miercuri, 14 aprilie 2021

Nu voi mai vedea lumea niciodată

 

Ahmet Altan
Nu voi mai vedea lumea niciodată

Editura Pandora M, 2020
traducere din limba engleză de Andrei Covaciu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu


Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Ahmet Altan (1950) este unul dintre cei mai citiţi prozatori turci, dar şi un jurnalist redutabil. A fost adus în faţa instanţei de cel puţin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode şi a stilului său direct. Este unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populaţiei armene se califică drept genocid. În 2016, în urma puciului eşuat din Turcia, Altan a fost judecat şi condamnat pentru că ar fi transmis "mesaje subliminale" puciştilor în timpul unei emisiuni televizate. A fost condamnat la închisoare pe viaţă şi de atunci se află în temniţa Silivri, din afara Istanbulului. Întreaga corespondenţă îi este monitorizată şi cenzurată.

De la debutul din 1982, Altan a publicat zece romane şi şapte volume de eseuri. Nu voi mai vedea lumea niciodată este a opta lui carte de eseuri şi reprezintă o premieră în cariera sa de scriitor, dat fiind că apare în toată lumea în traducere, fără ca în Turcia să existe vreo şansă de publicare.

De acelaşi autor, la Editura Pandora M se află în curs de apariţie romanele care compun Cvartetul Otoman.
*
Profesiunea de credinţă a unui mare scriitor aflat în temniţele lui Erdoğan

Textele acestea sunt scrise în tenebrele închisorii. Conştient că, atâta vreme cât regimul Erdogan se va afla la putere, el nu va mai vedea lumea cu ochii unui om liber, Ahmet Altan, unul dintre cei mai cunoscuţi romancieri din Turcia, îşi află libertatea în scris, în citit şi în adâncurile memoriei. Această bijuterie scoasă din genunile tiraniei este un adevărat credo ce demonstrează că în carceră se află trupul, dar că adevărata libertate nu-i poate fi confiscată niciodată unui scriitor: imaginaţia şi cuvintele au puterea de a dărâma zidurile cele mai groase.

Sper că oricine ştie să citească, indiferent de orientarea sa politică, va pune mâna pe această carte în care Ahmet Altan îşi înfruntă încarcerarea. Regimurile totalitare speră că dacă întemniţează scriitorii îi şi amuţesc. Vor da întotdeauna greş. (Neil Gaiman)

Reţineţi numele lui Ahmet Altan! Adăugaţi-l galeriei măreţe a celor care au scris din închisoare de-a lungul veacurilor - Boethius, Cervantes, Gramsci, Soyinka, Soljeniţîn -, lăsaţi-vă cuprinşi de emoţie şi de indignare în faţa poveştii lui. (Ariel Dorfman)

Cartea lui Ahmet Altan este mesajul din sticlă, perla dintr-o sticlă trimisă pe neştiute din mările întunecate ale lui Erdogan. Un testament uluitor, emoţionant, cartea lui stă alături de acelea foarte rare - scrise de Frankl, Niemöller, Grossman, Levi, Soljeniţîn - care scot adevăruri din cuptoarele unde ard vieţi omeneşti. Citiţi-o - veţi înţelege de ce oamenii mai scriu şi mai citesc. (A. L. Kennedy)

O carte de memorii emoţionantă, ce-şi află contrapartea în plăcerea pură a scrisului. Îi datorăm lui Ahmet Altan enorm pentru forţa pe care a găsit-o de a scrie şi a-şi împărtăşi povestea cu noi. (Jon Mc Gregor)

Fragment
Romancierul care şi-a scris propriul destin

Stau pe o bancă înălţată la doi metri deasupra podelei, îmbrăcaţi în nişte robe negre cu gulere roşii.
Peste câteva ore îmi vor hotărî soarta.
Nu seamănă cu Parcele care taie firul vieţii. Cu cravatele lor uşor desfăcute şi cu feţele lor plictisite seamănă mai degrabă cu funcţionarii mărunţi din scrierile lui Gogol.
Şeful lor, care stă la mijloc, îşi întinde, ca pe o rufă udă, braţul drept peste scaunul judecătoresc. Pianotează şi-şi priveşte degetele executând această mişcare.
Are o faţă prelungă, îngustă şi nişte sprâncene pensate, incolore. Îndărătul pleoapelor umflate, pe jumătate închise, abia dacă i se întrezăresc ochii - nu sunt decât ceva umed şi mort.
Are un tic distinctiv, care devine vizibil mai ales când ia cuvântul apărarea: un nod mic care îi rulează pe sub piele, dinspre bărbie către ochi.
Din când în când, se uită la propriul telefon mobil ca să-şi citească mesajele.
Când unul dintre acuzaţii aduşi împreună cu noi la proces spune că urmează să fie supus unei operaţii de bypass, preşedintele completului de judecată trage microfonul cu luminiţă roşie către sine şi spune pe o voce ca de robot:
- Cei de la spital ne-au comunicat că nu te împiedică nimic să rămâi în închisoare.
În vreme ce avocaţii noştri vorbesc despre cele mai importante lucruri, el apucă din nou microfonul şi spune, cu aceeaşi voce de robot:
- Aveţi la dispoziţie două minute - fiţi succinţi.
De parcă propoziţiile rostite de acuzaţi şi de avocaţii acestora l-ar izbi în frunte, s-ar sparge şi ar cădea fărâmiţate pe scaunul judecătoresc.
Îmi amintesc ce a spus Elias Canetti despre astfel de oameni: "Să fii în siguranţă, liniştit şi în perfectă stare, iar apoi să asculţi pledoaria unui om, hotărât să rămâi surd la plângerea lui... Poate fi ceva mai josnic de atât?"
În vreme ce acuzaţii şi avocaţii acestora vorbesc, judecătorul cel bondoc şi saşiu aflat în dreapta şefului se lasă pe spătarul scaunului şi se uită în tavan. Îţi poţi da seama după trăsăturile lui pline de satisfacţie că visează cu ochii deschişi. Când n-o face, de obicei îşi pune capul pe un braţ şi doarme.
Judecătorul din stânga îşi face de lucru la computerul din faţa lui, citind încontinuu câte ceva.
Către prânz, judecătorii ne anunţă că se vor retrage pentru deliberări - pentru "a lua o decizie", ţin ei să adauge.
Suntem înconjuraţi de jandarmi: un şir de soldaţi ne flanchează, iar altul ne păzeşte din spate. În spatele lor mai e un grup. Toţi poartă genunchiere şi costume de tipul RoboCop, dotate cu nişte veste asemănătoare unor armuri.
Suntem luaţi fiecare de câte un jandarm, care ne ţine de braţ; trecem printre două şiruri de jandarmi şi apoi coborâm nişte scări înguste.
Suntem depuşi într-o celulă de aşteptare pavată cu gresie şi având gratii în partea din faţă.
Suntem în total cinci bărbaţi.
Al şaselea acuzat, o femeie, este separată de noi şi dusă altundeva.
Curtea Supremă, în urma apelului făcut de fratele meu, a studiat dovezile aduse împotriva noastră şi a decretat că "nimeni nu poate fi arestat în baza unor astfel de dovezi". Aceasta i-a făcut pe ziariştii judecaţi împreună cu noi să fie optimişti şi plini de speranţă.
Eu nu sunt la fel de optimist ca ei.
Ne plimbăm nervoşi prin celula de aşteptare, de la un perete la celălalt. Umbrele noastre sar de la o bucată de gresie la alta, încercând să ne prindă din urmă.
Simţim, cu deznădejde în suflet, că ne-am pierdut dreptul de a ne hotărî viitorul.
Minutele trec, când mai repede, când mai încet, în funcţie de ritmul conversaţiilor noastre. Atunci când încetinesc, devin ascuţite ca nişte lame; simţim cum în noi se cască tăieturi sângerânde, însă le ascundem de ochii celorlalţi.
Vulnerant omnes, ultima necat. "Toate rănesc, ultima ucide." Iată un adevăr cunoscut încă de pe vremea Romei antice. Cu toate acestea, minutele care se scurg într-o celulă a judecătoriei, în vreme ce aştepţi să afli dacă sentinţa va fi sau nu închisoare pe viaţă, sunt mai dureroase decât toate celelalte surate ale lor.
În vreme ce minutele continuă să mă rănească, îmi dau seama, vag stânjenit, că pe sub pesimismul meu sobru se strecoară şerpuind minuscule speranţe şi visuri, scânteind asemenea prafului de diamant.
Peste vocea puternică ce declară "Sunt cu toţii nişte bandiţi, capabili de orice crimă" aud o şoaptă care spune "Nimeni nu poate fi într-atât de absurd".
Nu-mi refuz şoapta aceea; mă enervez pe mine însumi, însă refuz să-mi retez firava legătură pe care o mai ţin cu speranţa.
Speranţa este atât de încântătoare, atât de caldă şi atât de atrăgătoare, încât nici măcar un om cu sufletul îngheţat nu ar putea-o abandona. Nu ajută însă nici să ai conştiinţa faptului că este vorba despre o slăbiciune inutilă.
Visurile palide, pâlpâitoare, hrănite de speranţă, se agită timide prin cotloanele întunecoase ale propriei mele minţi: părăsesc închisoarea, trag adânc aer în piept, prima îmbrăţişare, cuvinte vesele, mirosul bucuriei şi un cer nesfârşit deasupra...
În vreme ce visez cu ochii deschişi la toate aceste lucruri, undeva, trei bărbaţi îmi hotărăsc soarta.
Poate că au luat deja decizia.
Deodată, straturile de magmă din adâncurile propriei memorii răbufnesc sub forma unui cutremur puternic, propoziţiile încep să iasă la suprafaţă asemenea unor flori de apă uitate, care în tot acest timp plutiseră pe suprafaţa unui râu subteran secret.
Îmi amintesc de un pasaj din romanul meu Ca o rană de sabie. Iată ce am scris despre un personaj care îşi aşteaptă verdictul într-o încăpere, după ce a fost arestat:

Distanţa dintre momentul în care destinul unei persoane se schimbă şi cel în care persoana respectivă conştientizează acest lucru îi părea a fi cel mai tragic şi mai înfricoşător aspect al vieţii. Viitorul a devenit limpede, însă persoana respectivă continuă să aştepte un alt viitor, cu alte aşteptări şi visuri, fără să-şi dea seama că viitorul a fost deja hotărât. Ignoranţa care caracterizase această aşteptare fusese oribilă, iar pentru el aceasta constituia cea mai mare slăbiciune a umanităţii.

Propoziţiile pe care mi le amintesc îmi provoacă fiori.
Cu mai mulţi ani în urmă am scris despre tulburarea prin care trec eu în momentul de faţă.
Trăiesc acum ceea ce am scris în romanul acela.
Sunt un romancier care îşi trăieşte propriul roman.
O propoziţie rezonează în mine, făcându-mă să simt un fior de groază, asemenea unui cor dintr-un ritual voodoo executat de nişte vrăjitori mascaţi: viaţa mea îmi imită romanul.
Cu ani în urmă, pe când hălăduiam prin acel teritoriu nemarcat, enigmatic şi înceţoşat, în care literatura intră în contact cu viaţa, mi-am întâlnit propriul destin, însă am fost incapabil să-l recunosc; am scris despre el crezând că-i aparţine altcuiva.
Destinul pe care l-am aşternut pe hârtie în romanele mele a devenit al meu. Acum mă aflu arestat asemenea personajului pe care l-am creat cu ani în urmă. Aştept decizia care îmi va pecetlui destinul, aşa cum şi el a aşteptat-o pe a lui. Nu ştiu ce îmi va rezerva soarta - care probabil a fost deja decisă -, aşa cum nici el nu ştia ce avea să-i rezerve a lui. Trec prin jalnica suferinţă a unei profunde neajutorări, exact aşa cum trecea şi el.
Asemenea unui oracol blestemat, în urmă cu mai mulţi ani mi-am întrezărit viitorul, fără să ştiu că era al meu.
Vrăjitoarele din Macbeth hălăduiesc prin interiorul meu.
Oare câte astfel de vrăjitoare, vestale şi oracole sălăşluiesc într-un scriitor?
Oare ce alte pasaje din scrierile mele se vor adeveri?
Cu ce alte propoziţii, pe care acum nu mi le mai amintesc, m-oi fi blestemat? Simt cum sunt tras către adâncurile unui vârtej dezlănţuit, răvăşitor, în care romanele şi viaţa se întreţes, în care ceea ce este real şi ceea ce este scris comunică şi fac schimb de locuri, literatura purtând masca vieţii, iar viaţa, pe cea a literaturii. Sunt în acelaşi timp oracolul, cobele şi victima. Cu propoziţiile mele, îi ucid pe cei vii şi îi readuc la viaţă pe cei morţi.
Să fi dezlănţuit mânia zeilor pentru că, asemenea tuturor scriitorilor, deţin şi eu această putere? Acesta să fie motivul pentru care am fost blestemat? Acesta să fie motivul pentru care zeii m-au făcut să-mi pun pe hârtie propriul destin?
În interiorul acestui vârtej care mă învârte şi mă tot învârte, devin personajul creat de mine însumi. Oare ce fel de destin alesesem eu pentru personajul acela?
Oare de ce fel de sfârşit voi avea parte?
Deodată, aud zgomot de bocanci grei şi îi văd pe jandarmi cum se apropie în fugă. Se aliniază pe două rânduri.
- Veniţi, se aude o voce. Hotărârea a fost luată.
Hotărârea a fost luată.
Brusc, îmi aduc aminte.
Personajul meu a fost condamnat - acesta fusese destinul pe care i-l alesesem.
Acum ştiu ce au hotărât în privinţa mea, fără să le fi auzit încă sentinţa.
Şi eu voi fi condamnat, pentru că aşa am scris în roman. Destinul nu mă poate surprinde nepregătit, pentru că eu sunt cel care i-a determinat cursul.
Suntem escortaţi pe scări, la etaj. Intrăm în sala de judecată şi ne aşezăm.
Judecătorii îşi fac apariţia şi îşi pun robele negre lăsate pe scaune.
Preşedintele completului, cel cu ochi morţi, apoşi, citeşte sentinţa:
- Condamnare pe viaţă, fără drept de cauţiune.
Ne vom petrece restul vieţii singuri, în câte o celulă lungă de patru metri şi lată de trei. Vom fi scoşi afară, ca să vedem lumina soarelui, numai câte o oră pe zi.
Nu vom fi niciodată graţiaţi şi vom muri în închisoare.
Aceasta este hotărârea.
Sunt condamnat exact aşa cum a fost condamnat şi personajul din romanul meu.
Mi-am scris propriul viitor.
Îmi întind mâinile ca să mi se pună cătuşele.
Nu voi mai vedea lumea niciodată; nu voi mai vedea niciodată un cer nemărginit de zidurile unei curţi.
Cobor în Hades.
Păşesc prin întuneric asemenea unui zeu care şi-a scris propriul destin.
Personajul meu şi cu mine dispărem în întuneric împreună.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu