Daniel J. Siegel Mindfulness şi neurobiologie Editura Herald, 2016 Traducere din engleză de Marilena Constantinescu Citiţi un fragment din această carte. *** Prefaţă Bine aţi venit în călătoria către centrul vieţilor noastre. Ştiinţa a demonstrat faptul că a avea o stare de atenţie conştientă (mindful awareness) - cu alte cuvinte, de a participa la bogăţia experienţei trăite aici şi acum, conduce la o ameliorare a fiziologiei noastre, a funcţiilor noastre mintale şi a relaţiilor noastre interpersonale. Faptul de a fi pe deplin prezenţi în conştiinţa noastră oferă vieţilor pe care le trăim noi posibilităţi de bunăstare. Aproape toate culturile au practici care ajută oamenii să dezvolte un nivel ridicat de conştientizare a clipei. Fiecare dintre marile religii ale lumii utilizează o metodă ce le permite persoanelor să-şi focalizeze atenţia, începând de la meditaţie până la rugăciune, de la yoga până la Tai Chi. Fiecare dintre aceste tradiţii poate avea propria abordare particulară, dar toate au în comun aceeaşi dorinţă, aceea de a focaliza în mod intenţionat starea de conştientizare într-o manieră care să ducă la transformarea vieţilor oamenilor. În cadrul diferitelor culturi umane, starea de atenţie conştientă reprezintă un obiectiv universal. Deşi starea de mindfulness este adesea văzută ca fiind o formă de abilitate atenţională care face ca mintea să fie focalizată asupra momentului prezent, această carte aruncă o privire profundă asupra acestui tip de conştientizare, însă face acest lucru considerând starea de mindfulness ca fiind o formă de relaţionare sănătoasă cu propria persoană. În ceea ce mă priveşte, domeniul de studiu al relaţiilor interpersonale este cel din cadrul familiei, cadru în care folosesc conceptul de "sintonie" pentru a examina modul în care o persoană, un părinte de exemplu, îmi focalizează atenţia asupra lumii interioare a altuia, şi anume a copilului său. Această focalizare asupra minţii unei alte persoane stimulează anumite circuite neuronale care permit persoanelor care interrelaţionează să se "simtă simţiţi" reciproc. Această stare este crucială pentru persoanele care doresc să se simtă vibrante şi vii, să fie înţelese şi relaxate în cadrul relaţiei. Cercetările au arătat că astfel de relaţii bazate pe sintonie promovează rezilienţa şi longevitatea. Înţelegerea pe care noi o dăm stării de mindfulness este fundamentată pe aceste studii dedicate atât sintoniei interpersonale, cât şi funcţiilor de autoreglare a atenţiei focalizate, şi astfel putem să sugerăm ideea că starea de conştientizare atentă reprezintă o formă de sintonizare intrapersonală. Cu alte cuvinte, a fi atent şi prezent constituie un mod de a-ţi deveni propriul prieten cel mai bun. Vom explora modul în care sintonia, prin intermediul procesului de integrare neuronală, poate determina creierul să se dezvolte într-o modalitate care să promoveze o autoreglare echilibrată, care va permite, la rândul său, apariţia flexibilităţii mintale şi a înţelegerii de sine. Acest mod, cel în care ne simţim percepuţi, în care ne simţim conectaţi cu lumea exterioară, ne poate ajuta, prin intermediul conştientizării atente, să înţelegem faptul că sintonizarea cu propriul sine poate promova acele dimensiuni fizice şi psihologice ale propriei bunăstări. Focalizarea la nivelul creierului ne poate ajuta să vedem similitudinile pe care le prezintă mecanismele acestor două forme de sintonizare, intra- şi interpersonală. Prin examinarea aspectului neuronal al funcţionării cerebrale şi a posibilei corelări a acesteia cu conştientizarea plină de atenţie, am putea fi în măsură să ne extindem înţelegerea legată atât de motivul pentru care cât şi de modul în care starea de mindfulness creează îmbunătăţiri (bine documentate) ale funcţiei imune, un sentiment interior de bunăstare şi o mărire a capacităţii noastre de a avea relaţii interpersonale satisfăcătoare. Eu personal nici nu sunt adeptul vreunei tradiţii de conştientizare atentă şi nici nu am beneficiat de vreo instruire formală în practica mindfulness înainte de a demara acest proiect, ca atare, această carte va constitui un punct de vedere diferit şi nu va prezenta viziunea unei forme specifice de mindfulness. Abordarea lucrării de faţă va constitui o explorare a conceptu lui general de mindfulness. Starea de mindfulness poate fi cultivată prin multe mijloace, începând de la experienţele din cadrul relaţiilor bazate pe sintonie, la abordările ce se regăsesc în procesul educaţional, care pun accentul pe reflecţie, ajungând, în cele din urmă, până la meditaţia formală. Nevoia Avem nevoie disperată de un nou mod de a fi - de a fi în noi înşine, în şcolile noastre şi în societatea noastră. Cultura noastră modernă a evoluat în ultimul timp într-o direcţie care a creat o lume plină de frământări, plină de persoane care suferă de alienare, plină de şcoli care nu mai reuşesc să inspire şi să se conecteze cu elevii, pe scurt, o societate lipsită de o busolă morală care să ajute la clarificarea modului în care putem avansa în cadrul comunităţii noastre globale. I-am văzut pe copiii mei cum cresc într-o lume în care fiinţele umane sunt mai îndepărtate de interacţiunile umane decât le este cerut de evoluţia propriului creier, în care interacţiunea nu mai face parte din structura sistemelor noastre educaţionale şi sociale. Din păcate, conexiunile umane care ajută la modelarea conexiunilor noastre neuronale au dispărut din viaţa noastră modernă. Nu numai că pierdem oportunităţile de a ne sintoniza reciproc, ci, datorită vieţilor agitate pe care mulţi dintre noi le trăim, beneficiem de prea puţin timp pentru a ne sintoniza cu noi înşine. Ca medic psihiatru, psihoterapeut şi pedagog, m-am întristat şi alarmat în momentul în care am realizat faptul că muncii noastre de terapeuţi îi lipseşte fundamentarea pe o minte sănătoasă. Am întrebat prin toate amfiteatrele din întreaga lume peste 65 000 de profesionişti din domeniul sănătăţii mintale dacă au ţinut vreodată un curs dedicat minţii sau sănătăţii mintale, iar 95% dintre ei au răspuns că "Nu". Şi atunci, cu ce ne ocupăm noi ca terapeuţi? Oare nu este timpul să devenim conştienţi de minte, şi nu doar să continuăm să evidenţiem simptomele specifice bolii? Unul dintre obiectivele directe ale stării de atenţie conştientă constă în cultivarea unei înţelegeri a minţii bazate pe ex perienţă: în acest fel, nu numai că vom reuşi să ne cunoaştem propria minte, ci vom putea trata atât lumile noastre interioare, cât şi mintea altora cu bunătate şi compasiune. Speranţa mea cea mai profundă este aceea că, ajutându-ne reciproc să ne sintonizăm cu propriile noastre minţi şi propria cultură, putem trece (atât noi înşine, cât şi cultura din care facem parte) dincolo de nenumăratele reflexe automate care au condus comunitatea noastră umană pe astfel de căi distructive. Potenţialul uman al compasiunii şi empatiei este imens. Transpunerea în fapt a acestui potenţial poate constitui o provocare în aceste vremuri tulburi pe care le trăim, dar poate că este la fel de direct şi de uşor de realizat ca sintonizarea cu noi înşine, cu celălalt, cu o altă minte, cu o relaţie, cu o clipă. Abordarea Atenţia conştientă este o experienţă personală interioară foarte importantă, astfel încât această carte va îmbina (din necesitate), modurile individuale de cunoaştere cu viziunile ştiinţifice exterioare despre natura minţii. Acest lucru constituie atât provocarea, cât şi pasiunea inerente scrisului şi mi-am propus să reuşesc să integrez esenţa subiectivă a conştientizării atente (mindful awareness), oferind în acelaşi timp o serie de analize obiective ale experienţei senzoriale directe şi ale rezultatelor cercetării ştiinţifice, împreună cu o serie de metode practice prin care aceste experienţe, idei şi rezultate ale cercetării să poată fi aplicate. Pentru a putea merge mai departe, este extrem de important ca aceste moduri diferite de cunoaştere să fie foarte clare: pentru ca acest efort integrativ să fie valid şi util, va trebui ca experienţa subiectivă, ştiinţa şi aplicaţiile profesionale, ce reprezintă trei entităţi separate în corpul de cunoştinţe, să fie menţinute în dimensiuni distincte ale realităţii. O integrare prematură a acestor trei elemente poate conduce la concluzii eronate cu privire la subiectivitate, la interpretări ştiinţifice greşite şi la aplicări necorespunzătoare ale acestor idei în practica medicală şi în educaţie. Vom prezenta la început aceste idei, experienţe şi rezultate ale cercetărilor, iar apoi vom putea să apli căm sinteza acestora în scopul de a-i ajuta pe alţii să înveţe, să evolueze şi să-şi diminueze suferinţa. Dacă le vom integra prea devreme, de dragul ajungerii cât mai rapide la partea "pragmatică", vom risca să confundăm între ele modurile prin care am reuşit să ne construim viziunea asupra minţii şi clipei. Pentru a atinge obiectivul clarităţii în privinţa modurilor de cunoaştere, cartea este împărţită în patru secţiuni. Partea introductivă oferă o imagine de ansamblu a stării de conştientizare atentă (mindful awareness) şi examinează motivele pentru care îndreptarea atenţiei către creier este folositoare în înţelegerea naturii minţii în sine. În cea de-a doua secţiune vom explora experienţele directe şi vom vedea caracterul imediat al clipei pe care analiza retrospectivă a altora nu o poate sugera decât de la distanţă. Scopul acestor capitole pragmatico-experienţiale este acela de a explora atât esenţa stării de mindfulness, cât şi elementele care se opun realizării ei şi care ne împiedică să fim prezenţi în vieţile noastre. Vom explora modul prin care această formă de conştienţă poate fi realizată prin intermediul unui antrenament deliberat, cu ajutorul căruia putem desprinde mintea de intruziunile automate sau reflexe. În cea de-a treia secţiune vom explora diferitele aspecte ale creierului conştient care reies din aceste imersii experienţiale şi din descoperirile prezentate în literatura ştiinţifică şi de specialitate. Vom integra lecţiile învăţate din experienţa directă cu o trecere în revistă a cercetărilor existente referitoare la creier şi la natura minţii. Această sinteză va încerca să întreţeasă dimensiunile subiective şi obiective ale înţelegerii vieţii. În cea de-a patra secţiune vom continua să reflectăm asupra implicaţiilor şi a posibilelor aplicaţii ale acestor perspective legate de creierul conştient în ceea ce priveşte educaţia, activitatea medicală şi psihoterapia. Aceste aplicaţii se vor baza pe experienţa anterioară, întrucât vom integra subiectivitatea şi partea ştiinţifică în aplicaţiile practice din viaţa de zi cu zi. Această secţiune vă va oferi unele idei iniţiale cu privire la modul de integrare a acestor concepte referitoare la sintonizarea interioară în utilizarea practică, zilnică, a stării de conştientizare atentă în eforturile noastre profesionale şi personale.

Florian Banu
De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989)
Editura Corint, 2017

Ilustraţie copertă: Eugen Luchian (în stânga) la o întâlnire de lucru cu şefii Direcţiei Informaţii Externe: Nicolae Doicaru (în centru) şi Ion Mihai Pacepa (1976). (c) www.cnsas.ro

Citiţi un fragment din această carte.

***

Povestea spionajului românesc între mit şi realitate

Discursurile publice ale ultimilor ani au făcut deseori referinţă la rolul serviciilor secrete în desfăşurarea evenimentelor politice româneşti. Lupta dintre diverse facţiuni, influenţarea într-un fel sau altul a deciziei politice, controlul asupra unor afaceri importante au fost speculaţiile cele mai des întâlnite, speculaţii care, de multe ori s-au dovedit a fi, din păcate, adevărate. Viaţa politică românească este plină de foşti ofiţeri de securitate şi colaboratori ai acestora. Aşadar, se ridică întrebarea cine sunt aceşti oameni? De unde provin? Care le sunt rădăcinile? Pentru a ne face o imagine mai clară asupra acestor lucruri avem nevoie de întoarcerea la istorie.

Florian Banu ne propune o istorie a unuia dintre cele mai cunoscute servicii secrete româneşti, SIE. Mihai Răzvan Ungureanu, istoric şi fost şef SIE, semnează prefaţa cărţii lui Florian Banu, apărută la Editura Corint. Fie că a fost vorba de recrutări publice, fie de participarea la diferite colocvii şi întâlniri în universităţi, SIE a încercat în ultimii ani să îşi construiască o reputaţie solidă, de serviciu bazat pe profesionişti. Cartea despre care vorbim are marele merit de a fi o primă istorie serioasă, documentată şi echidistantă referitoare la originile şi evoluţia a ceea ce astăzi numim SIE.

Demersul autorului stă sub semnul a două moto-uri, unul aşezat la începutul cărţii şi cel de-al doilea înaintea concluziilor. Primul citat îi aparţine lui Constantin Argetoianu: "mai bine un pumn de fapte exacte, decât un sac de informaţii greşite". Sub această deviză se desfăşoară întregul demers istoric al autorului care, de-a lungul întregii cărţi încearcă să ne prezinte faptele aşa cum au fost, fără subiectivitate şi implicare afectivă. Având în vedere subiectul adus în discuţie, o istorie a unei ramuri a Securităţii atât de urâte şi detestate, realizarea lui Florian Banu este salutară deşi, pentru un cititor care caută să îşi susţină prin această carte aversiunea, destul de frustrantă.

Al doilea moto, cel dinaintea concluziilor, este un citat din Biblie: "Mai înainte de a cerceta, nu huli; cunoaşte întâi şi atunci dojeneşte". Acest al doilea moto răspunde, astfel, disconfortului cititorului care uită că menirea istoricului este aceea de a prezenta faptele aşa cum au fost fără a le judeca prin prisma propriilor afecte. De altfel, Florian Banu nu cosmetizează în nici un fel unele întâmplări din viaţa şi cariera celor prezenţi în carte. Astfel, de exemplu, atunci când vorbeşte despre parcursul lui Nicolae Doicaru, cel mai longeviv şef al spionajului românesc, acesta nu îi cosmetizează deloc caracterul şi personalitatea. Doicaru era, conform unei descrieri, un "om cu o voinţă puternică, hrănită de o ambiţie bolnavă, cu totul specială, pe care îl interesa, în primul rând, propria-i măreţie şi glorie". Există un document prin care Doicaru se arată dispus să divorţeze imediat, dacă soţia sa nu corespunde cerinţelor şi exigenţelor partidului.

Cartea este interesantă şi bine structurată. Autorul ne prezintă o evoluţie pe scurt a serviciului secret românesc de la înfiinţarea sa în de către generalul Constantin Prezan în timpul Primului Război Mondial şi până în 1989. Capitolul, destul de tehnic, este urmat de o prezentare în detaliu a celor care au fost şefii spionajului românesc în acest interval de timp. Primii dintre ei au fost oameni cu un trecut de "luptă şi glorie în slujba Uniunii Sovietice şi a Cominternului", după cum observă autorul, adică oameni care continuau să servească mai întâi interesele Moscovei. Procesul de distanţare faţă de Moscova a adus la conducerea spionajului românesc un altfel de tip de oameni. Majoritatea erau oameni care datorau totul partidului. Ei proveneau din familii modeste, cu o situaţie materială precară, având o inteligenţă nativă care îi va ajuta să facă carieră. Toate acestea erau dublate de "şcoala vieţii" absolvită în fabrici şi organizaţiile de tineret ale partidului.

Dintre aceştia se remarcă Nicolae Pleşiţă a cărui biografie este un model pentru "omul nou" visat de comunişti. Pleşiţă a înţeles rapid că rezultatele profesionale şi conduita ireproşabilă nu sunt suficiente pentru a îi asigura ascensiunea sa, aşa încât a avut grijă să facă cunoscut faptul că "citeşte mult material de partid şi şi-l însuşeşte în bune condiţiuni". Pleşiţă este cel care a înfiinţat Întreprinderea de Exterior Dunărea şi a condus acţiunile împotriva celor de la Radio Europa Liberă.

După ce ni-i prezintă pe cei aflaţi în fruntea spionajului românesc, Florian Banu ne vorbeşte despre cum, de unde şi prin ce metode erau formaţi ofiţerii români de spionaj în perioada discutată. Un rol important, aflăm din carte, revenea modului în care erau şcoliţi şi învăţaţi să facă faţă situaţiilor din exterior spionii români. Erau învăţaţi ce metode trebuie să folosească pentru recrutarea colaboratorilor şi cum trebuie să transmită informaţiile în ţară. Practic, ni se prezintă un mic manual al spionului român comunist. Întrebarea care a măcinat generaţii de formatori ai Securităţii, remarcă autorul, a fost dacă pentru un ofiţer de informaţii sunt esenţiale calităţile înnăscute sau cele dobândite. Problema avea o greutate deosebită pentru că munca în spionaj însemna nu doar învăţarea corectă a materialului de partid, ci şi cunoaşterea limbilor străine, a modului de a te adapta şi purta natural în medii diverse ceea ce de multe ori era greu de realizat de agenţii cu origini sociale modeste şi fără educaţie.

Ultima parte a cărţii prezintă câteva dintre punctele fierbinţi ale spionajului românesc comunist. Rolul de poliţie politică, acţiunile de dezinformare şi propagandă, dar şi spionajul economic sunt prezente prin câteva momente semnificative cum ar fi implicarea în anihilarea sau dirijarea emigraţiei româneşti, rolul ICE Dunărea în operaţiile valutare speciale, şi, nu în ultimul rând, povestea reţelei Caraman şi a infiltrării spionajului românesc în structurile de comandă NATO.

Deşi autorul ne spune în prefaţa cărţii că lucrarea sa nu se pretinde una academică, prin minuţiozitatea documentării - efort cu atât mai salutar cu cât aflăm că există obiceiul ca la o anumită perioadă de timp, arhivele SIE să fie distruse -, prin păstrarea unui ton echidistant şi lipsit de părtinire, cartea lui Florian Banu poate sta alături de orice lucrare de specialitate. Lucrarea este accesibilă şi publicului larg care doreşte să se informeze asupra unui subiect atât de sensibil. Cititorul nu trebuie să piardă din vedere un element esenţial, după cum atrage atenţia autorul, dar şi prefaţatorul cărţii şi anume că "serviciile sunt exact ceea ce regimul le cere să fie, nu sunt autonome, ci sub determinarea şi autoritatea indiscutabilă a factorului politic".