* Lorenzo Marone, „Mâine poate am să rămân”, traducere și note de Gabriela Lungu, Ed. Humanitas (tel. 0723/68.41.94), 322 p.
V-ar atrage un sejur la Napoli? Ceea ce vă propun azi nu e o excursie turistică. E conviețuirea cu napolitanii dintr-o zonă săracă și cam rău famată a orașului, denumită în urmă cu cinci secole Cartierele Spaniole. O periferie în care copiii învață devreme, pe străzi, din experiență, să devină suspicioși, puternici, să se descurce. Romanul lui Lorenzo Marone, el însuși napolitan, se citește ușor și e antrenant, fiindcă autorul are toate calitățile care ni-i fac simpatici pe italieni: e deschis, locvace, gesticulant, sentimental, șarmant – însușiri pe care le transferă personajului narator, o tânără femeie din mahalaua unde nu debarcă autocarele cu turiști. Povestea ei nu e totuși din categoria celor ce o fac să lăcrimeze pe mătușica amatoare de telenovele, deși i se dă și acesteia satisfacție cu infuzii de tandrețe (copii, căței, bătrâni infirmi) și un happy-end de toată frumusețea. Cred că în vremurile astea derutante lumea are nevoie și de asemenea lecturi tonice despre familie și prieteni, despre depășirea obstacolelor prin perseverență, despre nonconformismul bunelor sentimente. Naratoarea lui Marone are un nume bizar ce asociază termeni contrastanți. O cheamă Luce Di Notte (lumina nopții). S-a născut și a crescut în Cartierele Spaniole, într-o familie săracă, și acolo trăiește și acum. Trauma ei e faptul că tatăl iresponsabil a plecat de acasă când Luce avea 9 ani și doi ani mai târziu a venit vestea că murise undeva prin America de Sud. Mama croitoreasă a fost nevoită să muncească din greu pentru a-și crește cei doi copii. Inimoasa Luce a ieșit o băiețoasă pe care străzile cartierului au obligat-o să devină o ființă directă, să nu se lase înșelată și să nu aibă nevoie de nimeni. A fost singura din familie și din vecini care a crezut în învățătură și a ajuns să își ia licența în Drept, în primul rând fiindcă preluase de la bunică și mamă un anume simț justițiar, „ceva care se numește morală”, dar care a fost mereu contrariat de ce i se întâmpla. Așa a ajuns „un soi de cățea furioasă care nu poate accepta să fie călcată pe coadă și nici ca o persoană puternică să învingă întotdeauna în fața uneia slabe”. Angajată ca stagiară la biroul de avocatură al lui Geronimo, șacal bătrân și lubric, îmbogățit din escrocherii cu firme de asigurări, Luce, părăsită de un iubit aventurier, trăiește singură într-un apartament cu chirie de pe străduțele natale. Echipată în blugi, străbate orașul între tribunale pe motoreta Vespa, nu pentru a pleda, ci pentru a se ocupa de hârțogărie, e nemulțumită și visează să se mute în Nordul mai prosper, pentru o viață nouă. Existența ei capătă o altă turnură când Geronimo, angajat de un mafiot să-i obțină custodia copilului după divorț, o pune pe Luce să o spioneze pe fosta soție pentru a strânge dovezi că e o mamă rea. În timpul acestei activități detectivistice, ea se atașează atât de copil, cât și de nefericita lui mamă, reușește să dejoace planurile mafiotului, ba chiar să-și reconcilieze propriile rude. Toate personajele ce populează romanul au și câte o parte bună asupra căreia prezența justițiarei Luce acționează ca un catalizator. Ceea ce e de apreciat la Lorenzo Marone e că mai toate clișeele mai mult sau mai puțin pitorești despre Napoli (splendoarea Golfului, Vezuviul, străduțele înguste cu rufe la geamuri, simțul accentuat al familiei, dialectul, Camorra, infracționalitatea etc.) sunt strecurate discret în straturile napolitanei lui, glazurate cu omenie. Iar atașanta, trăznita, furioasa Luce Di Notte e chiar un personaj reușit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu