COD VERDE DE LECTURA: 35% REDUCERE!

Copiii bătuţi ai României

Maria Olaru
Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice
Editura Vremea, 2016
Prefaţă de Cătălin Tolontan

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Copiii bătuţi ai României

Un copil povesteşte scandalurile din casă, gelozia, bătăile, sinuciderea tatălui în care este implicată o jucărie, episoadele de beţie ale mamei.
Povesteşte şi despre iubirea părinţilor, după care a tânjit şi pe care, deseori, a simţit-o.

Un copil ajunge în sala de gimnastică şi ridică ochii către norocosul şir de antrenori, admirând-o şi bătând-o. O relaţie tandră şi nepermisă.
Bătaie, cafteală, atingere, mângâiere, pedeapsă, altoială, urecheală, câte sinonime avem noi, românii, pentru bătaie! Şi câte sinonime avem, tot atâtea generaţii avem de fete şi băieţi care au suportat o educaţie cu palma.

Un copil povesteşte, în numele nostru, cum ne-am furat-o acasă, la şcoală, în ateliere, la rude şi în internate.
Un copil a trăit toate aceste lucruri.
Un copil a ajuns, mai apoi, campioană mondială absolută şi campioană olimpică.

Un copil şi-a amintit mereu de momentul în care tatăl unei colege intră în sala de sport de la Deva, chemat de Octavian Bellu şi Mariana Bitang.
Antrenorii erau furioşi că o prinseseră pe sportivă transportând dulciuri pentru celelalte fete.

"Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte.
Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita.

Acolo, în sală, pe aparatul numit "sol", în faţa tuturor, tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei.
A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini.
De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor.
Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus!

La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!... Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?».
Şi iar... jart... trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!... Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele."

Andreea Ulmeanu avea aproape 15 ani, iar Maria Olaru, aproape 17.

***
Un copil a văzut toate aceste lucruri când nu mai era copil. Ca şi cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii...

Un copil a devenit campion mondial absolut la Tianjin, singurul titlu care îi lipseşte chiar şi Nadiei Comăneci. Imediat, televiziunea a căutat-o în ţară pe mama campioanei. Dar, într-un interviu televizat, s-a văzut doar că, fericită după victorie şi după Sfânta Parascheva, mama campioanei pilise ceva şi nu putea vorbi.
Departe, la Tianjin, copilul câştigase şi titlul cu echipa, şi titlul individual. Tot ce se putea câştiga.

Şi vine ziua a treia. Concursul pe aparate.
Copilul simte cum antrenoarea se îndreaptă spre el, la încălzire. "Hai, Olaru, că maică-ta... iar s-a făcut de râs! Au vrut ăştia să-i ia interviu şi iar n-a putut lega două vorbe".

Un copil cade. Ea are aproape 18 ani şi nu mai e copil. Ca şi cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii!

"M-am umplut de ruşine, de revoltă, de furie. Şi, peste toate, de o mare umilinţă. M-a dărâmat sufleteşte. Pe scurt: tot echilibrul meu interior, toată concentrarea s-au prăbuşit într-o clipă.
M-am străduit, cât am putut, să nu las să se vadă nimic. Dar, ameţită de cele auzite, se învârtea pământul cu mine.
Nu ştiu cum, dar aveam impresia că fiecare dintre miile de ochi care mă priveau acolo, în spaţiul de concurs, aşteptând evoluţia la aparate a proaspetei campioane mondiale absolute, aflaseră de nefericitul recital al mamei. Şi că mă priveau cu dispreţ, plini de curiozitate: «Ia uite şi la asta! Ce mai caută aici?»."

E o descriere uluitor de precisă a mecanismului ruşinii. A felului în care ruşinea ne tăvăleşte şi ne reduce la zero.
Pentru că ruşinea nu e despre un gest sau despre eroare.
După o expresie a lui Brene Brown, ruşinea nu ne spune "am greşit", ci "eu sunt greşit!".

Ei, hai, nu ziceţi că n-aţi trăit acelaşi sentiment, poate când aţi luat o notă mică, poate când aţi fost bătuţi, poate când v-aţi masturbat, habar n-am când, când aţi făcut ceva şi aţi avut senzaţia că toată lumea din jur cunoaşte motivul precis al ruşinii prefăcute în vinovăţie de nepurtat!

***

Nu ştiu dacă Maria Olaru va publica această carte.
E despre un copil care are puterea să vină şi să-şi apere antrenorii, scriind că Bellu şi Bitang n-au avut nicio vină în cazul dopajului Andreei Răducan de la Sydney. Dar nu se lasă şi cartea aduce ceva chiar şi în acest misterios episod de la Antipozi.
E despre un copil care şi-a iubit părinţii, antrenorii, supraveghetorii şi pe toţi cei de la care n-a pretins nimic.
Şi pe care azi nu-i acuză, dar îi descrie.
Nimic din ce scrie Olaru nu coboară, nici măcar pe cei care se vor supăra citind-o.
Cartea e necesară şi insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Îşi cunoaşte valoarea, îşi aminteşte efortul.
E o carte despre toţi copiii de sub comunism.
Maria s-a născut în 1982. Noi, ceilalţi, n-am ajuns atât de departe pe scena lumii, nu avem reuşitele Mariei. Sau ale colegelor ei.

Dar, indiferent cât de mici au fost Mondialele şi Olimpiada fiecăruia, ne-am străduit să ni le respectăm şi să le ducem la bun sfârşit.
Pentru că noi suntem copiii caftiţi ai României.
Semnaţi-vă sub mine!

Un SELFIE literar

Maria Olaru
Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice
Editura Vremea, 2016
Prefaţă de Cătălin Tolontan

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Un SELFIE literar

Mărturisesc faptul că am încercat, dintotdeauna, unele reţineri faţă de scrierile autobiografice. Probabil că greşesc eu, dar... nu asta contează.

De unde această lipsă de apetenţă? Probabil, pentru că - în accepţia mea - ele reprezintă, îndeobşte, abordări orânduite în funcţie de memoria afectivă, dar şi de caracterul semnatarului. Se presupune că majoritatea relatărilor izvorăsc din evenimente trăite, cu mai mult sau mai puţin timp în urmă, din temeritate sau din sinceritatea autorului, dar şi din responsabilitatea pe care o presupune dorinţa de a le face publice. Fatalmente, acest gen scoate în evidenţă faptele unora, dar şi personalitatea naratorului, aşa cum doreşte acesta să fie percepute de către cititor. O obiectivare prin subiectivism - doar suntem în ţara care a produs 3 genii ale absurdului: Urmuz, Caragiale, Ionesco.

În orice demers memorialistic asumat la persoana I, ca şi în cazul de faţă, te aştepţi (şi este cât se poate de normal) să întâlneşti evenimente, persoane, puncte de vedere şi impresii, nu neapărat cum au fost ele în realitate, ci aşa cum au fost percepute şi păstrate în memorie de către cel hotărât să le împărtăşească, la un moment dat şi din motive proprii, celorlalţi.

Din fericire, cartea Mariei Olaru (Preţul aurului. Sinceritate incomodă - Editura Vremea, 2016) reuşeşte performanţa să-mi spulbere o bună parte din temerile asupra acestui gen literar şi ale avatariilor sale. Iar, pe de altă parte, să-mi confirme anumite aşteptări. Pagină după pagină, capitol după capitol, cititorul este purtat într-un univers articulat coerent şi verosimil, însufleţit din amintiri şi alte trăiri selectate - se pare - de o prodigioasă memorie. De un cult al detaliului semnificativ, al preciziei şi corectitudinii - toate fiind nişte obsesii specifice gimnasticii. Dar şi de multă responsabilitate, detectabilă prin grija argumentaţiei care însoţeşte şi completează cele trăite şi povestite de ea. Nimic din cele relatate în carte nu pare rezultat doar din aproximări sau impresii vagi, puse la socoteală şi expediate doar aşa, ca să "iasă pasienţa". Nu! Există în paginile ei o asumare plină de responsabilitate şi de respect a celor trăite, un amestec (altfel, foarte uman) de simpatie şi dragoste, de contrarietate şi revoltă şi încrâncenare şi durere, dar şi de generozitate şi înţelepciune. Pentru Maria Olaru, oamenii - aşa cum îi prezintă în carte - nu sunt nici albi, nici negri. Sunt oameni, cu calităţi sau defecte, cu fapte şi atitudini care pot fi înţelese mai greu sau mai uşor. Ea, cel puţin, pare că se străduieşte şi acum să se înţeleagă. Iar rezultatul acestor căutări îi este oferit cititorului cu respect, dar şi cu fermitate, cu umor sau cu durerea rănilor incomplet cicatrizate, cu o sinceritate absolut incomodă... totul sub autoritatea supremă a unui jurământ cum este "Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"

M-a surprins plăcut adevărata obsesie a credibilităţii, obţinută în cele din urmă; precizia rememorării faptelor, a unor vorbe sau reacţii. Am admirat onestitatea care reprezintă, pentru mine, firul roşu al acestui volum. Mai simplu spus: buna credinţă. Bucurii sau dureri, vise ori şocuri, neplăceri sau speranţe, toate sunt trecute, de către campioana mondială şi olimpică, prin filtrul nelipsit al verificărilor, al argumentărilor faptice. Abia apoi, eventual, lasă loc unor reflecţii personale - câteodată, pline de un umor bine temperat dar, de cele mai multe ori amare, chiar scrâşnite. Scoase, parcă, din suflet cu cleştele.

Aflându-i - din paginile cărţii - viaţa de copil, apoi de adolescentă şi, ulterior, de tânără femeie, ieşită dintr-un univers aproape concentraţionar şi reintegrată numai prin forţele sale în lumea unei relative normalităţi cotidiene, realizezi ce urme adânci, pe alocuri dureroase, poate lăsa o carieră sportivă - cât va fi fost ea de glorioasă şi de binefăcătoare pe anumite planuri. Dar pe altele...

Ceea ce se desprinde, în primul rând, din acest demers realmente curajos al ei mi se pare a fi nevoia de descărcare, de clarificare şi limpezire în raport cu lumea şi cu sine însăşi. Autoarea pare că s-ar teme, în permanenţă, de judecata celorlalţi. Nu-i vine a crede că va fi crezută câte a suportat şi a răbdat. Atunci, se simte obligată să pluseze: aduce, în sprijinul spuselor sale, detalii, multe detalii. Explică, se justifică, se întreabă... O face cu decenţă, cu stăpânire de sine, cu inteligenţă şi cu o perceptibilă ironie, îndreptată în egală măsură asupra sa, dar şi a celorlalţi. Nu râsul, ci remarca picantă sau interogaţia retorică vin să tempereze parcă, să contrabalanseze nemulţumirea, revolta pentru ceea ce ea consideră că a suportat, deşi n-ar fi meritat. Mirându-se, parcă, în cele din urmă, câte-a fost în stare să îndure spre a ajunge ceea ce este.

Mi se pare evident că materialul strâns între paginile acestei cărţi a stat "la dospit" ani de zile, fiind supus unor nesfârşite tentative de înţelegere, de reevaluare, de împăcare cu aspectele dureroase, adânc şi ireversibil cronicizate. Azi, când dă naştere unui copil şi unei poveşti personale a vieţii sale, Maria Olaru îşi are (şi nu se teme să afirme asta) certitudinile ei solide, o mulţumire sufletească de invidiat pentru unii. Deşi conţin amintiri nu întotdeauna roz bombon, cartea şi mărturisirile care o alcătuiesc nu mi se pare că ar avea nimic reavnşard, ranchiunos ori demonstrativ. Şi, cu atât mai puţin, nu reprezintă o încercare de a se afişa public, de a crea impresie sau chiar senzaţie. Aşa cum le-am citit eu, cred că este doar o problemă de aerisire. De igienă a sufletului.

Dacă acesta a fost rostul scrierii ei - atunci cred că se poate considera ca fiind atins.

Cartea aceasta mai seamănă, dacă vreţi, cu un fel de exorcizare. Argumentul autoarei ţine de bun simţ şi de sensibilitate: scriind şi "ţinându-se cu mâinile de burtă", ea nu râde. Cel mult, zâmbeşte, cu unele încruntături, ce se dovedesc fără leac, asemeni unor bătături pe suflet. Dar scopul mărturisit este acela de a se elibera şi a face loc (un loc curat, plăcut şi cald) în sufletul acesta mare, dar îndelung şi greu încercat, pruncului ce va să vină. Lui Mihai - întâiul ei născut.

Parcurgându-i paginile, am regăsit, cu o încântare pe care nu ezit să o recunosc, valorile ce alcătuiesc spiritul olimpic: excelenţa, prietenia, strădania constantă pentru depăşirea propriilor limite, respectul faţă de parteneri, onoarea, demnitatea, obsesia corectitudinii şi a respectării regulilor.

După părerea mea, volumul s-ar fi putut intitula, la fel de fericit, "Un ochi pe bârnă", "Rebela", "O altă privire", "Echilibru instabil", "Victorii scump plătite", "Aşa a fost" sau "Ceea ce nu se vede". Atâtea nume dintr-o dată - vorba unei bătrâne şi frumoase melodii - şi toate, pentru o singură fată! Şi pentru a ei carte...

Preţul aurului

Maria Olaru
Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice
Editura Vremea, 2016
Prefaţă de Cătălin Tolontan

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Intro

Maria Olaru s-a născut la 4 iunie 1982, la Fălticeni şi la numai 7 ani a început pregătirea la CSS "Cetate" Deva, la 500 km de casă.

În 1998 a devenit campioană europeană cu echipa şi a obţinut locul II la sărituri (Sankt Petersburg); în acelaşi an s-a clasat a doua la individual compus la Goodwill Games (New York). În 1999, la Tianjin, a obţinut titlul de campioană mondială absolută la individual compus, locul I cu echipa şi locul III la sărituri. În 2000, la Olimpiada de la Sydney, a obţinut medalia de aur cu echipa şi de bronz la individual compus.

După încheierea carierei sportive, Maria Olaru a absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport şi masteratul de Management în Sport (Facultatea de Ştiinţe Economice), ambele în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, şi a urmat numeroase cursuri de perfecţionare. Antrenor şi arbitru de gimnastică artistică, cadru universitar timp de 10 ani la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea de Vest, prezentator de ştiri sportive la Pro TV Timişoara şi TVR Timişoara, comentator sportiv la TVR, corespondent la Gazeta Sporturilor şi ProSport. A antrenat la Bart Conner Academy în Norman, Oklahoma, USA şi Klagenfurt, Austria, profesor de gimnastică artistică în Programul de Promovare a Sportului în Malaesia, la Penang.

Membru al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, a fost directorul Academiei Olimpice Române, Filiala Timiş. A participat la campanii de promovare a sportului. A fost invitată la Academia Olimpică Internaţională ca studentă (2005), campioană olimpică (2009) şi director de filială (2014). A fost decorată cu medaliile "Serviciu Credincios" în Grad de Comandor (1999) şi Ordinul "Meritul Sportiv", clasa I (2008).

Fragment

Dragă cititorule, îţi propun să facem cunoştinţă. Eu sunt Maria. Maria Olaru, gimnasta... Dar dacă vrei să mă cunoşti mai bine pe mine, Maria, sportivul şi omul deopotrivă, trebuie să ai răbdare. Viaţa mea nu se poate povesti în 34 de rânduri, atâtea câţi ani am. Asta pentru că în aceşti 34 de ani mi s-au întâmplat atâtea lucruri cât într-o viaţă de om. Aşadar, îţi voi spune povestea mea...

Cum am ajuns să fac gimnastică? A fost o pură întâmplare... Ba nu! Pentru că, aşa cum am aflat de la un înţelept, nimic important, pe lumea asta, nu e întâmplător...

Sportul m-a format şi m-a pregătit pentru viaţă, contribuind mult la integrarea mea în societate, conferindu-mi în acest sens calităţi indispensabile. Ca fostă sportivă de înaltă performanţă sunt obişnuită cu disciplina, programul riguros, călită psihic în numeroasele antrenamente şi competiţii, cunoscând deopotrivă gustul dulce al victoriei şi pe cel amar al înfrângerii. Sportul m-a consacrat şi tot ceea ce sunt astăzi, datorez sportului.

Asta sunt, asta este povestea mea.

***

Ce mi-a venit să încep să-mi povestesc viaţa, aşa cum a curs ea, până acum? Am fost întrebată de către puţini dintre cei care ştiau de acest proiect. M-am întrebat şi eu: de ce o fac? Şi de ce tocmai acum?!

Greu de redus la un singur motiv. Mai curând, a fost aşa, ca o stare. O dorinţă de clarificare, de împăcare cu trecutul, cu mine, cu viaţa. Sau... cine ştie cum s-ar putea numi? Pe urmă, mi-am dat seama că dorinţa asta zăcea acolo, în sufletul meu, de ani de zile. De mulţi ani. De la Deva - o promisiune pe care mi-o făcusem şi care trebuia, odată şi o dată, îndeplinită. Apoi, de la Sydney...

Mult timp, n am pornit la materializarea ei, pentru că-mi era teamă. Ba că unele erau prea recente (sau neclare, până la inexplicabil) altele persistente, pe alocuri dureroase; ba mă temeam că nu voi fi în stare să dau o formă, corespunzătoare, chipurile citibilă.

Ba că... da, trebuie să recunosc asta: am sperat, ani de zile, că anumite situaţii, pe care le-am păstrat dureros în memorie, îşi vor intra în matcă. Că s-ar putea limpezi... Sau că se vor estompa, măcar. Am mai sperat, recunosc cinstit, că aş putea înţelege cumva altfel, la rece, unele întâmplări pe care le-am trăit. Sau că unii dintre cei care mi-au umplut zilele şi emoţiile şi gândurile se vor detaşa, şi ei, de propriile lor impresii; de simpatii sau antipatii. Că timpul scurs va aduce, poate, clarificarea... a lor şi a mea. Şi liniştea. Şi seninul.

Că, îndepărtîndu-ne şi detaşându-ne de stresul pregătirilor şi de febra performanţelor, de impulsuri, automatisme sau de inerţii afective, ne-am putea înţelege şi limitele, şi eventualele erori... cu păreri de rău pentru greşelile săvârşite, cu bucuria regăsirii, a recunoaşterii izbăvitoare, a asumării senine şi aducătoare de echilibru.

Ca să spun drept, nu s-a întâmplat mare lucru în acest sens. Sau... să se fi petrecut ceva şi să nu fi băgat eu de seamă?! Îmi vine greu să cred asta. Şi nu din trufie sau superficialitate. Ci pentru că atenţia şi un foarte dezvoltat simţ al detaliului fac parte din mine. Aşa suntem noi, "gemenii". Tocmai acesta era unul dintre reproşurile constante pe care mi le făceau unii dintre cei care credeau că mă cunosc: că aş fi prea atentă, prea meticuloasă, prea pretenţioasă şi perfecţionistă, chiţibuşară... ori că aş exagera, punând prea multe la suflet şi luând lucrurile prea în serios... prea şi iar prea... Ori, mai rău: că, în anumite cazuri, numai mi s-ar părea ceea ce, ziceau ei, nici n-ar fi existat. Măi, să fie!? Ştiu, cum am ştiut şi atunci, că nu e deloc aşa. Adevărul este mai presus de stări, de impresii, de porniri. El iese la iveală, poate mai târziu, apoi se verifică în diverse situaţii de viaţă, reacţii, etc. Dar apoi, rămâne. Iar acest adevăr, aşa cum îl primim şi îl respectăm, este una dintre măsurile cu care ne judecă Dumnezeu. Şi, dacă merităm, ne ajută... Nu degeaba, cred, formula asta o conţine orice jurământ serios.

Pe scurt, am aşteptat. Cu răbdare, cu destulă curiozitate. Chiar şi cu ceva încredere. Dar...

Acum, iată, am ajuns la unul dintre marile momente din viaţa oricărei femei: Mihai, fiul meu şi al lui Bogdan, mai are trei luni până să vină pe lume. Cum se obişnuieşte, simt nevoia să-i fac loc în fiinţa mea. Locul cuvenit! Cel mai important, mai cald şi mai curat.

Ştiu că multe dintre mămicile care aşteptă primul lor prunc fac ordine în sertare, în cameră, în casă. Eu vreau să-mi fac ordine, mai ales, în suflet. Să iau trăirile şi amintirile pe care trecutul le-a sădit în interiorul meu, să le scutur de praf (glumesc, nu vă imaginaţi pămătuful din mâna mea!) şi să mă limpezesc, aşa cum se cuvine. Să le reevaluez şi să le pun, pe fiecare, acolo unde îi este cu adevărat locul.

Vine-un moment, cred, pentru fiecare chestiune importantă. Uite că, într-adevăr, a venit. Era păcat să-l las să treacă...

Sinceritate incomodă - când am auzit, pentru prima oară, că mi se aplică această caracterizare, am fost luată prin surprindere. Apoi, am înţeles destul de repede că e adevărată. Şi mi-a plăcut. Asta sunt eu: Maria Olaru, sinceră şi incomodă. De aceea, încredinţez aceste amintiri, gânduri şi consideraţii (pot să o numesc "lada mea de zestre"?) tuturor celor care vor să mă cunoască, să mă desluşească, să mă înţeleagă - pe mine şi lumea în care am trăit până acum, la aproape 33 de ani. O asemenea dorinţă cere o totală sinceritate. Sunt capabilă. Ba, mai mult, spun şi eu: aşa să-mi ajute Dumnezeu.

(...) Acolo, la club, am avut-o antrenoare şi pe Kati (Ecaterina) Szabo - campioana mondială şi olimpică de la începutul anilor '80. Un om de calitate, o sportivă de clasă, o femeie de nădejde: serioasă, vrednică şi înzestrată cu o modestie cum numai adevăratele valori pot să arate. S-a căsătorit şi acum locuieşte în Franţa. Când a plecat, despărţirea de noi a fost grea, apăsătoare... A ţinut la toate, ne-a educat, ne-a încurajat, ne-a format. Îi sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce am învăţat de la ea. A insistat, pe lângă celălalt antrenor căruia îi datorez multe, domnul Cărpinişan, să mă treacă în grupa I, acolo unde îmi era locul... pentru că altele erau "fără să merite", zicea ea.

Un timp, am pierdut legătura cu Kati... Dar am făcut tot posibilul să o reluăm şi am izbutit. Vorbim şi ne scriem destul de des, ne revedem cu plăcere, ori de câte ori ea vine prin ţară; din păcate, pentru perioade extrem de scurte, căci treburile de acasă nu-i lasă linişte. Când eram la Timişoara, ateriza acolo şi mergeam, împreună, cu maşina mea la Deva. Anul trecut (2014), s-a ivit oportunitatea să ne vedem mai des. Aşa că am avut plăcerea să le găzduiesc - şi pe ea şi pe Dana Silivaş - la mine acasă. Ne-am amintit, am povestit şi am înţeles multe. Mă bucur să constat că, şi Kati şi Dana, nu s-au schimbat prea mult; au rămas la fel înţelepte, curate la suflet şi de mare nădejde. Nu este oricine capabil de asemenea performanţă - şi ştiu ce spun, atunci când subliniez asta.

(...) Spre norocul meu, soarta mi-a scos în cale oameni potriviţi, care mi-au fost de un real folos - când le-am admirat, celor care meritau asta, calităţile; sau, dimpotrivă, chiar şi când mi-am dat seama ce urâte sunt defectele altora. Singură fiind, am priceput că mă pot bizui doar pe mine şi am învăţat să mă cunosc - cu bune şi cu rele, cu defecte, abilităţi sau calităţi. Din fericire, nu m-am menajat şi nici nu am încercat să scap mai uşor. Eram acolo, într-o elită de perspectivă, şi trebuia să fac tot ce ţinea de mine ca să evoluez, să corespund aşteptărilor. Ale mele, în primul rând, dar şi ale celor în care aveam încredere. Dincolo de autoritatea funcţiei şi de rolul lor în creşterea mea, am respectat întotdeauna oamenii - de la directorul şcolii, dl. Bănulescu, antrenorii Goreac, Cărpinişan sau Bellu până Katy Szabo, Dana Silivaş, Lili ori tanti Ana.

(...) În staţia metroului din Marsilia, după tensiunile din timpul şedinţelor de pregătire, aşteptând trenul, domnul Bellu dădea comanda de bună dispoziţie. Cine era responsabilă cu aşa ceva? Eu. "Ia mai zi, Mărie, o bătuşită din alea, de-ale tale!". Nu trebuia să insiste: dădeam drumul la program, oriunde ne-am fi aflat. Dregeam busuiocul şi atmosfera. Nu mai conta dacă aveam, sau nu, dispoziţie să fac asta. Năduful îmi trecea repede - eram foarte tânără, poate şi unde nu se adunaseră atâtea... Ce mai, se amuza lumea de prin staţii, uitându-se la noi cu drag cum cântam. Marsiliezii erau obişnuiţi cu asemenea manifestări artistice, doar mai puţin spontane şi făcute - de către profesioniştii subteranelor - pentru a scoate de la ei nu doar admiraţie, ci mai ales banii respectivi. Dar nu, eu cântam gratis! Pour l'amitie franco-roumaine...