* Shaun Bythell, „Jurnalul unui librar”, traducere și note de Mihaela Buruiană, Editura Pandora M (tel. 021/300.60.90), colecția Anansi, 352 p.
Ca anticar, trebuie să îmbini negustoria cu pasiunea pentru cărți vechi, ceea ce presupune să înveți o mulțime de lucruri despre ele, dar și despre potențialii cumpărători. Aceștia sunt în general intelectuali de modă veche pentru care lectura „pe hârtie” e o îndeletnicire intrată în metabolism, bibliofili în căutare de rarități, specialiști care au colecții tematice pe domenii de nișă sau chiar parveniți care cumpără la metru cărți frumos legate pentru decor. Să fii patronul unui anticariat nu e în anii noștri o afacere cine știe ce profitabilă, fiindcă ai de luptat cu variantele electronice și cu gigantul Amazon spre care se îndreaptă amatorii de lectură. Shaun Bythell e anticar în Wightown, o localitate înconjurată de ferme din S-V Scoției, și, în 2001, fiindcă nu găsise încă până la 30 de ani un job pe plac, a cumpărat pe credit librăria din orășelul natal. Cum omul sfințește locul, „The Bookshop” din Wightown a devenit cu timpul cel mai mare anticariat din Scoția, cu 100.000 de cărți în stoc, în jurul lui organizându-se și evenimente literare cu largă participare. Din 2010, patronul a înființat o pagină de Facebook a prăvăliei sale, unde postează tot felul de peripeții haioase cu clienții cumpărători sau vânzători de cărți vechi, preocupări cotidiene, observații despre meseria lui cam păguboasă. O parte din acest jurnal, întinsă pe un an, formează materia cărții de azi. Activitatea extinzându-se, inclusiv prin comenzi pe e-mail din Anglia și din lume, librarul nu mai face față singur și e nevoit să-și angajeze ajutoare: o femeie din zonă, țâfnoasa și habotnica Nicki, precum și studenți în vacanță care se ocupă de sortarea și aranjarea pe rafturi a noilor achiziții, de persoanele care intră în magazin să vândă sau să cumpere cărți. Shaun, care locuiește cu iubita lui, o tânără scriitoare americană, deasupra anticariatului, călătorește mult cu propria mașină pentru a cumpăra de la moștenitori biblioteci întregi de care vor să se descotorosească. Asta mi s-a părut trist: un om adună cu sacrificii o viață întreagă volume care-i păstrează între filele lor emoții, revelații, trăiri inestimabile, apoi urmașii abia așteaptă să scape de ele pentru a elibera locul. Printre vânzătorii en gros sunt și bătrâni singuri care se mută la azil și sunt nevoiți să renunțe la bibliotecile lor sau alții, ajunși în situații grele, care le vând fiindcă au o nevoie vitală de bani. Când triază cutiile cu achiziții luate la grămadă, Shaun găsește uneori ediții rare din sec. XVIII, apariții princeps cu dedicații către celebrități, volume cu tiraje mici, de mult epuizate, sau chiar scrisori și manuscrise cu valoare pentru istoria literară. Acestea sunt lozurile câștigătoare, dar nu apar prea des. Sigur că el știe ce se cere pe piață („poezia contribuie foarte puțin la încasările mele zilnice”) și cumpără în special titluri vandabile cu profit (am aflat cu uimire, de exemplu, că în Occident se vând bine volumele despre căi ferate și trenuri sau cele de istorie maritimă). Cu toate că prețurile din Bookshop sunt rezonabile, ele nu pot face față concurenței de pe Amazon, ceea ce-l înfurie pe proprietarul dispus să se și tocmească sau chiar să dăruiască unui împătimit sărac. Fiindcă Shaun Bythell e un om bun, cu mult umor și un excelent portretist, jurnalul lui te face să intri într-o lume diferită. E exact ce ne trebuie acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu