un fragment din această carte.

***** 

Despre oameni și pescăruși

 Sunt cărți care ne iau cu ele și ne poartă departe de realitatea căreia îi aparținem, în lumi fantastice sau cât se poate de reale, dar complet diferite de cea în care trăim. Căutăm lectura, uneori, tocmai pentru că ne permite să evadăm, din lume și din noi, și să ne mutăm, confortabil, pentru câteva ore pe zi, în contururile altor spații și în substanța de trăiri și de gânduri a altor ființe. Dar sunt și cărți care ne atrag tocmai pentru că ne deschid ferestre spre lumea familiară, de care, fiind atât de aproape, uităm de foarte multe ori. Sunt scrise de oameni care ne iau de mână și ne spun povești despre viața care nu este în altă parte, ci se petrece chiar sub ochii noștri. O asemenea scriitoare este Veronica D. Niculescu, iar cartea care ne aduce atât de aproape de imediatul pe care îl ignorăm de multe ori este Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib, apărută la Editura Polirom în 2021.

Având în centrul său figura unui pescăruș cu o aripă ciufulită, cartea este construită prin aglomerarea detaliilor care descriu existența unei păsări a cărei prezență în București nu mai uimește pe nimeni. Între privitor și pasărea privită este o fereastră, o suprafață care delimitează două lumi, dar care le permite, în același timp, și să se observe discret, de la cea mai mică distanță posibilă. De o parte a ferestrei, cea interioară, este o femeie care iubește păsările și are atenția antrenată să perceapă și cele mai fine schimbări din comportamentul lor. Pentru ea, privitul păsărilor nu este doar un hobby, ci este un act ce poartă încărcătura întâlnirii cu un miracol: Nu mai țin minte exact ziua când a venit el prima oară aici și s-a așezat pe pervaz, știu doar că atunci, la început, mi se tăia răsuflarea, nici nu mișcam. Văzut de aproape, un pescăruș e o mașinărie cu detalii incredibile. Exercițiul apropierii de această creatură minunată este zilnic, iar fiecare consemnare din jurnal aduce o nuanță în plus în conturarea unui personaj a cărui existență este unică, nu prin ceea ce este în mod obiectiv, ci prin felul în care se reflectă el în ochii celuilalt. Grégoire, căci așa își numește autoarea personajul principal, dobândește individualitate prin tot ceea ce face: vorbește, ia atitudini diferite, cere, respinge, spune (...) uneori măcăne ca o rață, având, de la început, mai multe fațete: prietenul meu cu defect, cel mai mare din stol, viteazul, bătăiosul, rățușcul.

Dar cea care îl privește pe Grégoire nu este doar o împătimită după viața păsărilor, ci și o scriitoare, un om căruia îi place să creeze povești și să le dea mai departe. Miile de fotografii și observațiile succinte din carnete, făcute de-a lungul mai multor ani, se cer transformate într-o istorisire în primăvara lui 2021. Începutul nu este însă deloc simplu, atât din cauza neliniștii legate de tonul pe care ar trebui să îl aibă relatarea - Dacă m-aș hotărî să o scriu, cum aș face? - cât și din cauza temerii că finalul poveștii nu depinde deloc de cea care o scrie - Și dacă m-aș hotărî să o scriu, notând pur și simplu zilnic ceea ce văd, mult mai atentă, mult mai detaliat ca înainte, și apoi, într-o zi, totul s-ar frânge? Din chiar primele pagini ale cărții, înțelegem că miza autoarei nu e aceea de a transcrie pur și simplu realitatea, ci de a extrage din ea elementul care o face unică, iar acela este nu frumusețea excepțională, ci fragilitatea, sentimentul că tot ceea ce vede acum poate să dispară peste o secundă. Acest sentiment este acutizat de contextul pandemic, care îi ține pe oameni departe unii de alții, le ascunde zâmbetele în spatele unor măști și le scoate viețile de pe traiectoria cunoscută. Citită prin filtrul acestei experiențe, scrisul cărții despre Grégoire și ai lui este are efectul unei meditații care o face pe autoare mai atentă la momentul prezent: Dar aceste întrebări n-au loc în viața unei păsări. Pasărea se așază și-și trăiește viața, clipă cu clipă, și face în fiecare zi ceea ce trebuie făcut. Atât. Poate că așa ar trebui să încerc să cresc și eu cartea asta. Cum trăiește o pasăre, cum își crește ea puii - tot așa să scriu și eu la cartea cu păsări. Deși urmărește pescărușii de câțiva ani, Veronica D. Niculescu le scrie povestea abia atunci când conștientizează că tot ce o înconjoară se poate schimba într-o clipă. Este ceea ce profesorul Scott Slovic, fondatorul ASLE (Association for the Study of Literature and Environment) numea, în mai 2020, simțul acut al unei vulnerabilități universale, când vorbea despre COVID mind, un tipar nou în limitele căruia funcționează mentalul colectiv afectat de pandemie. Confruntată cu o criză majoră, mintea umană percepe dureros ideea că realitatea pe care o credea imuabilă este, de fapt, atât de ușor de distrus. Într-o lume aflată în pericolul de a dispărea, existența pescărușilor, care se desfășoară la fel ca în fiecare an, fără să fie afectată de criza globală, îi dă scriitoarei sentimentul stabilității și speranța că viața va continua, pentru că va găsi mereu resursele necesare adaptării la schimbare.

De partea cealaltă a ferestrei, pe pervaz, pe acoperișul din fața blocului, pe crengile unui arbore sau într-un loc ascuns ochilor curioși ai omului, se află Grégoire și toți ai lui, atât de specialii pescăruși pe care aripile nu-i poartă peste valuri, ci peste acoperișurile orașului. Un pescăruș cu picioare galbene (Larus michahellis), cu un corp complet alb, cel mai alb, albul de zăpadă, imaculat, (...) cu aripi gri cu vârfuri negre, Grégoire este un personaj pe care privirea fascinată de păsări a scriitoarei îl decupează din stolul ce trăiește în imediata sa apropiere. Ochii ei îl individualizează și rețin, pentru cititor, extraordinara sa expresivitate: poate să aibă o figură drăgălașă și galeșă sau poate să pară încruntat, un luptător sângeros; poate să fie înalt și suplu, privind curios în depărtare cu gâtul lungit, sau poate să fie o pasăre dodoloață, cuibărită și pierdută în vise. Curiozității mereu reînnoite a celei care descoperă tot alte ipostaze ale personajului principal, acesta din urmă îi răspunde imediat, venind chemat parcă de gândul nerostit: Chiar când mă pregăteam să deschid o fotografie bună cu Grégoire, ca să îl descriu cât mai precis, și nu din amintire, s-a auzit bufnitura familiară și m-am trezit cu el pe pervaz. Mă uit la el fără să mă ridic din scaun, mă aplec doar un pic și iată-l, între cele două perdele, între un arbore de jad și o gloxinie care abia face primul boboc. Separate de geam, lumea omului și cea a păsării se întâlnesc și se reorganizează într-un tot armonios, în care își potențează una alteia frumusețea. Grégoire pare că pozează, găsind locul care îi pune cel mai bine în evidență înfățișarea, creând echilibrul între mineralul "încărcat" cultural - arborele de jad - și vegetalul adaptat perfect la viețuirea în limitele pe care i le trasează umanul - gloxinia din ghiveci. În asemenea momente, de liniște absolută, pasărea însăși pare dornică să descopere lumea de dincolo de perdea, astfel încât rolurile privitor-privit se inversează. Iar dacă geamul este din întâmplare deschis, atunci aceasta nu poate fi decât o invitație de a intra, pe care pescărușul o primește cu multă curiozitate: Retrasă în cameră, lăsând geamul așa cum era, larg deschis, l-am privit. Iar el s-a uitat un pic la mine și-n încăpere, așa cum face adesea, apoi a pornit către fereastra deschisă. S-a oprit acolo, dincolo de prag, și a privit înăuntru, la mine și la cameră, de data asta fără niciun geam între noi. (...) Am stat o vreme așa, neclintiți, față în față, cam la un metru distanță. Am știut că dacă aș face un pas înapoi, el ar face un pas înainte. Cel mai interesant moment în care cel privit devine el însuși observator este acela în care întâlnirea se produce în timp ce autoarea scrie, adică este ea însăși absorbită de o altă lume, realitatea păstrându-i doar conturul, în timp ce substanța ei se toarnă deja în alte tipare. E atâta liniște atunci înăuntru și în afară, încât fiecare se poate cuibări în propriul vis, știindu-l, totuși, foarte aproape pe celălalt: Acum a terminat cu ciugulitul și s-a mutat mai aproape, în primul ochi de geam - totu-i bine, totul e bine. Trupul lui lung se strânge, relaxat și molatic, capul coboară treptat și se apropie de piept, ochii se închid, acoperiți de pleoapa inferioară, și în curând se mai aude doar câte-un icnet, un suflu care răzbate din visul pescărușului până aici.

În afară de a veni pe pervaz, Grégoire face tot felul de alte lucruri care ajută la conturarea portretului său în manieră dinamică: își construiește cuibul, alungă ciorile care vor să i-l strice, clocește și are grijă de pui alături de Fiona, perechea lui, iar într-un an este chiar este nevoit să își crească puii singur, din pricina unui accident suferit de perechea sa. Dar toate acestea ocupă un loc secund în raport cu abilitatea lui de a zbura, pentru că zborul său este, pentru ființa umană, un exemplu de libertate câștigată în momentul confruntării celei mai mari temeri, aceea de a se prăbuși. De aceea, observarea pescărușului ce își începe zborul îi provoacă scriitoarei o trăire aparte: Momentul în care se desprinde de pervaz și-și dă drumul în aer mă tulbură mereu. Pentru o fracțiune de secundă, trupul i se prăbușește. Apoi, grație aripilor care lopătează puternic, se redresează, se înalță - devine ușor. Peste un timp, pescărușul poate să nu dea din aripi deloc, e una cu aerul, s-a contopit cu curentul care îl poartă departe. Dar acolo, în clipa desprinderii, există un început de prăbușire care mi-este, cumva, bizar de cunoscut - cunosc spaima din el, din cădere - și care mi-l apropie foarte mult. Fragmente ample din carte surprind numeroasele exerciții de zbor ale puilor, la început scurte și stângace, apoi din ce în ce mai ample și mai curajoase. Această etapă, una dintre cele mai interesante din viața pescărușilor urbani, o fascinează pe scriitoarea care vede în cheie simbolică desprinderea de cuib, raportând-o la copilăria sa, dându-i voie propriei voci să își spună povestea: Fiecare plecare a părinților arată în ochii omului ca o despărțire plină de jale; îmi amintește de zilele din copilăria mea, când îmi urmăream mama pe fereastră atunci când pleca la piață; privind-o din spate, cu rochia ei albastră, cu cocul ei înalt, cum se îndepărtează și cum dispare înfricoșător pe aleea înverzită dintre blocuri, mă cuprindea spaima că voi rămâne pentru totdeauna singură aici. Digresiunea se încheie însă rapid, cu reintrarea în rolul de privitor, care asigură obiectivitatea relatării: Dar îmi dau seama că greșesc, îi înzestrez fără voia mea cu sentimente cel mai probabil străine păsărilor, folosesc cuvinte care descriu stări omenești. De altfel, pe parcursul cărții sunt puține momentele în care intervine, atât de evident, tonul subiectiv al scriitoarei. De cele mai multe ori, povestea este spusă de vocea umană care știe să pună între ea și realitatea despre care vorbește o suprafață de sticlă ce dă senzația de apropiere, dar și separă foarte bine cele două puncte de vedere. De aceea, autoarea nici nu își propune ca prin notațiile din jurnal să găsească un echivalent în plan uman a tot ceea ce observă la păsări. Ea doar consemnează, cu multă empatie, curiozitate și extraordinară bucurie întâmplările prin care trec niște ființe care trăiesc atât de aproape de ea. De altfel, limbajul uman articulat, mai ales în varianta sa scrisă, pare să nici nu dispună de suficiente instrumente care să permită găsirea unor echivalențe reale: Nu știu cum aș putea să transpun în scris sunetele pe care le scoate. Mă tem că, odată scrise, ca niște cuvinte, ele s-ar duce într-o direcție greșită, ar deraia de la sensul lor originar, cuprinzător și precis, și-ar căpăta un altul, mult mai limitat și mai rigid decât cel adevărat.

În lumea păsărilor nu este însă numai liniște, iar textul dobândește autenticitate și ritm prin secvențe marcate de pericolele și prin momente pline de tensiune. Ieșirea puilor din ouă, lipsa de experiență a părinților, amenințarea reprezentată de apropierea unei păsări străine, ninsorile puternice după ce primăvara părea să se fi instalat sau zilele fierbinți de vară conturează tabloul câtorva dintre greutățile cu care se confruntă pescărușii. Dar ele fac parte, până la urmă, din firescul lumii vii. Problemele cele mai mari apar atunci când păsările ajung situații dificile generate de faptul că mediul în care trăiesc ei este unul urban, puternic modificat de intervenția antropică. Cuibul lor este pe un acoperiș, nu pe o plajă, iar asta înseamnă, pe de o parte, că în orice moment se pot trezi față în față cu oamenii care își întrețin casa, pe de altă parte, că trebuie ca puii să învețe de foarte devreme care sunt limitele spațiului lor, căci dincolo de ele nu-i așteaptă, primitoare, marea, ci un hău în care pot cădea. Punctul culminant al cărții este, de altfel, momentul în care unul din pui se aventurează, prea curând, dincolo de marginile lumii cunoscute. Acela este fragmentul în care și textul își schimbă consistența, descrierile cu aglomerări de detalii fiind înlocuite de un dialog ce întrerupe brusc curgerea lină a poveștii. Vocea privitoarei este aici, mai mult ca oriunde în altă parte din carte, vocea agitată a păsărilor care își caută îngrijorate puiul. E un moment în care omul nu există doar ca să privească și să spună o poveste, ci ca să găsească el, cu instrumentele sale, o soluție într-un moment dificil, înțelegând că orașul poate fi o capcană pentru păsări și oameni deopotrivă.

Schimbările de ritm sunt permanente în carte, pentru că în cuib nicio zi nu este la fel ca precedenta. Pericolele vin și pleacă, dar cheful de joacă este nesfârșit, iar observarea spiritului ludic al puilor creează secvențe memorabile: Unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri la puii de pescăruș este cât de mult le place să se joace. Cam după prima lună de viață, când încep să țopăie și să se pregătească de zbor și spațiul în care sunt nevoită să rămână le devine la un moment dat prea strâmt, se reped cu ciocul spre orice poate fi jucărie (sau pradă), pietricele ieșite din comun sau banale, bețe, orice găsesc. Pentru micile păsări, obiectele colorate par să fie cele mai interesante. În timp, părinții le-au adus o mulțime de jucării: o brichetă gălbuie, trei verzi, una roșie, o sticlă albastră de plastic, o sticlă albă cu dop galben, un dop turcoaz. Pentru că și sunetele îi atrag, pe acoperiș există și o tijă de sudură, adusă probabil de pe șantierul din apropiere: apucată în cioc și lăsată să cadă, scoate un clinchet irezistibil pentru pui, care pot repeta asta la nesfârșit, când își amintesc de existența bețigașului muzical. Lumea pe care oamenii au umplut-o cu tot felul de resturi este, privită prin ochii jucăuși ai celor mici, un spațiu în care grijile nu pot pătrunde. Scriitoarea se îndepărtează însă discret de perspectiva lor, atunci când printre "jucării" apare un alt obiect interesant: o cochilie de melc, melc marin!, adusă de Grégoire sau Fiona, de pe vreun pervaz, din vreun ghiveci unde decora vreo orhidee sau ținea de urât vreunei mușcate. Cochilia asta, albită de timp, de ploi și de soare, a apărut acum două, trei zile și s-a alăturat brichetelor verzi. De-ar putea pescărușii să aplece urechea și să asculte marea prin ea! Pentru pescăruși, cochilia e o surpriză ce le sporește bucuria jocului, pentru om, e un obiect luat din natură și transformat în accesoriu, din dorința de a păstra ceva din farmecul locului căruia i-a aparținut. Nostalgia din finalul fragmentului subliniază contrastul puternic dintre spațiul originar al pescărușilor - marea, și locul atât de diferit în care au ajuns să trăiască - orașul. În subtext, se conturează, deloc didactic sau moralizator, mesajul ecologic al cărții - oamenii au modificat atât de mult mediul, iar între elementele ce cândva aparțineau aceleiași lumi (cum sunt pescărușul și cochilia de melc) au apărut falii atât de mari, încât reîntâlnirea lor întâmplătoare este privită ca un fapt excepțional. Dacă și păsările ar putea auzi marea prin cochilie, atunci ar fi, măcar simbolic, mai aproape de spațiul pe care n-ar fi trebuit să-l părăsească niciodată.

Începute în 28 ianuarie 2021, aventurile lui Grégoire se încheie în 23 iunie, nu înainte ca scriitoarea și pescărușul să se mai privească o dată ochi în ochi. Deși unul zboară, iar celălalt rămâne pe pământ, deși între ei distanțele vor fi o vreme tot mai mari, amândoi știu că, dacă există un timp al plecării, există și unul al regăsirii, iar atunci povestea poate reîncepe. Apa mare, strălucitoare și plină de pești spre care pornesc pescărușii în final e viața însăși, din care fac parte, în egală măsură, bucuriile și spaimele, oamenii și păsările. Cartea Veronicăi D. Niculescu e un extraordinar exercițiu de reașezare a omului în lume, alături de ființe care nu-i sunt cu nimic mai prejos.

Bestiarul unei lumi în tranziție - Povești misterioase cu femei și alte vietăți

 

Ioana Drăgan
Povești misterioase cu femei și alte vietăți
Editura Litera, 2022



Citiți un fragment din această carte

***** 
Bestiarul unei lumi în tranziție
de Catrinel Popa

Încă de la debutul său editorial în tulburii ani '90 cu volumul Vietăți și femei (Cartea Românească și Asociația Scriitorilor din București, 1997), proza Ioanei Drăgan a adus în peisajul literar românesc un suflu de prospețime care nu putea să treacă neobservat. Cartea a stârnit deopotrivă interesul publicului și al criticii (dovadă că a fost răsplătită în anul următor cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), s-a bucurat de o receptare favorabilă în presa culturală a momentului, a reușit, pe scurt, să impună o prozatoare de primă mână pe scena literară postdecembristă.

Naturalețea și firescul vocilor narative antrenate parcă într-o competiție dialogică, polifonia, alternarea unghiurilor de vedere și a perspectivei temporale au fost atuuri remarcate în majoritatea cronicilor de întâmpinare consacrate acestui volum de debut. Toate acestea au întreținut așteptări mari legate de un viitor roman al autoarei (nu mai este de mult un secret pentru nimeni că în literatura noastră prejudecata genurilor "majore" e una dintre cele mai rezistente). Romanul cu pricina a venit să confirme așteptările, însă nu chiar imediat, ci la mai bine de un deceniu distanță, în anul 2009, mai exact. Atunci a ieșit de sub tipar Mafalda, cartea cu titlu vrăjitoresc, la care Ioana Drăgan ține cel mai mult din tot ce a scris, după propria-i mărturisire. Dincolo de săgețile țintite către realitatea factuală, politică și socială, sumar deghizată ficțional, microromanul are meritul de a împleti, cu destulă măiestrie, notația realistă și fantasticul banalității, într-un "montaj" prefigurat până la un punct de precedentul volum de proză, Poveștile Monei (1999), care se vede că pregătea deja, discret, trecerea de la proza scurtă la roman. În fine, în cel mai recent volum al său, Gripa. O poveste de Crăciun (Tracus Arte, 2021), Ioana Drăgan rescrie în cheie ludic-ironică un venerabil scenariu biblic. Adusă la zi prin numeroase referințe la contextul pandemic actual, noua versiune a istoriei despre Adam și Eva lasă loc - în pofida necruțătoarei ironii, împinsă adesea până la absurd - și pentru un vag licăr de speranță.

În ceea ce privește volumul de față, Povești misterioase cu femei și alte vietăți, trebuie să remarc din capul locului faptul că - așa cum îi stă bine unei antologii - probează ceea ce socotesc a fi principala virtute a scrisului Ioanei Drăgan: capacitatea de a clătina mai multe seturi de prejudecăți, unele dintre ele foarte adânc înrădăcinate în mentalul nostru colectiv, de la acelea care țin de panopticumul realității sociale și politice (pe scurt, de blestemul "eternei" tranziții) până la stereotipuri de gen sau preconcepții cu privire la ierarhizarea speciilor literare. În plus, e notabil că scriitoarea face acest lucru fără ostentație, cu o aristocratică detașare, semn nu doar al maturității artistice, ci și al unei lucidități exersate metodic și nu fără o anume cruzime.

Ne uimesc, pe de altă parte, varietatea și minuțiozitatea descrierilor - multe dintre ele par a fi desprinse dintr-un bestiar inedit, putând fi citite, la rigoare, chiar ca miniaturale poeme în proză. Și nu în ultimul rând ne reține atenția subtilitatea mecanismelor prin care între aceste vietăți, vulnerabile și fragile, înfricoșătoare sau repulsive, miniaturale sau gigantice, și personajele antropomorfe (în special cele feminine) sunt trasate corespondențe misterioase.

Mai multe povestiri dintre cele incluse în cartea de față ar putea fi citate drept argument în această privință (mă gândesc, de pildă, la Broasca, un text incredibil de actual și în egală măsură tulburător prin nonșalanța cu care pune în scenă spectacolul horror al unor deviații psihocomportamentale, explorând implicit chiar limitele umanului). În alt text, descrierea unei râme aterizate - prin jocul perfid al hazardului - într-o farfurie cu salată devine pentru personaje motiv de ceartă conjugală, iar pentru autoare, un pretext bine-venit, destinat să declanșeze o înșiruire aiuritoare de detalii colorate și insolite: "Râma era acolo, foarte grasă, foarte roșie, foarte lungă, fremătătoare, vie, cu striați alburii care se rostogoleau și se încolăceau pe frunzele de salată, lascivă și lipicioasă. Își plimba trupul rotund, contorsionându-se voluptuoasă în mătasea verde și umedă, pentru ca apoi să se întindă când lent, când brusc și să rămână în fine lungită și imobilă în așteptarea noilor și nesfârșitelor plăceri ale unduirii, oglindindu-se în luciul furculiței." Trebuie să recunoaștem că nu de puține ori aura de mister ce învăluie lumea acestor povestiri este sporită tocmai prin acumularea de detalii aparent indiferente în faldurile descrierilor, prin inventarierea minuțioasă (maniacală chiar) a caracteristicilor unor vietăți privite parcă prin lentila microscopului. Pe scurt, prin intervenția privirii analogice, în măsură să surprindă caracterul similar (și în consecință interșanjabil) al caracteristicilor indivizilor umani sau nu. Dacă cititorul se lasă în cele din urmă contaminat de "farmecul trist" (pentru a împrumuta formula lui Geo Vasile) al acestui bestiar inedit, faptul se datorează în primul rând împrejurării că este provocat fără menajamente să își asume latura animalică a firii noastre.

O mențiune aparte merită, în final, povestirea Istoria din vis, un text ce vine parcă să confirme mai vechea observație a lui Italo Calvino, cel care, reflectând la dificultatea de a prinde în plasa ficțiunii evenimente trecute, mărturisea că, amintindu-și de obicei prea multe episoade simultan, era tentat, de fiecare dată, să-și înconjoare povestirea de nenumărate altele pe care le-ar fi putut spune, le spusese deja cândva sau urma poate să le istorisească într-un viitor ipotetic. În mod similar, Istoria din vis amalgamează ițele mai multor trecuturi, personale sau colective, părând să avertizeze, implicit, că într-o lume cu simțul responsabilității atrofiat, trecutul așa-cum-a-fost nu mai poate fi resuscitat, însă minciunile despre el continuă să ne bântuie, aidoma fantomelor unor vietăți buimace. Căci mare parte dintre entitățile ce populează poveștile misterioase ale Ioanei Drăgan sunt, în fond, prizoniere ale unei lumi dezvrăjite și debusolate, o lume aflată în perpetuă tranziție și care - deși și-a pierdut toate reperele - mai păstrează o mică, dar dătătoare de sens speranță: aceea de a și le recâștiga.

Cuvânt înainte
de Ioana Drăgan

Public această antologie de proză cu un sentiment amestecat de încredere și îndoială.

Încredere deplină în cititori și speranță, totodată că aceste proze de tinerețe publicate împreună nu numai că vor avea parte de receptare într-un context mult mai bun și mai ofertant pentru proza românească decât cea avută în momentul apariției inițiale, ci și că vor cuceri categorii noi de lectori.

Dar și cu o oarecare strângere de inimă, de îndoială că poate că nu a venit încă timpul să public o antologie. Care, pentru mine, e într-un fel sinonimă cu clasicizarea, cu trecerea inevitabilă la o altă vârstă, una mai înaintată cu siguranță, în cel mai fericit caz, cea a consacrării. Oricât de flatantă ar fi postura aceasta, cine nu și-ar mai dori să fie din nou la început de drum? Ca tânără speranță care are tot viitorul (prozei) în față?
Astfel am fost privită la debutul cu Vietăți și femei, la sfârșitul anilor '90, un volum de schițe și povestiri, pe care îl consider norocos, beneficiind de o primire critică foarte bună, și care m-a încurajat să continui în a scrie de-atunci și până astăzi proză.

Au vorbit și au scris cronici despre prima mea carte o serie de mari critici literari, de la regretații Laurențiu Ulici și Corneliu Regman până la Gabriel Dimisianu, alături de cronicari și reprezentanți ai generației '90, care m-au inclus și pe mine în lista scriitorilor încă tineri în anii aceia, care propuneau un nou realism. Mi-aduc aminte, mărturisesc, cu plăcere și astăzi de mirarea unora dintre scriitori, pe care i-am surprins stilistic și care mi-au spus că scriu ca un bărbat. Alții au remarcat oralitatea și stilul indirect liber și m-au sfătuit să persist în această direcție. Le sunt recunoscătoare și astăzi pentru că au văzut atunci, mai clar decât am făcut-o eu, probabil, zona cea mai solidă a narațiunilor mele care se construiesc toate din voci și gânduri întrepătrunse.

Poveștile Monei a fost o carte de mari ambiții, scrisă și publicată repede după debut, cu scopul de a demonstra și confirma celor care au crezut în mine că nu s-au înșelat. O eroină ipostaziată pe parcursul a trei vârste diferite, trei nuvele ample care pot fi citite și ca un roman în trei părți, o realitate românească recognoscibilă și o galerie de personaje marginale aduse în prim-plan au fost ingredientele volumului, care a dispărut destul de repede din librării, a fost bine primit de critică și a repurtat niște premii acordate de reviste literare. Privind în urmă, cartea a apărut într-un moment mai puțin prielnic pentru proza contemporană: la cumpăna dintre generații, în plină criză a cărții, într-un context literar și editorial inedit, când editurile mici începuseră să fie complet ocultate de câteva grupuri editoriale puternice, cu marketing agresiv, care au reușit să impună un alt canon și o nouă galerie de scriitori.

Nu mi-a plăcut în anii aceia că unii dintre scriitori și critici au încercat să mă identifice cu personajul feminin. Tu ești Mona? - era cumva pe buzele multora o întrebare care mă stupefia și care continuă să mă facă să zâmbesc, cu gândul la cât de comod și facil este să crezi că dacă o autoare e femeie și scrie despre femei, scrie de fapt despre sine. Enervată de discuțiile inutile, din punctul meu de vedere, în jurul conceptului de proză feminină, mi-am propus atunci să scriu mai mult despre bărbați, în stilul meu crud și dur, care nu prea lasă loc de speranță.

Nu a fost o promisiune dusă la bun sfârșit. Am continuat să scriu povești despre femei, pe care le-am înconjurat de alte creaturi, și, chiar dacă le-am privit rece și necruțător, le-am lăsat tuturor câte un licăr de speranță.

Zece ani după Poveștile Monei am publicat micro-romanul Mafalda, pe care l-am gândit îndelung, l-am început, abandonat, reluat și terminat în diverse etape ale vieții mele

Este cartea la care țin cel mai mult din tot ce-am scris.

O văd astăzi drept o proză de maturitate și o poveste misterioasă, cu personaje obișnuite, unele politice, din viața de zi cu zi, și în care, îmi place să cred, destinul clarvăzătoarei Mafalda rămâne o necunoscută atât pentru personajele atotștiutoare în jurul cărora gravitează întreaga acțiune, cât și pentru cei ce vor dori să-l descifreze.

În acest roman, mai mult ca-n celelalte proze, se află mica mea lume de povești și personaje, fie acestea femei ori alte vietăți, și, strânse în ghem, obsesii și soluții, revelații, semnificații și taine, pe care, cine știe, doar Mafalda și cititorii le vor găsi, poate, printre rândurile unor istorii la vedere, din realitatea cunoscută.

O antologie de proză este inevitabil și un moment de bilanț, de împlinire și de bucurie, pentru care se cuvine să mulțumesc, pe de o parte, editurii Litera și coordonatoarei Bibliotecii de Proză Contemporană - scriitoarea Doina Ruști - și, pe de altă parte, mai cu seamă, tuturor celor care m-au sprijinit de la debut și până astăzi, de la părinții mei și Cătălin Țîrlea până la scriitori și critici literari care au citit cu atenție ce am scris și m-au sfătuit.

În final, un cuvânt de mulțumire și pentru cititorii necunoscuți pentru care scrie orice scriitor: fără ei și fără întâlnirea noastră peste ani și printre pagini, nimic nu are sens.

Cuvânt înainte la Traian Lalescu. Un nume peste ani

 

ediție îngrijită de Smaranda Ecaterina Lalescu
Traian Lalescu. Un nume peste ani
Curtea Veche Publishing, 2021




Citiți un fragment din această carte.

*****
Intro

Traian Lalescu a iubit Banatul. Născut de fapt la București, adevărata obârșie este, în conștiința sa, comuna Cornu de lângă Timișoara, locul de naștere al tatălui său. În multe contexte de viață, Traian Lalescu își va arăta legătura de suflet cu Banatul. Cu o putere de muncă deosebită, a îmbinat cariera științifică și profesoratul cu implicarea politică. În calitate de raportor general al Guvernului Brătianu, deputat de Mehedinți, sau reprezentant al misiunii diplomatice la Paris, a sprijinit deseori cauza regiunii și a oamenilor ei. Îndrăgostit de locuri și de oameni, a scris și o monografie a Banatului în limba franceză, monografie din care răzbate un patriotism local autentic.

Traian Lalescu a iubit familia. Citind Mă gândesc la tata - cartea semnată de fiul cel mic, cunoscutul poet de mai târziu Traian Tr. Lalescu -, simți armonia și căldura din casa Lalescu, înțelegi dragostea cu care și-a crescut cei patru copii, disponibilitatea pentru joacă și grija pentru o educație consecventă și complexă. Traian Lalescu, om cu evidente veleități pedagogice, își incita copiii să creeze reviste, să se joace de-a tribunalul pe teme de actualitate din jurul lor, le îndeplinea orice dorință când erau bolnavi și nu ridica niciodată mâna la ei. Căsătorit în urma unei mari iubiri pentru Ecaterina, o fostă elevă a lui, a suportat foarte greu pierderea ei la o vârstă nedreaptă - la 26 de ani -, atunci când fiul lor cel mic avea doar un an. După moartea soției, a renunțat imediat la funcția de rector a Institutului Politehnic din Timișoara, dedicându-se creșterii copiilor.

Traian Lalescu a iubit matematica. Spirit renascentist de mic, ar fi putut face probabil la fel de bine o mulțime de alte lucruri. Desena frumos, cânta la violoncel, traducea din italiană. Dar a ales matematica, descoperindu-și pasiunea rezolvând și trimițând probleme la Gazeta Matematică. Remarcat rapid datorită creativității și originalității soluțiilor propuse, a fost încurajat de cei din breaslă să își înceapă studiile sistematice în domeniu. A intrat la Școala Națională de Poduri și Șosele, dar a renunțat pentru a se înscrie la Facultatea de Matematică. Profesori mari precum Gh. Țițeica, Anton Davidoglu sau N. Coculescu i-au fost mentori. A plecat cu bursă la Paris, unde și-a dat doctoratul în 1908, la Sorbona, cu o teză de excepție despre ecuațiile integrale.

Cu "un cap care face cât șapte moșii", așa cum l-a caracterizat Țițeica viitorilor lui socri, Traian Lalescu a ajuns, cum era de așteptat, un nume important în matematică. A publicat cel dintâi tratat din lume asupra ecuațiilor integrale [Introducere la teoria ecuațiilor integrale] și o serie de studii în domenii diverse: ecuații funcționale, serii trigonometrice, fizică matematică, geometrie, mecanică, algebră sau istoria matematicii.

A iubit să producă matematică, dar și să predea, să creeze școală. A publicat o serie de lucrări cu caracter didactic, iar înființarea Institutului Politehnic "Traian Vuia" din Timișoara, institut care nu îi poartă numele doar ca urmare a unei conjuncturi politice de moment, este una dintre cele mai semnificative contribuții ale sale la dezvoltarea școlii naționale de matematică și a cercetării. Mărturie a recunoașterii contribuției sale la crearea acestei instituții stă bustul său de la intrarea în universitate, semnat de cunoscutul sculptor Medrea. Ca prim rector, a făcut o bună bucată de timp o navetă istovitoare București-Timișoara, a cooptat profesori renumiți pentru prestigiul instituției și a acordat burse studenților deosebiți.

Cuvânt înainte la ediția a II-a
de Smaranda Ecaterina Lalescu

Am avut prima oară revelația creației științifice a matematicianului Traian Lalescu atunci când, elevă fiind, am făcut cunoștință cu lucrarea sa Teoria ecuațiilor integrale.

Nu‑mi amintesc cum am ajuns acasă, trepidând:
- Tată, bunicul a fost un geniu! Ce mă fac?
- Să încerci și tu să descoperi, la nivelul tău, frumusețile nebănuite ale matematicii, ca să poți spune cu mândrie că ești nepoata lui, și să‑i cinstești memoria - cam atât poți să faci, mi‑a răspuns tata.

Acum, când se împlinesc aproape 140 de ani de la nașterea bunicului, aș dori ca prin publicarea ediției a doua a acestui volum să vă înfățișăm o imagine cât mai vie a omului și a savantului Traian Lalescu.

Să vă arătăm cât de caldă și de profundă era dragostea cu care și‑a crescut cei patru copii rămași de mici fără mama lor (tata avea doar un an când s‑a prăpădit bunica mea, Ecaterina), cum a încercat să le descopere aptitudinile și să le dezvolte spiritul creator. M-aș bucura să știu că am reușit să transmit măcar un crâmpei din toate acestea băieților mei, Traian și Ștefan Popa, strănepoții de care ar fi fost așa de mândru.

Păstrez o amintire prețioasă din copilărie, când am surprins mătușile povestind cu duioșie în familie cum, atunci când bunicul a cerut‑o pe bunica, tatăl ei fiind destul de reținut (fata era încă o copilă, iar bărbatul, de, cam sărac), a intervenit profesorul Țițeica:
- Dă‑i‑o! Lalescu are un cap care face cât șapte moșii (moșiile fiind, pesemne, "moneda forte" la acea vreme).

Volumul de față este structurat pe mai multe secțiuni, pentru a da unui cititor din zilele noastre o imagine cât mai cuprinzătoare a ceea ce însemna, la începutul secolului al XX-lea, un profesor, un intelectual și un savant român. Strădania sa individuală a fost urmată de o imediată și durabilă recunoaștere, atât acasă, cât și în lume, el devenind un model pentru atâtea generații.

Înainte sau dincolo de toate acestea, am considerat necesară reeditarea volumului Mă gândesc la tata, scris de fiul cel mai mic al matematicianului, poetul Traian Tr. Lalescu, tatăl meu. Am încercat astfel să evoc ceea ce rămâne îndeobște uitat astăzi: omul cald, tatăl iubitor de familie, educatorul propriilor copii, iarăși ca un subiect de meditație.

Studiile cuprinse în volum, semnate de bunicul, au fost alese dintre cele care pot fi apreciate și de către un public fără pregătire matematică superioară, dar care dau măsura gândirii filozofice și a spațiilor vaste ale preocupărilor sale. Ele sunt prefațate de o complexă lucrare a academicianului Solomon Marcus, care s‑a aplecat cu pasiunea și migala matematicianului istoric asupra celorlalte fațete ale personalității lui Traian Lalescu.

Cartea se încheie cu o bio‑bibliografie și o culegere de evocări și citate despre Traian Lalescu, datorate celuilalt nepot al matematicianului, filologul Traian Fintescu, fiul Floricăi.

Puterea sa de muncă și inteligența scânteietoare, precizia și eleganța tezelor sale au deschis noi orizonturi de cercetări și au impresionat întreaga lume matematică. După cum spune Ștefan Andone în Istoria matematicii: "Traian Lalescu a fost matematicianul român de o forță de concepție, spontaneitate și originalitate rar întâlnite, bine cunoscut și apreciat în străinătate, fiind și azi la ordinea zilei în unele cercetări ce se fac în America și Rusia." Și după nedrept de prematura sa moarte (la 47 de ani, în plină putere creatoare), el a continuat să influențeze și să inspire lumea matematicii.

La întrebarea lansată din Franța, pe internet, în 1999, "Știe cineva ceva despre Traian Lalescu, care a scris o carte intitulată Geometria triunghiului?", cel mai amănunțit și elogios răspuns a sosit din Montevideo, Uruguay, din partea profesorului de matematică Julio González Cabillón. Fragmente din textul acestui mesaj sunt redate în ultima parte a volumului.

Surprinzătoare și, totodată, impresionantă puterea cu care dragostea pentru matematică unește mințile celor aleși să o slujească peste timp și spațiu!

***
Caldele mele mulțumiri se îndreaptă către acei oameni și acele instituții care au contribuit la apariția volumului de față: Acad. Solomon Marcus, Traian Fințescu, Ilinca Tomoroveanu, Ion Caramitru, Laura Grünberg, Maria Berza, Radu Negrea, Elvira Botez, Sabina Pop, Academia Română, Universitatea Politehnica Timișoara, Curtea Veche Publishing.

Prefață la Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie

 

Un proiect literar The New York Times Magazine
Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie
Editura Pandora M, 2022

Traduceri de Ona Frantz, Marin Malaicu-Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu, Alexandra Turcu




Citiți un fragment din această carte.

*****
Prefață
de Caitlin Roper

În martie 2020, librăriile au scos la vânzare o carte din secolul al XIV-lea - Decameronul lui Giovanni Boccaccio, o antologie de povestiri în ramă spuse de și pentru un grup de femei și bărbați care și-au găsit refugiul la marginea Florenței pe când ciuma făcea ravagii în oraș. În Statele Unite, era perioada când începeam să ne autoizolăm, când învățam ce înseamnă să intri în carantină, și mulți cititori căutau îndrumare în paginile acestei cărți de demult. În timp ce coronavirusul pornea să se răspândească pe tot cuprinsul lumii, romanciera Rivka Galchen lua legătura cu The New York Times Magazine ca să ne spună că i-ar plăcea să scrie o povestire cu trimitere la Decameronul lui Boccaccio, pentru a-i ajuta pe cititori să înțeleagă ce se întâmplă în prezent. Ne-a plăcut mult ideea, dar ne-am întrebat ce-ar fi dacă, în loc de o povestire, am face un Decameron al nostru, cu ficțiune nouă-nouță, scrisă în timpul carantinei.

Am început să contactăm scriitori, solicitându-le să ne ofere propunerile lor - ca să ne facem o idee despre ce fel de povești speră să spună. Câțiva lucrau la romane și nu aveau timp. Unul avea copii mici și nu-și dădea seama cum și dacă ar fi în stare să scrie în aceste condiții. Altul ne-a scris: "Mă tem că acea parte a creierului meu care scrie ficțiune nu se poate inspira deloc din criza actuală". L-am înțeles. Nici noi nu eram convinși că ideea are șanse de reușită.

Dar mai apoi, pe măsură ce virusul înșfăca New Yorkul, iar noi cădeam pradă spaimei și suferinței, am început să auzim și altceva, ceva dătător de speranță - interes pentru proiect și idei de povestiri atrăgătoare. Romancierul John Wray spunea că-și dorește să scrie "despre un tânăr din Spania care își închiriază câinii ca să-i ajute pe oameni să evite restricțiile de circulație pretinzând că-și plimbă animalele de companie". Ideea Monei Awad începea așa: "În ziua când împlinește 40 de ani, o femeie se duce la un spa exclusivist ca să i se facă, drept cadou de ziua ei, unul dintre celebrele lor tratamente faciale. Acolo i se oferă un tratament complet experimental care implică înlăturarea anumitor amintiri neplăcute pentru ca tenul să devină cu adevărat luminos, elastic și neted...". Charles Yu ne-a spus că are câteva idei, "dar cea care mă provoacă cel mai tare e o povestire spusă din două puncte de vedere: al virusului și-al algoritmului de căutare Google". Prezentarea făcută de Margaret Atwood pentru povestirea pe care dorea s-o scrie suna așa: "Ea le este spusă unor pământeni aflați în carantină de un extraterestru originar de pe o planetă îndepărtată, care a fost trimis pe Pământ ca parte dintr-un pachet de ajutoare interstelare". Atât, asta era toată prezentarea. Cum am fi putut să refuzăm? Ne doream să citim toate aceste povești. Ba chiar am ales prea multe proze ca să încapă într-un număr de revistă. Ne-am dat seama rapid, cu durere în suflet, că trebuie să ne oprim din contactat scriitori.

Când au început să sosească povestirile, deși eram afundați până-n gât într-una dintre cele mai terifiante experiențe din viața noastră, am înțeles că scriitorii fac artă. Nu ne așteptaserăm la o asemenea îndemânare de-a transforma oroarea prezentului nostru în ceva atât de puternic. Ne-a făcut să ne amintim că cea mai bună ficțiune e în stare deopotrivă să te transporte departe de tine însuți, dar și să te ajute, într-un fel, să-ți înțelegi exact situația.

Revista a apărut în 12 iulie, pe când virusul cunoștea un nou val de răspândire pe teritoriul Statelor Unite. Reacția cititorilor a fost rapidă și entuziastă. Ni s-au umplut inboxurile cu mesaje pentru editor care mărturiseau ce mângâiere au oferit aceste povestiri. Nu credem că poate exista un țel mai înalt pentru cartea de față - în oricare dintre avatarurile lui, cel original sau cel de acum, sub forma cărții pe care o țineți în mâini - decât acela de-a oferi încântare și consolare în vremuri sumbre și nesigure. Sperăm s-o citiți sănătoși.

 *

Lista autorilor incluși în volum: Margaret Atwood, Mona Awad, Matthew Baker, Mia Couto, Edwidge Danticat, Esi Edugyan, Julián Fuks, Rivka Galchen, Paolo Giordano, Sophy Hollington, Uzodinma Iweala, Etgar Keret, Rachel Kushner, Laila Lalami, Victor LaValle, Yiyun Li, Dinaw Mengestu, David Mitchell, Liz Moore, Dina Nayeri, Téa Obreht, Andrew O'Hagan, Tommy Orange, Karen Russell, Kamila Shamsie, Leïla Slimani, Rivers Solomon, Colm Tóibín, John Wray, Charles Yu, Alejandro Zambra.


Cuvânt înainte la KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice

 

Bernard Lecomte
KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice
Editura Meteor Press, 2022

traducere din franceză de Mădălina Constantin



Citiți un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

"Sfârșiți odată cu trecutul negru!" (Internaționala)

KGB-ul a fost înființat pe 7 decembrie 1917, imediat după Revoluția din Octombrie. Este unul dintre produsele cele mai tipice ale acestui eveniment care a schimbat înfățișarea lumii. Și unul dintre cele mai durabile: a fost întotdeauna în centrul istoriei sovietice, al cărei actor principal a fost, timp de șapte decenii, împreună cu partidul comunist și cu Armata Roșie. La început s-a numit Ceka, apoi GPU, apoi OGPU, apoi NKVD, apoi MGB, apoi MVD, apoi, până la dispariția Uniunii Sovietice, în 1991, KGB. Aceste acronime au desemnat întotdeauna aceeași instituție: o poliție politică având competențe foarte largi, protejate de secretul de stat, pusă exclusiv în slujba partidului bolșevic, unicul deținător al puterii.

De-abia înființată, sub Lenin, apoi sub Stalin, această poliție foarte specială are o sarcină dublă: să-i hărțuiască și să-i elimine pe opozanții regimului din interiorul proaspăt înființatului stat; și să-i reducă la tăcere pe "dușmanii revoluției", cei aflați dincolo de frontiere. Astfel, KGB-ul se deosebește din start de majoritatea celorlalte servicii secrete: cumulează serviciul de spionaj în străinătate, o sarcină cel puțin la fel de importantă ca diplomația însăși, și serviciul de menținere a ordinii în interior, inclusiv de apărare a frontierelor.

Poliția secretă este una dintre componentele oricărui stat modern. Desigur, conceptul nu datează de la fondarea Cekăi, în 1917. Și totuși, acesteia din urmă îi datorăm inventarea, modernizarea sau perfecționarea activităților și tehnicilor care vor influența în profunzime politica secolului al XX-lea: spionajul, contraspionajul, interceptarea convorbirilor telefonice, propaganda, dezinformarea, folosirea tovarășilor de drum etc. Niciodată un stat n-a dezvoltat atât de sistematic toate aceste tipuri de operațiuni pe cât a făcut-o URSS în anii 1930. Niciodată serviciile secrete britanice, franceze sau americane nu ar fi căpătat o asemenea amploare, după al Doilea Război Mondial, dacă n-ar fi fost stimulate de omniprezența și de eficacitatea serviciilor secrete ale URSS.

*
Să alcătuiești istoria KGB-ului nu este un demers de cercetare obișnuit. Există o problemă esențială: sursele! Documentele de arhivă, tăieturile din presă, mărturiile personale, memoriile foștilor agenți, totul trebuie tratat cu precauție într-un domeniu în care disimularea, falsificarea, secretul și minciuna fac parte integrantă din sistem. Cu atât mai mult cu cât sistemul este în slujba unei ideologii care nu se dă în lături de la nicio deformare a adevărului. Nu a fost Uniunea Sovietică supranumită, între cele două războaie, "țara marii minciuni"?

Mai mult decât orice subiect istoric, acesta necesită să pui cap la cap informații, să verifici și să compari elementele discursului, să dai dovadă de o vigilență extremă și de mult mai mult discernământ: nu este suficient ca un nume de cod să-i fie atribuit de către KGB vreunui personaj public pentru ca acesta să fie agent; de asemenea, nu e suficient să figurezi în celebrele arhive Venona, de exemplu, ca să fi fost un trădător de țară. Și câți foști agenți secreți, după căderea URSS, n-au publicat "revelații" mai mult sau mai puțin creditabile, fără riscul de a fi dezmințiți?

Altă dificultate: care sunt, în materie de spionaj și de contraspionaj, adevăratele motivații ale unora și ale altora? Cum ajungi să lucrezi pentru o putere străină? Devii agent sovietic din convingere, pentru bani, din cauza moravurilor sexuale? De-a lungul anilor, ideologii mai mult sau mai puțin naivi ai începuturilor, motivați de ura împotriva fascismului, au fost înlocuiți de către mercenarii interesați în general de bani. Dar sunt și cazuri când nu putem pătrunde inima și încerca rărunchii...

*
KGB-ul a murit în 1991. Puciul împotriva lui Mihail Gorbaciov, uneltit în vara acelui an, l-a avut drept "creier" pe fostul șef al KGB-ului, Vladimir Kriucikov, și a fost un fiasco. Dizolvarea poliției politice a avut loc cu câteva luni înaintea dezmembrării URSS. Dar, asemenea păsării Phoenix, de-a lungul anilor ce-au urmat, KGB-ul s-a reclădit, sub un nume nou, și a supraviețuit statului comunist, pentru care instituția a fost o piatră de temelie. Astăzi, prin voința lui Vladimir Putin, el însuși fost cekist, FSB-ul, în slujba noii Rusii, continuă activitatea de spionaj, interceptările, propaganda și dezinformarea. Dar deja este o altă poveste.

Ce vedem când ne uităm la oameni - Serenadă pentru Nadia

 

Zülfü Livaneli
Serenadă pentru Nadia
Editura Humanitas Fiction, 2021

 traducere din turcă de Luminița Munteanu



Citiți un fragment din această carte.

***
Ce vedem când ne uităm la oameni

În 24 februarie 1942 vasul Struma care naviga sub pavilion românesc se scufunda în apropiere de Șile, o mică localitate turcească de la Marea Neagră. La bord se aflau 767 de oameni. A existat un singur supraviețuitor, David Stoliar, care a trăit toată viața cu ceea ce se numește sindromul Holocaustului.[1] Povestea vasului Struma este una a lașităților și complicității autorităților. Vasul Struma urma să ducă copii, femei și bărbați evrei în Palestina aflată în acea perioadă sub autoritate britanică. Vasul, aproape o epavă, a înfruntat condiții vitrege pentru a ajunge la Istanbul unde pasagerii ar fi trebuit să primească vize pentru Palestina. Vize pe care Marea Britanie a refuzat să le dea. Turcia, stat neutru, nu a permis oamenilor să vină la țărm, iar România a refuzat să-i primească înapoi în apele sale. Astfel, timp de aproape două luni pasagerii au rămas pe vapor în condiții absolut îngrozitoare până când problema a fost "rezolvată" într-o dimineață când vasul s-a scufundat în urma unei explozii puternice. Abia de curând, odată cu deschiderea arhivelor fostei URSS, s-a descoperit faptul că Struma a fost scufundată de o torpilă lansată de pe un submarin rusesc aflat în Marea Neagră care primise ordin de la Stalin să distrugă orice navă suspectă.



Acesta este nucleul în jurul căruia se construiește romanul lui Zülfü Livaneli, Serenadă pentru Nadia apărut la editura Humanitas în traducerea Luminiței Munteanu. Spun că este doar nucleul pentru că povestea Nadiei, pasageră pe Struma, se împletește cu poveștile Mayei, Ayșei și a bunicii Semahat. Viața banală, plină de frustrări și ratări mărunte a Mayei Duran este dată peste cap atunci când un profesor american, Maximilian Wagner, sosește în vizită la Istanbul și îi este dat în grijă Mayei. Maya este divorțată, crește singură un copil adolescent dependent de calculator și lucrează pe perioadă determinată la Universitate. Întâlnirea cu profesorul Wagner o face să-și schimbe viața, dar, în același timp îi permite cititorului să cunoască, odată cu ea, câteva momente dificile și controversate din istoria Turciei: genocidul armean, tragedia tătarilor din Crimeea care au făcut parte din Regimentul Albastru și scufundarea vasului Struma, ca să numim doar câteva dintre acestea. Se ascunde multă durere în paginile acestei cărți. Și, ne spune autoarea, dramele acestea există în trecutul majorității familiilor turce, doar că nu se vorbește despre ele. Acest lucru face ca generațiile actuale să fie îngrozitor de ignorante când vine vorba de istoria propriilor familii. Iar necunoașterea trecutului individual face imposibilă recunoașterea și asumarea vinei de către autorități. Pentru că acolo se așterne tăcerea și complicitatea.

Există în carte pagini pătrunzătoare despre identitatea turcă și modul în care aceasta s-a construit. Zülfü Livaneli scrie că turcii au încercat să creeze o națiune turcă omogenă, în care indivizii să semene unii cu alții, plecând de la o societate multiculturală, multiconfesională și multilingvistică așa cum era societatea otomană. Nu națiunea și-a construit statul, ci statul a încercat să-și creeze propria națiune. Astfel, orice atac la autoritatea statului era și este văzut ca un atac asupra națiunii, ceea ce explică multe din problemele pe care turcii le-au avut mereu și le au și în aceste vremuri.

În ciuda unui stil care nu iese în evidență și a unui oarecare abuz de semnul exclamării, romanul mi-a plăcut pentru paginile pătrunzătoare și necunoscute mie despre istoria Turciei. Sunt o reușită micile parabole incluse inteligent în discuțiile dintre personaje și capacitatea de a transmite cititorului durerea resimțită de Maximilian Wagner chiar și după atâția ani de la pierderea Nadiei, dar există în text și câteva fire narative inutile cum ar fi o serie de întâmplări de la Consulatul britanic.

Discuțiile dintre Necdet și Maya pe marginea trecutului familiilor lor și modul în care aleg să se raporteze la acest trecut ne arată două Turcii: una care dorește să cunoască și să își asume istoria cu tot cu greșelile sale, cealaltă oficială, scorțoasă care neagă orice relevanță pentru prezent a lucrurilor petrecute într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. În contextul actual mi s-a părut dureros de reală discuția în care Maya îi reproșează la un moment fratelui ei, militar de carieră, că el când se uită la oameni nu vede decât uniforme, drapele și religii. Dar ea, omul obișnuit vede altceva. Vede doar oameni. "Oameni care iubesc, suferă flămânzesc, degeră, se tem!"

Serenadă pentru Nadia este o pledoarie pentru pace și iubirea de aproape. Ne pune în fața propriei ignoranțe și ne forțează să acceptăm că există un celălalt care suferă, iubește și visează la fel ca noi. Depinde doar de noi ce vrem să vedem când ne uităm la acest "celălalt". Și pentru a vedea imaginea clară, nedeformată, ne spune autoarea, este bine să ne cunoaștem trecutul, să știm de unde venim, să înțelegem că undeva pe drum înaintașii noștri s-au mai întâlnit. Și că dacă de multe ori întâlnirea lor a avut efecte tragice, de multe ori depinde doar de noi să facem ca întâlnirea de ACUM să aibă urmări benefice pentru ambele părți. Pentru că un gest făcut la momentul oportun poate salva o viață. Serenadă pentru Nadia este, de asemenea, o carte despre lașitatea statelor și cinismul celor investiți cu putere, care decid fără nici o tresărire soarta altora. Oamenii de pe Struma au murit pentru că viețile lor nu au fost considerate suficient de importante pentru niște birocrați de carieră. Este greu de acceptat cinismul de care au dat dovadă și lipsa lor de empatie. Este bine să nu uităm că, din păcate, acesta este, de cele mai multe ori, modul de a acționa al statelor care își ascund interesele sub scuza unui Bine mai înalt. Acesta se dovedește a fi de multe ori iluzoriu și fără acoperire în realitate.

[1] spiegel.de/interview-with-lone-survivor-of-torpedoed-jewish-refugee-ship-struma