Dora şi Minotaurul. Viaţa mea cu Picasso (II)

 

Slavenka Drakulić
Dora şi Minotaurul. Viaţa mea cu Picasso
Editura Pandora M, 2020
Traducere din limba sârbo-croată de Octavia Nedelcu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment

În timp ce ţin în mână albumul cu fotografii de altădată, de pildă cele din 1937 din Antibes, îmi dau seama pentru prima oară că şi atunci, chiar şi în vara aceea a debutului romantic al relaţiei noastre, eram oarecum tristă, cu o faţă posomorâtă, îngândurată, făcând o notă discordantă de grupul de prieteni din jur. Să fi fost doar arogantă, privind cu superioritate lumea de la înălţimea victoriei mele, aşa cum li s-a părut unora? Nu, nu, cred că eram tristă pentru că eram nesigură. Mai bine spus, eram furioasă. Furioasă pe Picasso, bineînţeles. Îmi aduc bine aminte, mai ales că şi alţii mă întrebau de ce eram mereu atât de prost-dispusă? Eram o persoană severă, serioasă, care spunea întotdeauna ce gândeşte. Nu puteam fugi de mine însămi nici măcar o clipă. Nu era doar din cauza celorlalte femei şi nici măcar a aventurilor lui pasagere, de unică folosinţă, aşa cum le numea el cu cruzime şi aşa cum erau convinşi prietenii lui şi ai mei. Îl împărţeam în mod conştient cu Marie-Thérèse şi cu Maya - oh, da, şi fetiţa lui intra în această categorie, chiar şi cu câinele Kazbek, cu Sabartés şi menajera Inès, şi şoferul Marcel. Era vorba despre ceva mai mult, despre faptul că-l împărţeam cu prea mulţi oameni.

În vara aceea, a doua petrecută împreună, ne-am cazat la hotelul Vaste Horizon. Era un hotel mic, dar confortabil, cu o terasă acoperită cu trestie, unde stăteam mai mult decât pe plajă. Picasso se cuplase o scurtă perioadă cu Nusch şi cu Lee. Paul, care era martor, nu se opusese cu niciun cuvânt. Se simţea chiar onorat, iar Picasso ştia acest lucru. Zeus însuşi a ales-o pe Nusch, soţia lui, vai, ce onoare i-a făcut! Cum s-o refuzi pe soţia prietenului tău, care ţi se oferă de-a dreptul? Picasso nu dorea să-l jignească, credea sincer că lui Paul îi făcea chiar plăcere. Într-adevăr, lui Paul îi părea bine, pentru că-i confirma că Picasso aprecia gusturile sale la femei, că era vorba de o prietenie reciprocă în calea căreia nu putea sta nicio femeie, nici măcar adorata lui Nusch. Chiar şi pe Gala i-a oferit-o lui Dali. Dar Nusch nu-l interesa pe Picasso decât sporadic.

Eu nu am reacţionat la relaţia sexuală a lui Picasso cu Nusch. Mă străduiam să nu-mi dezvălui adevăratele sentimente. Credeam că fotografiile lui Man Ray nu le vor divulga, uitând că misiunea fiecărui fotograf de portrete era să scoată din oameni tocmai ceea ce nu se vedea la suprafaţă. Fotografia aceea în care eram amândoi pe treptele terasei familiei Cuttoli din Antibes scotea însă totul la lumină. Picasso era uşor încruntat, tocmai ne certaserăm. Era concentrat asupra camerei foto, absorbit de acel moment, ca şi cum nu-i păsa de ceea se întâmpla în jur. Avea capacitatea de a se deconecta într-o clipă de lumea din jur, să se rupă de tot ce-l înconjoară. Erau prezenţi şi Man Ray, cel care fotografia, Ady - iubita lui care pălăvrăgea nepăsătoare cu Marie, în vreme ce soţul ei continua să pară serios, deşi zâmbea în barbă pentru că era vară, pentru că i-au venit prietenii în vizită, pentru că urma prânzul împreună, apoi baia în mare şi alte distracţii... Eu însă arătam ca şi cum aş fi fost o străină între ei. Îngândurată, aparent plictisită, aplecată, cu picioarele strânse şi ghemuite, îmbrăcată ca o şcolăriţă. Un observator mai atent, cum sunt eu acum, ar fi intuit că sub acea mască se ascundea nu doar furie, ci şi tristeţe. De abia acum văd că-mi pusesem o mască ce mai mult descoperea decât acoperea.

Oare încercam să mă compar cu Nusch sau cu Lee? Mă temeam oare la începutul relaţiei mele cu Picasso de concurenţă? Nu mă consideram o femeie frumoasă. Nu eram nici o femeie modernă ca Lee sau Jacqueline - cu sâni mici, şolduri înguste şi picioare lungi. Nu avea sens să concurez cu acele frumuseţi. Corpul, ca şi chipul meu, aveau ceva slav, o dizarmonie, o disproporţie care nu mă deranja prea mult, dar de care eram conştientă. Aveam sânii mici, talie îngustă, dar şolduri late, picioare scurte cu coapse puternice. Eram cu totul altfel croită decât acele tinere, prietenele mele şi chiar decât maman. Nu ai luat nimic de la mine, precis că Barica a arătat aşa - îmi spunea ea la Buenos Aires, iar asta însemna că eram tipul femeii de la ţară, al cărei destin era să robotească şi să facă copii, la fel ca bunica mea croată, Barbara. În calitate de artist, ca Dora Maar, îmi imaginam că arma nu trebuia să-mi fie corpul, ci talentul. În privinţa înfăţişării, adăugasem o aură de mister. De aceea, nu mă avantaja să-mi arăt goliciunea, ea se dezvăluia doar în dormitor şi în tablouri.

Când mă gândesc la ce costume de baie purtam! Când m-am dus la Lise Deharme, fără să ştiu că îl voi întâlni acolo pe Picasso, aveam un costum de baie întreg, clasic, şi un al doilea din două piese, dintr-un material subţire în dungi, cu un slip decent, cu talie înaltă şi două eşarfe care se legau în jurul taliei, ca un batic. Croiala era considerată uşor îndrăzneaţă. Nusch, Lee şi Jacqueline aveau acelaşi model. Mie mi se potrivea însă mult mai bine costumul de baie întreg, care ascundea mai mult, dar materialul era gros şi reţinea apă, aşa că am fost nevoită să mă schimb imediat şi să mi-l pun pe acela din două piese.

Într-una dintre fotografiile făcute de Eileen Agar în vara aceea apar parţial în costum de baie alături de Nusch, care se afla la mijloc, cu picioare îngrozitor de subţiri, într-un costum de baie ce atârna pe ea ca o cârpă. Cu siguranţă că nu era atrăgătoare, nici pentru Picasso. Iar când a ajuns cu ea în pat n-a fost pentru că o dorea, ci din cauza prieteniei lui cu Paul. Nu, nu mă temeam de comparaţii. Arogantă cum eram, mă consideram superioară lor. De aceea sunt rare fotografiile din vacanţele noastre la Mougins. Nu era vorba doar de dorinţa mea de a fotografia, ci şi de faptul că aparatul îmi oferea ocazia să mă detaşez, să nu fiu parte a "familiei" ori a grupului din jurul lui Picasso. Rolul fotografului îmi servea drept scuză să mă îndepărtez de jocurile lor, care nu-mi făceau plăcere. Nu eram ca Man Ray, care după ce îşi potrivea camera se aşeza în rândul întâi, ca să fie şi el prezent în propria fotografie. Râdeam de narcisismul lui. Să te integrezi în cercul vesel de prieteni însemna să faci parte din distracţiile lor, din jocul lor de seducţie, epatare şi voyeurism. Toate acestea însă pe mine nu mă amuzau. Nu sunt prezentă nici în fotografia celor trei femei cu sânii goi, Nusch, Lee şi Ady, deşi eram în apropiere. Evident că eram acolo, dar nu şi în fotografie. Doar Ady se uită direct în aparatul lui Roland Penrose, cu o grimasă stupidă pe faţă. Nusch întorsese capul în profil, iar Lee îl ignoră. Oare le era prea cald? Şi-au dat jos sutienele ca să se bronzeze mai bine? Ori voiau să-şi etaleze frumuseţea şi disponibilitatea, ceea ce demonstra că era vorba de altceva. Paul şi Man sunt complet îmbrăcaţi, nici măcar nu sunt în slip. Ele se etalează, sunt aici, în fotografie, în faţa fotografului şi a tuturor bărbaţilor din grup, a celor din spatele şi de lângă aparatul de fotografiat, doar ca să fie privite. Oare cele trei sunt ca la o expoziţie, obiectele dorinţelor bărbaţilor din grup? Da. Pentru ei şi pentru invizibilul Picasso, care le priveşte.

Pentru mine, această fotografie este ilustrarea atmosferei erotice care domnea la Mougins în vara aceea. Eram prezentă, dar parcă nu aş fi fost; îi priveam, dar nu doream să-i văd. De aceea nu mi-a dat prin cap nicio clipă să-mi dau sutienul jos şi să umblu despuiată. Nu voiam să aparţin grupului în acest fel - în care era indiferent care se cupla cu cine şi parcă toate am fi făcut parte din haremul lui Picasso. Cum aş fi putut să-mi păstrez demnitatea pe care o cultivasem cu atâta grijă, dacă mi-aş fi etalat goliciunea? Când suntem dezbrăcaţi, suntem cu toţii mai mult sau mai puţin identici, aşa cum ne-a făcut mama natură. Nu mi-am dorit să fiu naturală, pentru că ar fi trebuit să renunţ să mă modelez cum doream să mă vadă ceilalţi. Aveam aproape treizeci de ani şi tratam această problemă cu multă seriozitate.

Picasso inventase chiar un obicei special pentru mine, mai rău decât cel de a umbla dezbrăcată în mijlocul lor. Îmi lua în derâdere orgoliul, obligându-mă să-i pozez în fiecare dimineaţă. Apoi striga adunarea, să vină gaşca ca să-şi spună părerea despre tablou, în realitate vorbind despre mine. "Nu vi se pare că e caraghioasă cu privirea asta tristă?" îi întreba el, iar ei îl aprobau în bloc, făcându-i pe plac. Ca şi cum n-aş fi fost de faţă.

Regina Dora este în continuare cu Picasso, dar nu mai are aere de superioritate, îi vine să plângă. Îi tremură mâinile, poate şi buzele, dar se stăpâneşte, nu are încotro. Nu va vărsa nicio lacrimă de faţă cu ei. La zeflemeaua lor va răspunde cu dispreţ.

* * *

Eram iritată şi nervoasă în vara aceea. Picasso a intuit cauza şi mă numea ironic "paznicul" care veghează la moralitatea lui. Mi-a spus că era dezamăgit, că se aştepta la mult mai mult din partea amantei lui Bataille. Lacrimile mele îl amuzau. Mi-a spus că pun prea mult la inimă toate aceste lucruri. "Relaxează-te, bucură-te de viaţă, Dora." Credeam că spunea toate astea pentru că îi păsa de mine, că eu eram în centrul atenţiei lui, în timp ce celelalte femei se aflau la periferie, temporar în viaţa lui, doar temporar la dispoziţia lui - şi ce dacă le dorea uneori? Eu însă nu am cedat cererii lui să particip la jocurile sexuale. Nu a reuşit să mă aşeze acolo unde mi-era locul, aşa cum îmi spunea. Despre ce loc era vorba? Evident că nu unul special, lucru pe care îl doream cu ardoare. Comportamentul lui mă obliga să fiu atentă, dar eu neglijasem în totalitate acest lucru.

Cauza anxietăţii şi îngrijorării mele nu erau doar Picasso şi escapadele lui sexuale. Nu aparţineam întru totul grupului său vesel de prieteni, pentru că nu eram preocupată de distracţie. Dimpotrivă, în final, atitudinea lor mă plictisea, mă simţeam pierdută şi exclusă din lumea în care spaniolii luptau într-un război civil, iar Germania era condusă de un pictor ratat cu mustăcioară, care tânjea să cucerească lumea. Picasso îl imita perfect pe acesta, distrându-şi astfel prietenii la cină, dar totul se reducea la amuzament, dezbateri politice şi discuţii sterile. Eu însă consideram că această evadare din realitate era o atitudine burgheză şi laşă. Oare era posibil să fiu înconjurată de nişte burghezi lipsiţi de sentimente? Nu, acest lucru nu era posibil. Era ceva greşit cu mine, nu reuşeam să mă integrez şi de aceea eram nemulţumită şi furioasă. Mă chinuiau gelozia şi teama, dar nu eram în stare să recunosc acest fapt, nici măcar faţă de mine.

*
Proasta mea dispoziţie începuse să ne deterioreze relaţia. "Eşti prea orgolioasă", îmi spunea el. "Dar acesta a şi fost motivul pentru care te-ai îndrăgostit de mine, fotografa arogantă, nu-i aşa?" "Da, aşa este. Dar la vremea aceea nu te cunoşteam atât de bine", îmi confirma el cu un ton ironic, care mă supăra şi mai mult. În replică, părăseam nervoasă camera, trântind uşa după mine, ceea ce îmi reuşise în vara aceea mai bine decât urlatul. De regulă, certurile noastre aveau loc cu martori, iar unii dintre ei nu-şi ascundeau satisfacţia. Eram singură cu mine însămi în izolarea mea îndărătnică. Şi, în plus, nevoită să privesc şi să filmez acele petreceri şi astfel să devin parte a jocului, chiar şi atunci când nu participam fizic la acesta.

Îl filmam astfel pe Picasso cum se apropie de două femei care stau pe pat. Toţi din cameră ştiau ce se va întâmpla, inclusiv eu. Eram martoră, ţinea mult să fiu şi eu prezentă, deşi ştia că acest lucru mă durea. Îmi spuneam: voyeurismul face totuşi parte din profesia mea. Asta însă nu însemna că scena pe care o filmam era mai puţin dureroasă.

Poate că ar fi trebuit să fi fost mai maleabilă, să fi fost mai docilă şi să nu îndur tot acest chin. De ce mă împotriveam atât de mult, era doar o chestiune de timp să ajung în extrema cealaltă, devenind o banală femeie geloasă, care făcea reproşuri şi scene. După mai puţin de un an îmi pierdusem aura de mister. Îmi călcasem pe mândrie. Încă mai credeam că va fi mai blând cu mine, cu viaţa mea, dacă mă lăsam cu totul în voia lui, să decidă ce vrea să facă cu mine, aşa cum face un căţeluş când se întinde pe spate în faţa unui dulău.

Mă bazam pe compasiunea lui. Picasso însă nu ştia ce înseamnă mila. Şi astfel, foarte repede după vara aceea, chipul meu din tablourile lui a început să-şi schimbe înfăţişarea până ce am devenit un monstru, cu greu recognoscibil.

*
Motivul indispoziţiei mele nu erau doar celelalte femei pe care le seducea cu multă uşurinţă. Eram tristă şi pentru că începusem să-mi dau seama că nu puteam fi doar noi doi şi nici nu puteam să-l am doar pentru mine. Nu ceilalţi erau cauza, ci el însuşi, dedicat trup şi suflet actului artistic pe care i-l admiram extrem de mult, dar care nu lăsa niciun pic de spaţiu pentru o altă persoană. Bogata lui activitate sexuală din vara aceea - justificată poate şi de refuzul meu de a participa la ea - trebuia, probabil, să-mi demonstreze că sexul nu implica nicio responsabilitate. Doar pictura te putea acapara integral, pe când sexul era, bineînţeles, ceva temporar, secundar, mult mai puţin important - obişnuia el să-mi spună.

Pictura era pentru el un act magic, la fel cum era pentru mine fotografia. Cunoşteam acel sentiment, când o parte din tine rămâne pe fotografie ori pe pânză. Totuşi, portretele lasă şi o amprentă lăuntrică, graţie ochiului şi mâinii artistului, pentru că adevărata întâlnire se întâmplă în creaţia artistică şi nu în aşternut. Nu afirm că actul sexual este exclus, ci doar că nu e suficient. Pentru el, cu siguranţă sexul nu era de ajuns. Dorinţa lui de a poseda era nelimitată şi căpătase mii de forme. Putea să devină, după o vreme, periculoasă pentru cealaltă persoană.

* * *

Atunci când oamenii vorbesc despre mine, tind să-mi împartă viaţa în perioada de dinainte şi după Picasso. Chiar şi prietenii vorbesc aşa, folosind exact această sintagmă. Eu însă îmi văd viaţa altfel şi mi-o împart în cea de dinainte şi cea de după Guernica.

Relaţia noastră nu era doar una de iubire. O scurtă perioadă, pe când lucra la Guernica, a fost şi una de parteneriat. Şi tocmai această colaborare cu el m-a făcut să cred că se deschidea o oportunitate ca pe viitor să lucrăm împreună, poate chiar să şi creăm ceva în comun. Picasso nu se confesase niciodată cuiva în perioada creaţiei aşa cum a făcut-o cu mine. Deşi fusesem angajată de Christian Zervos de la Cahiers d'Art să fotografiez actul creării lucrării Guernica, acesta a preluat o idee interesantă a lui Picasso de a imortaliza nu doar fazele de creaţie ale acestui tablou, ci întregul proces de metamorfoză prin care acesta trecea.

Aşa se explică participarea mea din prima clipă la actul de creaţie a tabloului Guernica al lui Picasso, înainte să-mi dau seama că el decisese definitiv subiectul pânzei imense pe care urma s-o expună la Expoziţia universală. Astfel, mi s-a permis ceea ce nu-i fusese permis nimănui până atunci, nici măcar lui Brassaï, nu doar să fiu prezentă şi să fotografiez transformările prin care trecea această operă de artă, ci să şi particip la toate aceste etape, de la aşezarea pânzei pe perete, până la trasarea primelor tuşe de penel. E purul adevăr, cu mâna mea am aplicat culoare, lăsând urme pe tabloul Guernica.