* Mihail Radu Solcan, „Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013”, selecție, introducere și note de Mircea Flonta și Constantin Vică, Editura ART (tel. 021/224.01.30), 280 p.
Un om uimitor se dovedește a fi fost, din aceste fragmente de jurnal publicate postum, cărturarul Mihail Radu Solcan (1953-2013), cunoscut în timpul vieții de puțină lume. Dacă acum ni se relevă personalitatea lui ieșită din comun e pentru că și-a notat în formă electronică reflecțiile, nu din vanitatea de a se expune, ci din dorința de a-și clarifica sie însuși „o mișcare a minții bazată pe reflexia ei în oglindă și rafinarea gândurilor prin această mișcare”. Doi colegi profesori la Filosofie, mai cunoscuți aceștia din prezența publică, Mircea Flonta și Constantin Vică, au selectat și editat din fișierele lui ceea ce li s-a părut că-l definea pe intelectualul care se temea de lumea largă și trăia refugiat în cea a gândurilor sale. Spre deosebire de majoritatea contemporanilor ahtiați de vizibilitate, M. R. Solcan nu voia să-și „facă un nume”, ci căuta să înțeleagă în profunzime ce se petrece în lumea începutului de secol 21, teoretic și practic, lucid, dar și cu „sufletul-partea sensibilă a minții mele”. Întinderea și varietatea intereselor și cunoștințelor lui, de la toate domeniile așa-zis umanistice la științe și tehnologie, e imensă. Tânărul care intrase cu cea mai mare medie în 1972 la Facultatea de Filosofie din București (unde erau 40 de candidați pe un loc) și o absolvise primul pe țară a avut până în 1990 slujbe sub capacitatea lui. Știa multe limbi străine, citea în original cărți în franceză, germană, engleză, rusă, maghiară și a continuat până la moarte să învețe altele – polonă, cehă, greacă, turcă, arabă, chineză. Abia când și-a început cariera universitară la Filosofie, a intrat profesional pe un drum care i se potrivea și și-a luat foarte în serios obligațiile de profesor. Pasionat și de informatică, își crea singur sistemele de operare (ba chiar știa și să construiască din piese un computer). Avea și un site dedicat cursurilor sale, în fiecare an altele. Internetul îi era de folos și în cealaltă mare pasiune, de bibliofil dependent de lectură care se îndrăgostea de cărți „cum alții se îndrăgostesc de femei”. Făcea frecvent turul anticariatelor, târgurilor de profil bucureștene și își cheltuia o mare parte din bani pe ediții rare, dar nu din mania colecționarului, ci pentru că vâna mereu ceva interesant de citit. Iar aria interesului său era nelimitată și în ea intrau, între altele, dicționare și culegeri de documente vechi, literatură filosofică și până la „manualul ceasornicarului”. Deși avea unele dintre cărțile achiziționate și în format digital (știa cum să cotrobăie în cotloanele ascunse ale Internetului după ele și să le pirateze), plăcerea de a citi și comenta versiunea pe hârtie era incomparabilă, tot așa cum îi plăcea să bricoleze programe de calculator dar și obiecte practice din lemn. În privința implicării în viața socială și politică, Solcan își susține autonomia de gândire și se autodefinește ca un „libertarian sceptic” (adept critic al doctrinei ce pune în centru ideea proprietății de sine, opusă atât gândirii de stânga, cât și celei conservatoare). Critica dezvoltată de el la adresa comunismului e în general una rațională dar capătă și temeiuri afective când e vorba de suferința celor supuși puterii arbitrare. Autorul jurnalului e un om bun, căruia îi repugnă brutalitatea. În august 2011 află diagnosticul bolii fatale. Moartea nu-l sperie, nu-l preocupă și cât mai trăiește continuă să-și țină cursurile, să-și cumpere cărți, să învețe chineza. „Nu sunt deloc deprimat. Sunt o ființă al cărei trup, o mașină biologică întortocheată, a început să cedeze. Examinarea critică a acestei mașinării e o investigație științifică interesantă în sine”. Speră doar să mai fie pomenit de cei rămași. E ceea ce se întâmplă pe bună dreptate acum, datorită cărții pe care vi-o recomand.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu