joi, 15 iunie 2017

Durerea e o făptură înaripată

Max Porter
Durerea e o făptură înaripată
Editura Pandora M, 2017

traducere din limba engleză de Mihaela Buruiană



*****
Intro

Max Porter s-a născut în 1981, în High Wycombe. A studiat istoria artei la Courtauld Institute of Art din Londra. În prezent, este senior editor la Granta Books şi Portobello Books. Locuieşte în South London împreună cu soţia şi copiii. Durerea e o făptură înaripată este prima sa carte.

În acest debut extraordinar - o îmbinare de poem în proză, fabulă polifonică şi eseu despre durere -, originalitatea narativă şi tonul plin de compasiune ale lui Max Porter creează un efect uluitor. Vorbind despre adevăruri dureroase şi profund umane, Durerea e o făptură înaripată anunţă apariţia unui talent cu totul ieşit din comun.

Într-un apartament din Londra, doi băieţi se confruntă cu insuportabila tristeţe provocată de moartea fulgerătoare a mamei lor. Tatăl lor, expert în opera lui Ted Hughes şi romantic dezorientat, îşi imaginează un viitor pustiu, lipsit de sens. În acest moment de disperare, primesc o vizită de la Kra - dădacă, vindecător, şarlatan, personaj contradictoriu. Atrasă de familia îndoliată, această pasăre "sentimentală" ameninţă că va rămâne până când nu vor mai avea nevoie de ea. Şi aşa se şi întâmplă: lunile trec, durerea cedează locul amintirilor, iar mica familie începe să se vindece.

Câştigător al Premiului Dylan Thomas 2016
Vândut în Marea Britanie în peste 100.000 de exemplare
Tradus în peste 20 de limbi
Câştigător al Premiului Sunday Times pentru tânărul scriitor al anului 2016
Finalist la Premiul National Book Critics Circle John Leonard (SUA)
Nominalizat la The Goldsmiths Prize 2015
Nominalizat la Guardian First Book Award 2015
Drepturile de ecranizare au fost achiziţionate de Pulse Films.

Absolut încântător şi de neuitat. (The Times)
Max Porter ştie să creeze strălucit această pendulare între fabulă şi dramă de familie... Impresia pe care ţi-o lasă romanul lui este profundă şi de durată. Întocmai ca durerea însăşi. (The Observer)
Nu se compară cu nimic din ce s-a scris până acum. (Guardian Books of the Year)
O ţesătură complexă de imagini şi idei, impregnată de poezie, dar care poate fi citită şi ca o poveste pentru copii. Ne schimbă percepţia asupra romanului şi a posibilităţilor sale, vorbindu-ne despre un subiect extrem de delicat, pagină după pagină, ca şi cum am fi purtaţi pe aripi. (The Guardian)

Fragment
Partea întâi. Prelingerea nopţii

BĂIEŢII
Pe perna mea e o pană.
Pernele sunt făcute din pene, culcă-te.
E o pană mare, neagră.
Vino să dormi în patul meu.
Şi pe perna ta e o pană.
Hai să lăsăm penele unde sunt şi să dormim pe podea.

TATI
La patru sau cinci zile de la moartea ei, stăteam singur în camera de zi şi mă întrebam ce să fac. Mă învârteam pe acolo, aşteptam să treacă şocul, aşteptam ca din modul aparent organizat în care-mi petreceam zilele să răsară un sentiment bine definit. Mă simţeam la fel de gol ca un spânzurat. Copiii dormeau. Eu beam. Fumam ţigări răsucite la fereastră. Simţeam că poate principala consecinţă a dispariţiei ei avea să fie că eu urma să devin pentru totdeauna un organizator, un creator de liste care face schimb de clişee de recunoştinţă cu alţii, un arhitect
mecanic al rutinelor pentru nişte copii mici fără mamă.
Durerea mi se părea cvadridimensională, abstractă, vag familiară. Mi-era frig.
Prietenii şi membrii familiei care zăboviseră pe acolo, plini de compasiune, plecaseră la ei acasă, la propriile vieţi.
Când copiii s-au dus la culcare, apartamentul n-a mai avut niciun sens, nimic nu se mişca.
S-a auzit soneria de la intrare şi m-am pregătit sufleteşte pentru încă o dovadă de bunătate. Încă o lasagna, nişte cărţi, o îmbrăţişare, nişte vase mici cu mâncare gătită pentru băieţi. Sigur, deveneam expert în comportamentul jelitorilor care mă înconjurau. Când eşti în epicentru, capeţi o înţelegere ciudat de antropologică a tuturor celorlalţi: a copleşiţilor, a apaticilor afectaţi, a prea-târziu-veniţilor, a inoportunilor, a noilor celor-mai-buni-prieteni ai ei, ai mei, ai băieţilor. Oameni despre care încă habar n-am cine dracu' erau. Mă simţeam
ca Pământul în fotografia aceea extraordinară cu planeta înconjurată de o centură groasă de deşeuri spaţiale.
Simţeam că aveau să treacă ani până când visul încâlcit cu spectacolul condoleanţelor la moartea soţiei mele avea să se risipească suficient încât să văd din nou spaţiul negru.
Sigur, nu mai este nevoie să spun, astfel de gânduri mă făceau într-un fel să mă simt vinovat. Dar, îmi ziceam eu în apărarea mea, totul s-a schimbat, ea nu mai este şi pot să gândesc ce vreau. Ea ar fi de acord, pentru că întotdeauna eram prea analitici, cinici, probabil neloiali,
nedumeriţi. Nişte vipere pline de intenţii bune care făceau autopsia cinelor la care fuseserăm invitaţi. Ipocriţi.
Prieteni.
A sunat din nou.
Am coborât scările mochetate în holul friguros şi am deschis uşa din faţă.
Nu erau nici felinare, nici containere, nici pietre de pavaj.
Niciun contur, nicio lumină, niciun fel de formă, numai o duhoare.
S-au auzit un pocnet şi un şuierat şi am fost proiectat fără suflare pe prag. În hol era beznă şi un frig de îngheţai şi m-am gândit: "În ce fel de lume trăim dacă sunt jefuit în casa mea, tocmai în seara asta?" Apoi mi-am zis: "Sincer, ce mai contează?" Mi-am zis: "Te rog, nu-i trezi pe băieţi, au nevoie să doarmă. Îţi dau şi ultimul bănuţ, numai nu-i trezi pe băieţi".
Am deschis ochii şi era tot întuneric şi totul trosnea, foşnea.
Pene.
Era un miros pătrunzător de putrefacţie, o putoare dulce, ca de blană, de mâncare uşor stricată, de muşchi, piele tăbăcită şi drojdie.
Pene între degetele mele, în ochi, în gură, iar sub mine, un hamac din pene mă ridica la treizeci de centimetri deasupra pardoselii.
Un ochi negru ca smoala, lucios, mare cât faţa mea, clipind încet, într-o orbită de piele, zbârcită, ieşind în afară dintr-un testicul de mărimea unei mingi de fotbal.
ŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞ.
Şi a zis aşa:
Nu voi pleca decât atunci când nu veţi mai avea nevoie de mine.
Nu înainte să saluţi
.
şşşşşşşşşşşş.
Lasă-mă jos, am spus.
Lasă. Mă. Jos, am zis cu glas răguşit, iar urina mea a încălzit aripa care mă învăluia.
Eşti speriat. Doar un mic salut.
Spune cum trebuie
.
Salut!

M-am dat bătut, resemnat, şi mi-am dorit ca soţia mea să nu fie moartă. Mi-am dorit să nu stau îngrozit în hol, în îmbrăţişarea unei păsări uriaşe. Mi-am dorit să nu fac o obsesie din asta chiar când avea loc cea mai mare tragedie din viaţa mea. Acestea erau dorinţe reale. Era dureros de minunat. Începeam să mă limpezesc.
Salut, Kra, am spus. Mă bucur să te cunosc, în sfârşit.
*
Şi a dispărut.
Pentru prima dată de zile întregi, am dormit. Am visat după-amiezi în pădure.

KRA[i]
Foarte romantică prima noastră întâlnire. Urât a mai făcut. Hopa, te-am prins. La etaj, un dormitor cu două scuipaturi, o mică jenă ghimpată, m-am strecurat prin perete şi-am urcat în dormitorul de la mansardă ca să-i văd pe băieţii ăia pufoşi dormind în tăcere, zumzetul
îmbătător al copiilor nevinovaţi, puf, uf, gac-pac-nac, toată camera încărcată de jale, fiecare suprafaţă Mami moartă, fiecare creion, tractor, haină, gheată, acoperite de o peliculă de durere. În jos pe scările lui Mami moartă, clac-clac, ghearele curbate fac, până-n dormitorul lui Tati, fostul cuibuşor al lui Mami şi-al lui Tati. Eram Vânătorul Herne, fără coarne, colos. Hidos. Iată-l! Praf. Beat mort.
M-am aplecat deasupra lui şi i-am mirosit respiraţia. Iz de tufiş putrezit, de albăstrele. I-am deschis gura cu forţa şi am numărat oasele, m-am înfruptat un pic din resturile rămase între dinţii nespălaţi, i-am curăţat, i-am aruncat corbeşte limba încoace şi-ncolo, am ridicat pătura. I-am dat un sărut eschimos. I-am dat un sărut fluture. I-am dat un sărut fluturat, ca o pitulice. Mizerie (scame şi praf între degete-n serie), boaşe triste şi călduţe, atârnând, ridicându-se încet, apoi coborând, în sus, apoi în jos, în sus, apoi în jos, mă rugam, respiraţia şi epiderma
şopteau "carne, aaa, carne, aaa, carne, aaa" şi era frumos, în sus (exact ca mine), apoi în jos (exact ca mine), ca un deltaplan (exact ca mine), ce ciudat că sosirea mea sub cearşafurile lui nu l-a sculat, duhoare, putregai-ai-vai, trezeşte-te, fiinţă omenească (PENE-N FUNDU' TĂU,
PENE-N VÂRFU' PULII, ÎN GURĂ), dar el dormea în dormitorul-mausoleu. Omul era o rămăşiţă neînsemnată şi am ştiut că ăsta era cel mai tare show, o distracţie pe cinste. Mi-am lăsat gheara pe globul lui ocular şi am cântărit dacă să i-l scot ca să mă distrez sau de milă.
Mi-am smuls o pană neagră ca smoala de pe scăfârlie şi i-am lăsat-o pe frunte, ca, să, înfrunte.
Ca amintire, ca avertisment, ca prelingerea nopţii la răsărit.
Ca o mică pauză de la jelit.
O să-ţi dau un subiect de gândire, am şoptit. S-a trezit şi nu m-a văzut, trauma neagră l-a înghiţit.
încccchhhheeet, a cloncănit el.
încccchhhheeet.

TATI
Azi m-am întors la muncă.
Am rezistat o jumătate de oră, apoi am mâzgălit.
Am făcut un desen cu înmormântarea. Toţi aveau feţe de ciori, în afară de băieţi.

KRA
Ia uite, uite, să sau să nu, oh, ciocăni-te-aş! Bună carte, fizic mişto, uşă deschisă, uşă trântită, scuipă, linge, ridică, oh, uite, gata.
Prospătură. Nu contează, seară de seară, în zori de zi, toate se schimbă, toate-s carne aici, toate-s carne acolo, duhoarea dă-o-ncolo. Să sau să nu, uh, macabru macadam.
Comestibil, lipicios, camuflaj pe dos.
Cenuşă-n cap sau i-o trag până-i scot matematica pe, scuze, scuze, scuze, stai! O mână retezată, rugi, lebede-n caleşti, cutie cu poveşti, să te pişi cu boltă, mai bine escortă, opreşte-te din tremurat, stai nemişcat, ce-nu-ştii, ce-nu-şă-n cap.
Ah, uite, vorbesc serios. Să sau să n-o duc pe St. Vincent la Lisabona pe jos. Drum sprâncenat, ceva ficat, pff, pff, balsam de rufe, trufe, bombe din metal topit, gloanţe,
ciuruit. Să sau să n-o trec pe cotoroanţă râul. Fără glumă, îi minciună. Cântă un cântec pasăre neagră, pirat, galben-de-te-ia-dracu' automat, nasol, băiat matol, cacealma, puşlama, cacealma, ieşi afară dumneata, cacealma. Răbdare.
Aş fi putut să-l dau pe spate pe un scaun şi să-l hrănesc cu ţârâita cu buletine mohorâte despre cum a murit de fapt soţia lui, s-a stins într-o oră. ALTE PĂSĂRI AR FI FĂCUT-O, nu există răi buni în regat. Gata cu croncănitul, la treabă.
Eu cred în metoda terapeutică.

BĂIEŢII
Eram nişte băieţei cu maşinuţe cu telecomandă şi seturi de ştampile cu tuş şi ştiam că se
întâmpla ceva. Ştiam că nu primeam răspunsuri directe când întrebam "unde e Mami?" şi ştiam, chiar dinainte să fim duşi în camera noastră şi să ni se spună să stăm pe pat, de o parte şi de alta a lui Tati, că ceva se schimbase. Am ghicit şi am înţeles că era o viaţă nouă, şi că acum Tati era un Tati diferit, iar noi eram băieţi diferiţi, eram nişte băieţi curajoşi fără Mami. Aşa că atunci când ne-a spus ce se întâmplase, nu ştiu ce gândea fratele meu, dar eu gândeam aşa: Unde sunt maşinile de pompieri? Unde sunt zgomotul şi agitaţia unui eveniment ca ăsta?
Unde sunt străinii care se străduiesc peste poate să ajute, care ţipă şi ne aruncă echipament
fosforescent de urgenţă, încercând să ne liniştească şi să ne salveze?
Ar trebui să fie bărbaţi cu căşti care vorbesc un limbaj nou şi dramatic de criză. Ar trebui
să fie un zgomot îngrozitor, complet străin şi nepotrivit pentru apartamentul nostru
confortabil din Londra.
Nu erau mulţimi, nici străini în uniformă şi nici un limbaj nou de criză. Stăteam în pijamale şi
oamenii ne vizitau şi ne dădeau chestii.
Vacanţa şi şcoala au ajuns acelaşi lucru.

KRA
În alte versiuni, sunt doctor sau stafie. Instrumente perfecte: doctori, stafii şi ciori. Noi putem să facem lucruri pe care alte personaje nu le pot face, cum ar fi să mâncăm tristeţea, să deznaştem secretele şi să purtăm bătălii teatrale cu limbajul şi cu Dumnezeu. Am fost
prieten, scuză, deus ex machina, glumă, simptom, născocire, spectru, cârjă, jucărie, fantomă, căluş, psihanalist şi dădacă.
La urma urmei, am fost "pasărea centrală...
pretutindeni". Sunt un şablon. Eu ştiu asta, el ştie asta.
Un mit în care să te strecori. În care să aluneci.
Inevitabil, trebuie să-mi apăr poziţia, pentru că poziţia mea este una sentimentală. Nu ştiţi poveştile despre originea voastră, adevărul vostru biologic (accident), morţile voastre (cel mai adesea, muşcături de ţânţar), vieţile voastre (negare, cu dragă inimă). Dar nicio tragere
de inimă să discut despre absurditate cu niciunul dintre voi, care ne-aţi persecutat încă de la începutul timpului.
La ce foloseşte o cioară unei haite de oameni în doliu?
Ciopor.
Fior.
Chinuitor.
Astupare.
Mirare.
Apăsare.
Hău.
Deci, da. E adevărat că mănânc pui de iepuri, că jefuiesc cuiburile, înghit mizerii, înşel moartea, îmi bat joc de flămânzii fără adăpost, dau indicaţii greşite şi dezinformez.
Cra-cra, ciocăni-te-aş! La dracu', cât timp irosit.
Dar îmi pasă, profund. Oamenii mi se par plictisitori, mai puţin când suferă. Foarte puţini sunt aceia care, când au parte de sănătate, dezastre, foamete, atrocităţi, lucruri minunate sau normalitate, mă interesează (interesaţi-MĂ!), dar de copiii fără mamă îmi pasă. Copiii
fără mamă mă fac pur şi simplu să cârâi de bucurie.
Pentru o pasăre sentimentală, este o împlinire, o mană cerească şi un deliciu să atace un astfel de cuib.

TATI
Am desenat-o desfăcută, cu coastele răsfirate, întinse ca un xilofon, cu păsări moarte care cântau la oasele ei.

KRA
Am scris sute de memorii. E un lucru necesar când ai un nume mare ca al meu. Cred că asta e ceea ce se cheamă obligatoriu.
A fost odată ca niciodată o nuntă însângerată, iar fiul cioară era furios că mama lui se căsătorea din nou. Aşa că a zburat departe. A zburat să-şi caute tatăl, dar n-a găsit
decât hoituri. S-a împrietenit cu fermieri (aducea alte păsări în bătaia puştilor lor), cu oameni de ştiinţă (făcea trucuri cu instrumente pe care nici măcar cimpanzeii nu puteau să le facă) şi cu unul sau doi poeţi. De câteva ori, a crezut că a găsit oasele tatălui său şi a plâns şi a ţipat la
uliii plini de ură "astea sunt oasele cenuşii ale Tăticului meu pătat", dar de fiecare dată când se uita din nou, era cadavrul altei ciori. Atunci, obosit de stilul de viaţă din fabule, sătul de faima sa de rău augur, a sărit, a zburat şi s-a târât până acasă. Petrecerea de nuntă era încă în toi, iar bărbătuşul sur care se împreuna cu maică-sa în mormanul de gunoi de la baza scărilor nu era altcineva decât tatăl lui.
Fiul şi-a ţipat durerea şi nedumerirea spre părinţii care se zvârcoleau. Tatăl lui a râs. CRONC. CRONC. CRONC.
Ai trăit multă vreme şi ai fost cioară în toată regula, dar tot nu ştii de glumă.

TATI
Moale.
Fină.
Ca o lumină, ca piciorul unui copil, dat cu pudră de talc şi sărutat, ca velurul invers mângâiat, ca praful, ca o furnicătură, ca o promisiune, ca un blestem, ca un sâmbure, ca orice fărâmiţat, împletit, legat sau numărat, ca orice creat de natură, violent şi liniştit.
Lipsesc toate. Şi nimic nu mai are răbdare acum.

BĂIEŢII
Eu şi fratele meu am descoperit un peştişor tropical undeva, într-o baltă dintre stânci.
Ne-am pus în minte să-l omorâm. Mai întâi, am aruncat pietriş în apă, dar peştele era iute. Apoi, am încercat cu pietre mai mari şi bolovani, dar peştele se ascundea în colţuri, printre crăpături, sau se ferea. Noi eram pui de oameni, iar peştele era doar un peşte, aşa că am inventat o metodă de a-l omorî. Am umplut balta cu pietre, încolţind peştele într-o zonă din ce în ce mai mică. Curând, se învârtea încet şi trist în mica închisoare, iar noi am ales piatra potrivită.
Fratele meu a aruncat-o cu avânt, piatra a sărit şi a împroşcat cu apă când s-a izbit de altă
piatră, apoi am ridicat-o încântaţi. Peştele era mort, asta era sigur. Toată distracţia s-a risipit pe plaja mare şi pustie. Mie mi s-a făcut rău, fratele meu a înjurat. A propus să aruncăm peştele neînsufleţit în mare, dar n-am putut să-l ating, aşa că am luat-o la fugă înapoi pe plajă, iar Tati nu şi-a ridicat privirea din carte, dar a spus: "aţi făcut ceva rău, îmi dau seama".

TATI
Nu ne vom mai certa niciodată, certurile noastre minunate, scurte, trase la indigo. Broderia delicată a ciondănelilor noastre.
Casa devine o enciclopedie fizică de lucruri care nu-i mai aparţin, ceea ce continuă să mă şocheze, şi este principala diferenţă dintre casa noastră şi o casă în care boala şi-a
văzut de treabă. Oamenii bolnavi, în ultima lor zi pe pământ, nu lasă bileţele lipite de sticlele de vin roşu, cu "SĂ NU CUMVA, MUISTULE!". N-avea nicio treabă cu moartea şi nu există nicio rămăşiţă a suferinţei, pur şi simplu avea treabă cu viaţa, apoi s-a dus.
Nu va mai folosi niciodată (machiaj, şofran, peria de păr, dicţionarul).
Nu va mai termina niciodată (romanul Patriciei Highsmith, untul de arahide, balsamul de buze).
Iar eu nu voi mai cumpăra niciodată volume verzi din colecţia Virago Classics de ziua ei.
Nu-i voi mai găsi firele de păr.
N-o voi mai auzi respirând.

BĂIEŢII
Am găsit un peşte într-o baltă şi am încercat să-l omorâm, dar balta era prea mare şi peştele
prea rapid, aşa că am construit un baraj în jurul lui şi l-am zdrobit. Mai târziu, fratele meu a
făcut la nesfârşit poze cu balta, cu peştele, cu noi. Grafice prin care explica alegerile noastre.
Fratele meu foloseşte mereu grafice ca să explice alegerile noastre, dar nu sunt tehnice, sunt nişte mâzgăleli. Fratelui meu îi place să facă grafice mâzgălite, prost desenate, chiar dacă, de fapt, ştie să deseneze foarte bine.

KRA
Capul jos, hai în ham, privind.
Capul jos, sari, şovăind.
Capul sus. "CRONCĂNITURI RĂSUNĂTOARE, PUTERNICE ŞI INDIGNATE" (Ghidul Collins despre păsări, pag. 45).
Capul jos, pune-i dopul, tândălind.
Capul jos, freacă bine, ţopăind.
El ar avea multe de învăţat de la mine.
De asta sunt aici.

TATI
În permanenţă are loc un schimb fascinant între sinele natural al lui Kra şi sinele lui civilizat, între gunoier şi filosof, între zeiţa fiinţei desăvârşite şi pata neagră, între Kra şi condiţia lui de pasăre. Mie mi se pare că este acelaşi schimb de sine dintre doliu şi viaţă, dintre atunci şi acum.
Aş avea multe de învăţat de la el.


[i] Am preluat numele Kra din volumul Din cântecele lui Kra, de Ted Hughes, traducere şi pref. de Valentin Nicolescu, Editura Univers, Bucureşti, 1977. (N.t.)

Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri

Sanda Golopenţia
Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri
Editura Spandugino, 2017




*****
Prefaţă

Paginile de faţă au fost publicate, de cele mai multe ori în reviste, de-a lungul a 25 de ani, între 1982 şi 2007 şi au apărut, în patru volume succesive, între 1995 şi 2010. Aflat în miezul lor, exilul e examinat polifonic, prin memorialistică, eseuri, analize (culturale, sociale, politice) şi studii. Abia în momentul alăturării volumelor într-un singur tot mi-a devenit însă evidentă dominanta lor, care este nu atât şi nu numai exilul, cât întoarcerea din exil. De unde, titlul global la care m-am oprit ca la o mantră: Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri.

Ediţia integrată pe care o prezint cititorilor pune în evidenţă etapele organice ale abordării, cu cadrul şi adresaţii lor respectivi. Astfel, prozele scurte sau eseurile orientate cu precădere spre subiecte româneşti ale pre-exilului şi având ca adresaţi imediaţi românii dinafara României, apărute în publicaţiile de exil "Lupta" sau "Litterae", domină volumul Cartea plecării. Conceput şi publicat aproape simultan, volumul America America abordează complementar, prin analize şi reflecţii încropind o monografie sui generis, spaţiul cultural şi social al ţării de sosire dar se adresează direct, dat fiind că majoritatea textelor au fost citite la Radio "Europa liberă", românilor din ţară. Prin ideea centrală de bilanţ şi autobilanţ, românesc pe cât american, al pre-exilului, exilului şi post-exilului deopotrivă, alimentat de analize şi studii despre literatură, instituţii culturale, personalităţi, volumul Vămile grave regrupează texte apărute atât în afara României (în revistele "Lupta" şi "Origini", în volume de istorie literară sau semiotică publicate de University of the Witwatersrand din Johannesburg sau de Cercul semiotic din Porto), cât şi în România (în reviste ca "Vatra", "Arca", "Dilema", "Revista 22", "România literară"), alături de texte pe care le-am citit la postul de radio "Europa liberă". În sfârşit, volumul Emigranţii Carter e consacrat analizei proceselor de emigraţie, migraţie şi exil din România şi, episodic, din Canada, definind concepte de natură să permită circumscrierea lor în spaţiu, timp, sau existenţe. Textele care-l compun apar, pe lângă unele din publicaţiile enumerate, în revistele "Secolul 21", "Viaţa românească", "Tribuna" şi în volume pe teme de exil coordonate de Mirela Florian, Ioana Popescu, sau Romulus Rusan.

Întoarcerea cumpăneşte plecarea, în toate volumele. E vorba, la început, de întoarcerea în gând, prilejuind rememorări şi imaginând soluţii. Dar încă din Cartea plecării, se enunţă şi întoarcerea reală, de după 1989, cu începutul ei de căutări concrete. Volumul America America întregeşte, pentru cititorul român, o imagine a cotidianului american menită a fi de folos celor dornici să se familiarizeze cu o lume relativ puţin cunoscută în România înainte de 1989, sau să se orienteze în cadrul ei, în vederea unor proiecte viitoare, după 1989. În Vămile grave, întoarcerea ia forma generală a bilanţului prefigurând acţiunea, întors deopotrivă spre lumea românească şi cea din exil. În sfârşit, în Emigranţii Carter, întoarcerea se prezintă ca ordonare mentală a experienţei exilului, articulare a ei cu experienţa emigraţiei şi a migraţiei, spre folosul înţelegerii active a acestora de către cititorii din ţară şi din afara ei.

Tema emigraţiei şi a exilului rămâne o temă actuală care se cere dezbătută în cultura românească. Consecinţele valurilor de emigraţie ale secolului XX operează încă. Li se alătură, de neignorat, tema stringentă, a migraţiei forţei de muncă. Fluviul Alfeu, sau despre exil şi întoarceri marchează, în viziunea la care subscriu, un îndemn la examinarea întoarcerilor din exil sau emigraţie, cu potenţialul lor de dăruire şi creştere. Înainte de anul 1989, întoarcerile prin emisiuni sau publicaţii au fost semn de neuitare şi modalitate de a fi utili celor de acasă, prin informare trează cu privire la ce se întâmpla în lume sau în exilul românesc. După 1989, întoarcerile în România, cu vorba, cu gândul sau cu fapta, au fost încercări de a acţiona intelectual împreună, descoperind modurile în care experienţa dobândită prin emigrare sau exil se poate vărsa în efortul de înţelegere şi depăşire al întregii societăţi româneşti. Proiectele, care s-au îndesit în interviuri sau în eseuri, şi nu lipsiseră în fapt încă de la început, sunt proiecte în care cred, astăzi la fel ca atunci când le-am pus pe hârtie. Trecute prin filtrul experienţelor din România, ele ar putea contribui, nădăjduiesc, la limpeziri necesare.

Paginile de faţă datorează mult, multor oameni. Îi revăd în gând, cu afecţiune, pe toţi cei de la revistele, emisiunile şi editurile care le-au găzduit întâi, Mihai Korne, Constantin Eretescu, Gabriel Stănescu, Romulus Bucur, Alina Ledeanu, Radu Tudor, Mircea Martin, Denisa Prelipceanu, Costache Olăreanu, Eugenia Petre. Editurii Spandugino, a cărei superbă echipă, condusă cu căldură şi artă de Lavinia Spandonide, îmi dăruieşte bucuria unei publicări de excepţie, Cristinei Stoian, Adei Goicea şi lui Paul Marinescu, care s-au implicat direct şi competent în pregătirea prezentei ediţii le mulţumesc din suflet acum şi aici. Nu pot încheia aceste rânduri fără un gând către însoritul Solomon Marcus, căruia îi datorez bucuria primei întâlniri, acum mai bine de cinci ani, cu Editura Spandugino şi Directoarea ei.

(Providence, 26 martie 2017)

Cartea plecării

Există o carte pe care nu o putem scrie decât împreună şi care, o dată adusă la lumină, ne-ar da puteri. În gând o numesc "Cartea plecării". Ar fi povestite în ea, pe multe voci, de femei şi de bărbaţi, de bătrâni, de adulţi şi de tineri, de meseriaşi, muncitori, intelectuali sau ţărani (căci măcar din mai vechi generaţii nomade, măcar puţini, trebuie să existe şi ei printre noi), clipele şi gândurile de dinainte de răznire. Înfrângerile, revolta, lehamitea, îndârjirea, curiozitatea avidă, împrejurările de neghicit, nădejdile şi planurile care ne-au propulsat spre alt continent, cu alte bucate, alte arşiţe şi altă minte. Cum era ziua, ceasul, cum clipa în care gândul de a porni într-aiurea s-a întregit şi ne-a înfruntat, zăpăcitor, orbitor, a ursită. Cum arătau strada, satul sau oraşul - din România sau de altundeva - unde ne aflam atunci. Câtă vreme am purtat miezul acesta nou, în tăcere, printre semeni pe care îi părăsisem deja neştiut, printre mirosuri, glasuri în noapte, pomi şi lumini cărora începusem deja să le ducem dorul. Cum ne-am rostit întâi respingerea nefirească şi ce ni s-a răspuns. Cum ne-am pornit apoi pe rupt, desfăcut, oprit, pus punct. Cum am curmat prietenii, dezghiocat case, obiceiuri, ritmul zilelor cât se încropise. Cât ne-am războit, în oboseală nouă, cât am fost ajutaţi, cât contracaraţi, cât înţeleşi şi cât condamnaţi. Pe câţi am îndurerat, inspirat, întristat, bucurat şi prin ce. Cum arătau îndoielile cele noi. În ce fel ne-am pregătit, armat, în ce fel ne-am închipuit ce avea să vie. Ce am crezut că ştim şi ce am aflat. Care au fost, odată ajunşi în America sau aiurea, primele mirări. Reuşite. Retezări. Cu cine ne-am întâlnit întreg de atunci, în bine sau în rău. Ce înseamnă a te desţăra, ce poate fi, din această experienţă, exprimat şi transmis celor, ca şi noi, emigraţi, celor rămaşi în România care încearcă să înţeleagă, celor din ţările în care trăim acum fantomatic, celor care ne vor urma.

Unii dintre noi au plecat mai ales spre a se despărţi, depărta, separa, hotărând astfel după agonia cumpănitului între alternative toate rele. Plecarea activă, tăioasă, decisă în de unul, le aparţine întreg, cu cruzimea şi vitalitatea, curajul şi deznădejdea ei. Alţii au dezbătut îndelung cu cei apropiaţi: soţii sau soţi, copii sau părinţi, prieteni de o viaţă. Plecarea s-a făcut în devălmăşie, energiile şi răspunderile s-au însumat, tăişul pustiitor nu li s-a înfipt până la plăsele în trai. A fost în plecare şi blândeţe, căldură, câte o glumă, ocrotirea celui de alături, complicitate bună; o parte din viaţă, din legăturile ei de alint a continuat. Pentru alţii iarăşi, plecarea a fost sorocită - un soţ, un copil, o nevastă, un părinte au "rămas" şi i-au "cerut", "chemat", "cumpărat". Decizia le-a fost de altă natură, marcând mai degrabă solidarizarea cu cel de-acuma dus pe drum fără întoarcere decât ruptura de loc şi soartă. Întrebarea la care aveau de răspuns era: aici fără X sau oriunde altundeva dar cu ea, cu el, cu ei? Om sau loc? Câine sau pisică?

Fiecare plecare şi-a avut bogăţia ei de întâmplări, coconul de ezitare şi năzuinţă, partea de analiză şi moarte interioară, de bilanţ şi raţionalizări. Le purtăm încă povara negândită, deşi uităm pe zi ce trece amănuntele care, revăzute şi îmblânzite, ne-ar lumina nedumeriri dăruindu-ne, cine ştie, o jinduită continuitate şi armonie. Când e să evocăm acest prag tăcem stingheriţi sau debităm locuri comune. La întrebarea "de ce ai plecat?", "cum ai plecat?", "cum a fost cu putinţă?" răspundem confuz, aproape identic, deseori strident, buimăciţi de tot ce nu poate trece în cuvinte dintr-odată şi prin efortul unei singure minţi.

Plecările sunt însă partea care ne uneşte fără greş, zestrea noastră cu adevărat comună. Toţi le-am trăit într-un fel sau altul. Fiecare dintre ele se cere cunoscută şi reţinută în biografia ei abstractă, în încordatul ei calcul secret şi subtil. Mircea Eliade vorbea adeseori despre momentele existenţiale superlative care definesc o cultură, un grup uman. El se referea la momentele de trăire religioasă. Pentru noi - şi prin noi înţeleg cel puţin trei generaţii de emigranţi români - un asemenea climax existenţial definitoriu îl reprezintă însă de acum ceea ce numeam în ţară plecarea definitivă. Plecarea definitivă ca întrerupere de identitate, renunţare la oameni, la limbă, la nume rostit cum suna el adevărat, cândva demult, într-o copilărie a sufletului, ca despărţire de gusturi şi zgomote prietene, ca amputare de o parte din viaţă evocată uneori, nepotrivit şi fugar, de câte încă un cuvânt rătăcit, o durere vagă, un gest banal.

Dintre toate lucrurile utile pe care le putem face pentru România acum, puţine sunt atât de însemnate şi urgente ca aducerea în conştiinţe, în diversitatea şi precizia manifestărilor lui, a modului în care ne-a fost dat sau am ales să ne trăim calitatea de români în acest sfârşit de secol XX - plecarea definitivă.

Nu suntem singurii care am cunoscut fenomenul plecării în masă. Pleacă nemţi, unguri, ruşi sau cehi. Evreii, armenii, ţiganii sunt popoare care trăiesc supte în bulboana plecărilor - călite, transfigurate, decimate prin ele. Francezii canadieni izgoniţi odinioară din Statele Unite sunt şi acum traumatizaţi de ceea ce numesc "le grand dérangement". Cândva, demult, sate întregi de scoţieni săraci plecau - cu croitor şi brutar, cu duhovnic şi moaşă - spre zări mai prielnice. În secolul al XIX-lea o altă generaţie de români - a paşoptiştilor - a trăit, în forme pe care de acum le-am putea pătrunde mai în cunoştinţă de cauză, fenomenul plecării.

Nu e totul spus când constatăm că nu se pleacă de bine şi că nu se pleacă definitiv dinspre Occident înspre ţările comuniste din Europa sau Asia. Dincolo de aspectul politic general al acestui fenomen modern de migraţie în masă, diferitele comunităţi deplasate, refugiate sau emigrate ocupă în raport cu ţara din care au plecat poziţii specifice care se cer definite şi înţelese în unicitatea lor irepetabilă.

Am pierdut, plecând, calitatea de experţi. Limba nu ne-o mai vorbim fără greş şi născocitor. Meseria nu ne-o practicăm (când se întâmplă s-o avem, aici, pe cea de acasă) fără sentimentul înstrăinării. Cu prietenii noi nu vorbim nestingheriţi. Părinţii români de copii americani sau aculturaţi astfel nu au cum fi, pentru aceştia, oază de siguranţă încrezătoare şi infailibilă. Mâncăm mirat, ascultăm uşor decalat, păşim pe catalige invizibile. Avem accent în toate. Dar în ce priveşte plecarea, dacă o vrem, dacă nu ne ascundem, dacă nu ne propunem cu orice preţ s-o uităm, suntem de neînfrânt. Asta ştim şi ştim bine. Ar trebui s-o scriem, scriind s-o adâncim şi să începem s-o înţelegem. Ar trebui s-o scriem împreună pentru că, aşa cum se întâmplă cu orice fenomen social, ea nu este vizibilă decât prin coroborare, însumări şi scăderi, reducere la o medie caracteristică solid obţinută.

Un joc pentru partea de vacanţă a acestei veri: de scris o pagină, două, trei despre cum se pleacă de acasă, cu sau fără perspectiva de a ajunge într-un loc anume, cu sau fără argumente articulate, cu sau fără nădejdi. De scris cum s-a întâmplat. De scris atent, ordonat şi mai cu seamă exact pentru ca ceva din ce ştim să rămână şi să dea rod şi pentru ca în viaţa românească să fie o pată albă mai puţin. De scris cu sentimentul unui arhivar care moaie tocul în cerneală şi trage linie atunci când încă un adevăr s-a gravat caligrafic şi trainic în catastifele eternităţii. Nu pentru a face bilanţ, asta se va întâmplă mai târziu, nu pentru a interpreta, ne priveşte prea îndeaproape, ci pentru a intra în posesiune. În posesiunea a ce? În posesiunea avuţiei negative a plecării, din care rămâne de cumpănit ce poate ieşi bun.

(Lupta, 15 iulie 1988)

Păpădii

Grădina cu statuie, o primăvară numai zumzet. Am intrat în iarbă, în locul de unde se desfac două drumuri. Păpădii mustoase îmi urcă până la piept, galben, viu. E o clipă de bucurie care nu se va mai şterge. În jur zboară, aproape de tot, albine si fluturi, se petrec lucruri de neînţeles. Mama zâmbeşte undeva în faţă.

(Lupta, 15 octombrie 1987)

Lăzile

Când a demisionat, tata şi-a procurat nişte lăzi. Lăzi mari, galben portocalii, de stejar, cu mânere de sfoară groasă, împletită şi cu capac glisant. În ele se făcuse evacuarea fişelor de recensământ şi a materialului statistic al Institutului. În ele ţineau încă funcţionarii în anii de după război ultimul stoc al unor minusculi pesmeţi soldăţeşti din care mi-am mâncat şi eu partea, cu poftă, ori de câte ori tata mă lua cu el la birou.

Şi-a pus apoi în lăzi tot ce era "personal". Scrisori, note de lectură, fotografii, cărţi din biblioteca proprie care, nemaiîncăpând în rafturi acasă, luaseră treptat drumul Institutului şi se întorceau acum să se înghesuie în camera birou unde dormea bunica şi ne făceam lecţiile, cu rândul, noi copiii.

Au urmat luni de atentă triere. O parte din cărţi aveau să rămână sus, la etajul al treilea, unde locuiam. O altă parte urma să fie pusă la subsol, în camera de serviciu. Tata urca şi cobora scările. Lăzile, cu capacul dat la o parte, fuseseră aşezate una peste alta închipuind rafturi. În ele, pe multe rânduri, cărţile erau rostuite cu răbdare.

O vreme, viaţa a curs aşa, cu tata acasă, coborând la subsol ca să citească, lucrând cu bucata pentru planificare şi având, dintr-odată, mai mult timp pentru noi.

Într-o primăvară, camera noastră de serviciu a fost repartizată altcuiva. Lăzile trebuiau scoase de acolo urgent. Tata, împreună cu un prieten, au mutat de dimineaţa până seara târziu cărţi şi hârtii. Le puneau în pivniţă. Le duceau în vrafuri, umpleau apoi ladă de ladă, turnând, peste fiecare nou strat, DDT. Căci în pivniţă riscau să fie şoareci şi gângănii. Lăzile cu cărţi, cu capacul tras, au fost stivuite una peste alta. Jos, acolo unde nu mai era cum ajunge fără a da deoparte totul - pivniţa era mică iar lăzile, cuburi cu laturi de aproape un metru, clădite până la tavan, erau grele - jos, tata aşezase lăzile cu note de lectură, lucrări în curs şi scrisori. Le ţintuise capacul în cuie.

Într-o zi, tata nu s-a mai întors de la bibliotecă, unde pleca în fiecare dimineaţă, zorit, cu hârtie de scris şi un coltuc de pâine neagră. În pivniţă n-a mai intrat nimeni; oricum, chiar înainte de asta, tata nu mai coborâse la cărţi. Când a murit, după un an şi jumătate, am aflat că fusese închis.

Au trecut ani. Lăzile deveniseră prilej de şicane din partea spaţiului locativ: "Ce e în ele? Cărţile miros. Atrag şoareci. Pivniţele nu sunt pentru cărţi". Mama refuza cu îndârjire să deschidă uşa de la boxă. Fratele meu şi cu mine ne uitam uneori, printre stinghiile boxei, la lăzi, atunci când nu curgea apa decât la subsol şi coboram cu canta trimişi de bunica.

Într-o primăvară pivniţele au fost inundate. Împreună cu fratele mezin al tatei şi cu noi, mama a deschis lacătul. Căţăraţi printre lăzi, am scos capacul la cele de sus. Le-am golit şi mutat ajungând la stratul de dedesubt. Şi aşa până la ultimul strat. Nu am deschis toate lăzile. Lemnul, trainic şi gros, nu îngăduise apei să pătrundă. Lăzile bătute în cuie nu le-am desfăcut. În pivniţă mirosea a muced. Am repus cărţile în lăzi, lăzile în stivă, noi copiii am luat sus câte ceva care ne părea citibil. Săptămâni în şir în casă a mirosit a DDT şi am avut guturai. Pivniţa nu a mai fost descuiată decât atunci când, la moartea mamei, a trebuit evacuat apartamentul.

Când am scos la iveală lăzile militare la care nu se umblase de aproape douăzeci de ani, în timp ce desfăceam cuie cu cleştele, un locatar, ofiţer de securitate ieşit la pensie, s-a oprit lângă noi să vadă ce facem şi ne-a spus "Fiţi atenţi, s-ar putea ca înăuntru să fie bombe".

(Lupta, 15 martie 1985)

Amintiri din copilărie

Prima mea întâlnire cu istoria datează, cred, din 1948. Învăţam pe atunci la şcoala care funcţiona pe lângă ambasada Franţei la Bucureşti. La începutul unui nou an şcolar, în pâslari, într-o încăpere proaspăt zugrăvită, am fost, profesoare şi elevi - eleve, cu toţii surprinşi nepregătiţi de evenimente. Ţin minte că directoarea şcolii a intrat de mai multe ori în clasă şi s-a sfătuit cu profesoara noastră; că, subit, am ştiut, nu-mi amintesc cum, că începe o oră de muzică ceva mai neobişnuită. Că am cântat întâi "Alouette, gentille alouette" şi apoi, fără tranziţie, dar cu trei profesoare în loc de una, am început să învăţăm un cântec nou în care două versuri au pricinuit mari nedumeriri tuturor deopotrivă. Versurile erau următoarele: "Pânʼla unu o să piară / Duşmanii poporului". Melodia nu era grea. Dar ceea ce noi nu înţelegeam şi profesoarele nu au fost în măsură să ne spună a fost dacă duşmanii poporului urmau să piară până la ora unu sau până la cel din urmă. După ce am cântat cântecul cel straniu de două sau trei ori, directoarea şcolii a intrat din nou în clasă şi ne-a anunţat că şcoala se desfiinţează. Nu mai ştiu cum s-au întâmplat toate mai târziu. Ştiu doar că mama era îngrijorată de faptul că urma să încep să învăţ limba rusă, că întrucât la şcoala franceză "sărisem" din clasa întâi într-a treia, acum trebuia să dublez clasa pentru a nu mă deosebi de ceilalţi. Intrasem într-un răstimp al complicării.

Un al doilea moment care sparge ceaţa acelor ani suri - tata nu mai e acasă de luni de zile, mama şi bunica ne spun că e undeva la spital şi uneori, noaptea, după percheziţii, stau şi aşază lucrurile la loc pentru ca noi să le găsim cum trebuie dimineaţa - un al doilea moment e cel în care, în clasa de la şcoala la care m-am înscris, s-au făcut pionieri. Ceremonialul e complicat şi solemn, îmbrăcaţi în uniformă, aliniaţi într-o parte a holului şcolii, cu directoare şi profesoare în faţă, asistăm la transferarea festivă a fiecăruia în cealaltă parte a sălii, după ce i se pune la gât cravata şi în piept insigna de pionier şi după ce, dacă îmi aduc aminte bine, cel în cauză înmânează cuiva un angajament frumos scris şi făcut sul. Nu-mi amintesc ordinea în care s-au făcut strigările. Ştiu numai că, la un moment dat, când am priceput că, oricare ar fi fost criteriul utilizat, fusesem omisă, am simţit o vagă îngrijorare. În jur, rândurile se răreau din ce în ce. Toate prietenele erau de acum în faţa mea, încolonate şi cu cravate. În cele din urmă ceremonia s-a încheiat. Rămăsesem, neprimiţi, trei. Îmi amintesc cum nu înţelegeam. Ceilalţi doi copii erau repetenţi şi, în mintea mea de atunci, lucrul justifica pe deplin ceea ce li se întâmpla. Când mă gândeam însă la faptul că în clasă eram printre primii trei sau patru, mi se părea cu neputinţă ca această greşeală să nu fie corectată pe loc. Acasă, lucrul a mirat mai puţin decât mă aşteptam. A doua zi însă am fost chemată la cancelarie şi mi s-a spus să nu mă întristez, că nu am fost făcută pionier nu din cauza mea şi că am să înţeleg mai târziu toate. Din cele ce-mi spuneau mama şi bunica, din ceea ce prindeam, vag, în vorba celor din jur, începeam să mă dumiresc. Era, în lucrurile care se întâmplau, o răsfrângere a faptului că tata se afla departe, la spital.

Un al treilea moment este acela în care, brusc, de la un necunoscut care dispare instantaneu, mama află de moartea tatei. Casa se întunecă parcă mai mult. Mama pleacă la Morgă, se întoarce; l-a văzut pe tata pentru o clipă, apoi uşile i s-au închis în faţă fără ezitări. Ştim că tata a murit, că nu mai este cu noi într-un fel definitiv, dar nu putem s-o credem, nici eu, nici mama, nici bunica. Înmormântare nu are cum să fie, căci tata nu mai e de găsit; cei de la Morgă vor cu orice preţ să afle cum şi de cine a fost înştiinţată mama. Eu decid că lucrurile sunt, de bună seamă, neadevărate, că tata lucrează "la planificare" undeva, în secret, ascuns de toţi şi că ne vom vedea într-o bună zi. Din felul cum mă ascultă s-ar părea că gândul nu îi e străin nici mamei.

(Lupta, 15 iulie 1984)

Urcuş

Locuiam la etajul al treilea, pe Dr. Lister şi umblam des împreună, sudaţi parcă, mama, fratele meu şi cu mine. O familie siameză. Mergeam pe Lipscani la cumpărăturile înţelepte ale anotimpurilor - sandale vara, pantofi butucănoşi toamna, ghete grele de iarnă. Ne duceam la cofetăriile particulare cu cataifuri de pe bulevardul 6 Martie sau la film la grădină. La câte o conferinţă sau lecţie de esperanto la clubul învăţământului. La librărie, în grădina botanică sau la teatru. Uneori în vizită. De câte ori ne înapoiam, în timp ce urcam de sârg treptele multe, înainte de a ajunge la etajul al doilea, mama se oprea. Stătea nemişcată, fără o vorbă, cu umărul stâng uşor lăsat. Noi nu i-o luam înainte. Tăceam. Se auzea, câteodată, ajutător, zumzetul clar al unei albine, zborul izbit în geam al unei muşte toropite, zvon de tacâmuri şi de robinete dinspre ferestrele deschise ale bucătăriilor din blocul vecin. Părea de acum aproape exclusă urnirea din loc.

Încremenită pe treapta care-mi revenise mă întrebam, abia simţit, ce se va întâmpla dacă de data asta mama nu va urca până la capăt. Dacă vom fi descoperiţi pe scară, în jocul apăsător de-a statuile, de către vecini. Minutele treceau lungi. Ne ghiceam şi împărtăşeam istoviri amorţite. Apoi, fără o vorbă, fără să ofteze, tot atât de neaşteptat, mama se încorda şi reîncepea, uşoară, urcuşul.

(Lupta, 1 octombrie 1989)

Patul

O zi în 1951. Toamnă. În casa în care nu vin oaspeţi e forfotă. Mama şi bunica au făcut pregătiri de cu seară. Dimineaţa devreme a apărut fratele tatei. Patul din sârmă împletită cu tăblii albe de metal, împodobite cu siluete albastre de copii cârni a fost demontat şi aşezat în spatele unui dulap. În el dormise până atunci fratele meu.

Mă uit a despărţire prietenoasă la patul din lemn de nuc, galben auriu, pe care îl primisem de la bunicul din Timişoara în anul când m-am dus întâi la şcoală. Bunicul îl pusese pe tren, tăblie de tăblie şi scândură de scândură, toate frumos învelite. Iar noi, acasă, ne strânsesem atenţi în jurul mormanului de pachete pe când tata asambla şi înşuruba pe îndelete, cu plăcere. Fusese un dar măreţ, de care eram încă uluită şi mândră. Înţeleg fără să mi se spună că de acum înainte patul acela iese din stăpânirea mea. Că voi dormi pe divan, alături de mama.

Tata lipseşte de acasă de mai bine de un an. E la spital, undeva pe lângă Timişoara, mi se răspunde când întreb. Mama doarme singură pe divanul pe care e atâta loc. Eu am crescut şi împung cu creştetul şi cu tălpile în tăbliile lucioase. Fratele meu, să nu mai vorbim. Şi el se războieşte în lung şi în lat cu zăbrele şi tăblii care sună la fiecare mişcare. Mama, bunica şi fratele tatei recapitulează monoton. Oricum ai lua-o, e singura soluţie. Mezinul va avea loc de cârmiş în patul de nuc. Mai târziu va trebui cumpărat un pat pentru cea mare. Dar acum, asta e.

Ascult înceţoşat. În schimbările care se plănuiesc, un lucru, pe care îl pândesc încordat, rămâne nevorbit. Unde va dormi tata la întoarcerea de la spital? Cei trei par a-l fi uitat cu desăvârşire tot măsurând şi socotind. Cum e cu putinţă să-l uite mamă, soţie, frate? Cum de nimeni nu se gândeşte şi la locul lui de odihnă? Izbucnesc dureros, deznădăjduit, le strig în tăcerea care se adânceşte, privindu-i în ochii care nu clipesc, tot ce mă uluieşte în meticulozitatea lor nepăsătoare. Apoi părăsesc încăperea şi petrec restul zilei plângând gemut, întretăiat, trădarea la care voi fi părtaş.

A doua zi, dimineaţa, suna la uşă un necunoscut. Aducea veste că tata murise cu o zi înainte în închisoare.

(Lupta, 1 ianuarie 1987)

Un nod în gât

Vorbesc uneori despre un nod în gât până la moarte. În expresia aceasta s-a adăpostit amintirea morţii lui M. Era în ajun, mai avea o zi de trăit. Pe corpul ei, acoperit de răni deschise, îi convinsesem pe doctori să mai facă una, pentru a i se da glucoză, pentru ca inima să-i mai bată. Credeam-doream, credeam şi nu credeam că poate se mai întâmplă o minune. Dar ştiam că minunile nu vin când le chemi şi că ceasul nu le era hărăzit. Îmi aduc aminte de un moment în care înţelegerea tăcută a lucrului care avea să vie s-a strecurat între noi. M. tăcea, cum tăcuse opintit în cursul acelor luni de chin şi de boală. Tăcea, dar mie mi se părea că aud cu claritate, greşesc când spun mi se părea căci auzeam, distinct, puternic, fără sunet un fel de scâncet, mai exact auzeam mişcarea aceea de vaier în gât, durerea aceea de geamăt pe dinăuntru. M. stătea, tăcea şi gemea neauzit, murind neîmpăcată cu o viaţă cu care, avea dreptate, nu aveai cum te împăca. O viaţă nedreaptă murită lucid. O moarte care nu încheia ci continua un chin.

A doua zi, dimineaţa, când m-am dus la spital spre a nu o mai găsi, la morgă, m-am oprit în dreptul unui trup dezgolit a cărui faţă împietrise cu gura deschisă în ţipăt. Mi s-a părut că am recunoscut ţipătul şi am stat aşa, o vreme, lângă trupul altcuiva. Într-un târziu a venit cineva şi m-a dus Ia trupul lui M. Era pe faţă o pace blândă, ocrotitoare, grija de a nu mă speria pe mine cea care luptasem cu atâta spaimă şi încordare cu o moarte grea. Mai târziu, în biserică la Jilava, zâmbetul a dăinuit. Mi s-a părut chiar, la un moment dat, că el devenise sfios şi împăcat. Că faţa recapitula poate clipa bună a unei copilării mie necunoscute. Astfel, grijulie, M. m-a ferit de teamă şi a plecat timid în groapa unui cimitir ciudat, de închisoare şi de sat.

(Lupta, 15 aprilie 1986)

***
Editura Spandugino are plăcerea să vă invite la cele două evenimente de lansare a volumului Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri, autor Sanda Golopenţia, ce vor avea loc pe 25 şi 27 mai 2017:

Joi, 25 mai 2017, ora 14:00, în Sala de Lectură a Bibliotecii Facultăţii de Litere (Universitatea din Bucureşti). Alături de autor, vor lua cuvântul: Prof. univ. dr. Liviu Papadima, Prof. univ. dr. Emil Ionescu, Romulus Bucur, Lavinia Spandonide.

Sâmbătă, 27 mai 2017, ora 14:00, la Scena Arena, Pavilion C1, în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest, Pavilion C1 (Romexpo). Vor vorbi, alături de autor: Doina Jela, Prof. univ. dr. Mircea Martin, Dan C. Mihăilescu, Lavinia Spandonide.

Nautilus

Ioana Bâldea Constantinescu
Nautilus
Editura Humanitas, 2017




*****
Intro
Ioana Bâldea Constantinescu s-a născut în 1979 în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, specializarea engleză-spaniolă, şi un masterat în studii culturale americane la aceeaşi facultate.

Din 2001 până în prezent, lucrează ca jurnalist în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune. Dintre emisiunile produse sau moderate de ea se numără: StoryMania, 5th Avenue, Oraşul vorbeşte (individual), Espresso (în colaborare). Andrew Solomon, David Mitchell, Elizabeth Gilbert, Isabel Allende, Evgheni Vodolazkin, David Lodge, Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Care Santos, Sarah Dunant, Alain de Botton sunt numai câteva dintre personalităţile pe care le-a intervievat. În octombrie 2015 a susţinut, în cadrul festivalului de documentar românesc Docuart Fest, un masterclass cu tema RadioDocumentarul: Imagini audio. Obiecte sonore. Incursiune în feature-ul radiofonic.

Distincţii: IFC 2010 - includerea documentarului A Day with Jonathan Safran Foer în selecţia finală a producţiilor audio care fac obiectul Conferinţei Internaţionale de Feature organizate de EBU-UER la Hämeenlinna, Finlanda, 9-13 mai 2010; Third Coast Audio Festival, Shortdocs 2010 Wall of Honour pentru Chain of Missing Links: A Week at the Airport, featuring Alain de Botton, Book Odds Challenge, 2010. Expune, de asemenea, instalaţii audio: Sycorax (obiect virtual în cadrul proiectului de artă contemporană Contemporary Nightmares, iulie 2010), I Wear My Ego On My Face (la Târgul de bijuterie contemporană, Sala Dalles, noiembrie 2012), Oraşul cu cercel de perlă (la Târgul de bijuterie contemporană, Sala Dalles, noiembrie 2013, proiect audio realizat în colaborare cu Victoria & Albert Museum, Londra).

Colaborează cu articole, recenzii, cronici de călătorie, interviuri pentru Liternet.ro, Esquire, Harper's Bazaar, Elle, The One, Cosmopolitan, PLURAL, Jurnalul Naţional. A tradus din engleză Povestea lui Peter Iepuraşul, de Beatrix Potter (Editura Art, 2013) şi din franceză volumul 12 creatoare care au schimbat istoria, de Bertrand Meyer-Stabley (Editura Baroque Books and Arts, 2014). În martie 2015 a publicat la Editura Humanitas volumul de proză Dincolo de portocali, nominalizat, în 2016, la Premiile revistei Observator Cultural.

Prezentare Nautilus
Ioana Bâldea Constantinescu îmbină în acest al doilea roman al său, aşa cum a făcut-o şi în Dincolo de portocali, fascinaţia pentru personajele misterioase şi curiozităţile din vremuri îndepărtate cu o emoţionantă poveste contemporană. Nautilus ne poartă astfel paşii prin Parisul zilelor noastre - unde un tânăr doctorand se documentează vreme de câţiva ani pentru lucrarea sa - şi în Franţa de secol XIV, pe urmele faimoasei Reine Blanche, prima colecţionară a Evului Mediu. Fie că scrie despre obiecte frumoase şi rare, despre iubiri diafane, despre ciuma care decimează un sat întreg sau despre suferinţa unui băieţel autist captiv în lumea lui, Ioana Bâldea Constantinescu îşi construieşte frazele cu pricepere şi delicateţe de bijutier, într-un stil deja inconfundabil.

"Am decupat momente, frânturi de conversaţie, unele sunt aproape literale, dar nu am un personaj făcut după cineva, şi asta mă bucură, pentru că nu trăiesc cu teama că cineva se poate recunoaşte sau mă poate recunoaşte. Sunt frânturi de mine peste tot, dar, dincolo de asta, este acel «Call me Ishmael» pe care numai Melville l-a stăpânit cu desăvârşire, convenţia aceea care-ţi face bucăţi un gând şi ţi-l pune în zece capete. Îmi place acest joc, pentru că este periculos şi greu în acelaşi timp." (Ioana Bâldea Constantinescu)

Fragment
Miriam

Yaakov cel de-acum stă pe marginea patului.

Vino, spune el.

Camera lui e plină de zorzoane inutile. Sacul cu comori, în care stă la adăpost şi Nautilusul rămas, părăsit într-un colţ, zace stingher la poalele unei tapiserii de pe care ogari longilini aproape că se reped în odaia slab luminată.

Vino.

Dar ea nu vine.

Miriam s-a ascuns undeva, între celelalte umbre. Azi e supărată, o dor dinţii şi l-a ocărât pe Yaakov toată noaptea. Yaakov s-a zbătut până în zori şi a încercat s-o cuprindă în braţe, între aşternuturile ude, să-i domolească durerea, dar nu a fost chip. Miriam s-a strecurat ursuză din visul lui şi n-a mai dat nici un semn, toată ziua.

Dincolo de canatul ferestrei, acolo unde zidul zgrunţuros se uneşte cu marmura fină ca obrazul de fată tânără, arhitectul a închipuit trupul cenuşiu al unui dragon cu piele lucioasă, viitor subiect de teze de licenţă şi studii cu multe note de subsol. Trupul lui greoi pare că se târăşte pe turnul colţuros. Poate că Miriam se sperie de el. Poate că nu-i place aici.

Ştii, spune Yaakov, că fata căreia i-am făcut un chip nou s-a măritat cu regele.

Mâna lui alunecă pe haina de catifea albastră pe care Blanche a insistat să i-o dăruiască. Mâna simte încă în buricele degetelor pulberea strălucitoare de pe fruntea ei, puful pomeţilor închipuiţi în nuanţe de roz argintiu şi craterele minuscule de pe frunte nivelate într-o monocromie de-o incandescenţă rece şi bântuitoare.

Asta înseamnă că e regină. Şi că eu sunt sfătuitorul ei. De- asta locuim aici. Măcar pentru o vreme...

Miriam tace. Yaakov o simte îmbufnată. Îi vede, în mintea lui, buza de sus zvâcnind uşor, aşa cum făcea înainte să se ridice a dispreţ sau să se lumineze a surâs, şi se vede pe el, Yaakov cel tânăr, în ziua nunţii lor, se vede fericit şi zâmbitor cum nu mai fusese dinainte de moartea părinţilor lui.

Nu e fericită, îi spune el mai departe, s-o domolească, nu aşa cum am fost noi. Plânge mult şi a slăbit. Are cearcăne şi e însingurată.

Yaakov ştie că lui Miriam nu-i pasă de Blanche. Blanche însă i-a cerut într-un rând să-i povestească despre ea, despre soţia lui şi despre nunta lor, şi Yaakov a revăzut atunci clar, pe sub genele de- acum rărite, mâinile lor atingându-se, pe Haim vesel lăsându-şi degetele să alunece a mângâiere pe umărul lui.

A fost o căsătorie aranjată, îi spusese el lui Blanche şi ştia că, într-un fel, aşa fusese, după cum ştia şi că ei se bucuraseră de aranjament şi că Haim îl alesese pe el pentru că nu ar fi avut încredere în nimeni altcineva, dar şi pentru că văzuse în ochii lui Miriam ceva ce Yaakov nu ghicise încă, dar care fusese acolo tot timpul, după cum şi el, Yaakov...

Îţi aduci aminte, îi spune el lui Miriam care nu mai vine...

Îţi aduci aminte...

Poalele scumpe, tivite cu blană, ale hainei vişinii a lui Blanche, în ziua nunţii, nu au nimic de-a face cu rochia subţire şi verde a lui Miriam de-atunci. Blanche înaintează cu greu în capelă, afară şuieră un vifor sălbatic şi regina cea tânără e dezbrăcată până la os de privirile deloc smerite ale viitorilor ei supuşi.

Cum a fost, Yaakov, în ziua nunţii tale?

În sideful ascuns din pielea ei strălucitoare şi tristă Yaakov o ghiceşte, risipită în mii şi mii de cioburi nevăzute, pe Miriam cea solară, cu nasul în vânt şi fără urmă de sfială. Vede pielea ei acoperită de pistrui şi o aude râzând cu tot trupul, în timp ce umerii lui Blanche se strâng ca de frig şi coboară sub greutatea unei coroane minuscule. Yaakov o vede pe Miriam dansând, cu părul împletit în cozi subţiri, rotite ca nişte melci pe lângă tâmple şi unite într-o singură coadă aproape de creştet. O vede atunci când regina se împiedică şi pe corpul ei se scurg şuşotelile unei suite batjocoritoare. Vede privirea lacomă a regelui lipită de gâtul ei alb, strângându-l ca într-un laţ şi-şi vede propriile degete plimbându-se pe ceafa caldă a unei Miriam adormite, în inima zorilor, când muzica s-a stins şi el a înţeles, a ştiut că o să fie bine, că asta va fi o viaţă fericită, tot ce trebuie să facă, de- acum înainte, e să rămână în viaţă, amândoi, tot ce trebuie să facă...

Încetează, Yaakov.

Ai venit? Credeam că nu- ţi place aici. Că nu mai vrei să vii
...

Nu vreau să vin. Dar vin.

Şi Miriam râde scurt şi trist, cu părul despletit până aproape de mijloc, atingându-i braţul cu care Yaakov îi înconjoară talia când o întreabă te mai doare? şi ea răspunde da, nu sunt bune de nimic leacurile alea ale tale, eşti un vraci de iarmaroc şi îşi lasă capul pe umărul lui până când Yaakov îi simte tot trupul şi poate să închidă ochii şi să pretindă încă o clipă sau două că frigul nu există şi că încă nu s- a luminat de ziuă.

Arabella

Azi e o zi bună. Octavian a mâncat în linişte şi acum Arabella îi citeşte. Ştie că nu ajunge până la el, dar îi citeşte. Îşi spune că rutina inflexiunilor vocii ei îi face bine. Poate că-I face. El o ascultă imperturbabil, bătând cu lingura lui de plastic în farfuria de plastic. Arabella citeşte. Slavă Domnului, nimic nu se poate sparge. E o zi bună. Inima ei pompează cinci litri de sânge pe minut. Octavian priveşte un punct fix şi poate că o aude. Şi, ce să vezi, la întoarcerea din pădure urşii au găsit scăunelul cel mic rupt şi hrana din castronul ursuleţului isprăvită şi, urcând în odaia lui, au văzut că în pătuţul lui mic şi curat dormea o fetiţă. Aici, Octavian pare să se agite. Punctul rămâne suspendat. Ochii lui se rotesc pe pereţi ca şi cum ar căuta ceva. Privirea Arabellei se ţine după a lui cu agilitatea aceea pe care ţi-o dă panica atunci când începe să urce din stomac în coşul pieptului şi de-acolo spre tâmple, de unde coboară spre ceafă şi iar în stomac. Pulsul ei creşte la 85 de bătăi pe minut cu fiecare gest al lui Octavian. Sângele se zbate între pereţi fibroşi, aleargă prin arteriole în gustate.

Vocea nu tremură. E ca o geamandură într-un moment de nebunie tisulară orchestrată după ritmicitatea bătăi lor linguriţei de plastic în castronul de plastic. Şi, deodată, fetiţa deschide ochii şi, înspăimântată la vederea urşilor, o zbugheşte pe scări în jos şi...

Nu mai vreau, mamă.

Timpul se opreşte. Unda sistolică de şoc pare că-şi ţine şi ea puţin respiraţia. Arabella nu mai aude altceva decât vocea lui. Vrea s-o cunoască. S-o desfacă în decibeli şi sunete. În bază şi puncte de articulaţie. În siflante şi oclusive. În fricativizări acordate la lume. Lumea se opreşte şi ea. Fetiţa rămâne pe scări, cu un picior în aer, cu mâinile în aer. Adolescentul care mănâncă şi acum cu tacâmuri de plastic ca să nu se rănească se uită fix în ochii mamei lui. Albul lor e traversat de capilare care se lărgesc, în timp ce arteriolele icnesc fără glas. Muşchi netezi şi mecanisme de filtrare îşi fac treaba ca de obicei.

Gâl, gâl, gâl. Arabella se desface în bucăţi mici, mici, care rămân blocate în spaţii interstiţiale. Acolo ajung şi sunetele vocii lui Octavian, se încarcă de oxigen, devin una cu eritrocitele. Vocea se face vâscoasă şi indispensabilă. Arabella plânge. Cuvintele ei s-au isprăvit ca mâncarea din castronul ursuleţului. Gândurile refuză să se limpezească homeostatic.

Arabella ştie că asta nu înseamnă nimic, mai scutiţi- mă cu miracolele. S-a mai întâmplat şi o să se mai întâmple. E o zi bună. Câteodată se gândeşte că ar fi mai uşor fără zilele bune. Ar fi mai uşor dacă totul ar rămâne automat şi neinteligibil, cu ore fixe şi crize, şi castronelul de plastic. Atunci ar putea scăpa de ideea că e un băieţel acolo. Un băieţel singur care se teme de propriile braţe şi de ploaia de afară. Ar putea să-şi spună mai departe că Octavian nu înţelege de ce

fetiţa a luat-o la sănătoasa din căsuţa urşilor. Dar aşa, apare întrebarea. Un produs intermediar care se strecoară în fiecare celulă, care ordonează viaţa. Dacă înţelege. Dacă. Întrebarea creşte. E ca un organ hematoformator, acum. Fără ea, Arabella ar muri la fel cum tot ea o omoară. Dacă înţelege şi nu poate. Nu poate vorbi. Nu poate ordona gesturile şi sunetele după logica lumii exterioare. Nu poate ordona lumea. Nu se poate ordona în timpul ei. Nu există sincronizare. Lumea circulă prin el goală şi grotescă, e un sânge fără hemoglobină, e un nimic curgător fără sens. Dacă viaţa îl trăieşte fără ca el să poată trăi. Dacă înţelege. Dacă el înţelege asta.

Arabella se ridică, se apropie de el şi îl ia în braţe strâns, strâns, strâns o secundă, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, gata. A trecut. Sângele gâlgâie mai molcom, în luptă cu acizi care se cer neutralizaţi. Sunetul lingurii de plastic lovind castronul de plastic în aceeaşi cadenţă, muşchii rigizi. Octavian nu mai e. A plecat acasă la el, poate că dă din mâini şi strigă acum disperat să-l ajute cineva. Arabella plânge în hohote cu capul pe pieptul lui. Îl strânge tare, fără să-şi dea seama că pe sub tricou degetele ei lasă deja urme vineţii. În venele ei e un haos microscopic şi tâmp de colesterină şi fibrinogen, cu sunetele vocii lui Octavian tezaurizate, păstrate acolo, într-o coerenţă plasmatică. Vocea lui e proteina ei de coagulare. Fără ea nu mai rămâne nimic. Doar disperare în cheaguri. Focare albe de fibrină şi absurd. Arabella plânge conştientă că plânsul ei va acoperi, la un moment dat, ritmul sacadat al lingurii şi atunci să te ţii. Mai bine s-ar controla acum, s-a mai întâmplat şi o să se mai întâmple. În primii ani a citit aşa de mult despre lucrurile astea cât să-i ajungă pentru mai multe vieţi, dar nu eşti pregătit. Niciodată nu eşti pregătit...

Când se termină, pentru că se termină, întotdeauna, Arabella se ridică şi îşi şterge ochii cu şerveţelul de sub cotul lui Octavian. Fetiţa ţopăie veselă pe potecuţă, uf, ce bine c-am scăpat de urşii ăia, nu s-a întâmplat nimic, chiar nimic. Octavian desenează cu degetele în urmele lacrimilor ei de pe muşamaua roz. De la Madame Hugo urcă, prin geamul crăpat al bucătăriei, miros de biscuiţi puşi la copt. Arabella îi dă Lunei mesaj cu ia biscuiţi. După care sună.

Arabella îl sună pe Marc. De ce tocmai pe el? Nu se ştie şi nici Arabella nu ştie şi nici măcar Marc nu va afla, pentru că Marc nu răspunde. E la bibliotecă şi studiază documente importante despre Codex rotundus, o carte minusculă şi, cum altfel, în formă de cerc. Diametru de nouă centimetri. Final de secol XV, Bruges. Totul logic şi coerent. Cu centru şi rază. Telefon dat pe silent. Silencieux. Unul, două, trei, patru apeluri. Marc citeşte, în paralel, în latină şi franceză, despre filigranul flamand şi cum că ar mai exista o cărticică similară la Baltimore, ce interesant. În venele Arabellei eozinofilele mor declarativ, izbindu-se de fragmente eritrocitare... El credea că doar la Bruges. Ar putea chiar să dea o fugă până acolo, poate ar vrea şi Luna să vină. E frumos la Bruges. Adezivitatea plachetară se clatină din rărunchi. Arabella ameţeşte puţin, dar nu-i nimic. Vocea lui Octavian se stabilizează în miliarde de globule roşii. Arabella renunţă. Realitatea anucleată îmbâcseşte definitiv logica citoplasmatică. Arabella renunţă de fiecare dată. Afară plouă din ce în ce mai tare.

Camera de probă

Mihaela Pascu-Oglindă
Camera de probă
Editura Eikon, 2017




*****
Intro

Mihaela Pascu-Oglindă s-a născut în 1987 în Buzău. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, specializarea Limbă şi Literatură Franceză-Engleză, şi Masteratul de Teoria şi Practica Editării de Carte în cadrul aceleiaşi universităţi. Colaborează ca redactor cultural cu LiterNet.ro şi Bookaholic.ro.
A debutat cu poeme în antologia IDC în 2015 şi cu proză scurtă în antologia Cum iubim, apărută la Vellant în 2016.
**

Cum ar arăta vieţile noastre dacă am alege să trăim aşa cum uneori doar visăm? Cine am fi, cu adevărat, dacă am avea curajul să luăm decizii în urma cărora ar trebui să înfruntăm dezaprobarea unei lumi întregi? În Camera de probă, Anton joacă o perioadă un dublu-rol, însă alege o viaţă care să nu se mai împartă între două realităţi. Sancţionat pentru îndrăzneala sa, este considerat laş şi curajos deopotrivă. Ce poţi trăi, în fond, în interiorul unei lumi care, cel puţin din afară, pare să te izoleze? Ce descoperiri poate face despre sine un actor care alege să nu mai părăsească teatrul? Dacă e despre un subiect anume, cartea de faţă este, cu siguranţă, despre fiecare dintre noi. E despre toate căutările noastre, alegerile, temerile şi, mai ales, întrebările de care ne e frică. Iar Anton răspunde, pe rând, încercând să-şi descopere de la un pas la altul propria existenţă în mijlocul unei lumi mai mici decât cea în care ne-am obişnuit să trăim.

Fragment

Prins. Simt asta şi mi-e ruşine să o recunosc faţă de mine. Nu îşi mai au parcă locul micile ironii. Nu le mai pot şopti nimănui, nu mi se pare că înţeleg cum funcţionează nici interiorul şi nici exteriorul. Adeseori îmi par inversate şi-atunci cu atât mai puţin ar mai avea sens ca tocmai eu să încerc să dau un înţeles unor fapte care îmi sunt neclare.

Până şi numele, în mintea mea, îşi pierd din importanţă. Îmi amintesc oameni, nu şi nume. Îmi amintesc de felul în care unii dintre aceştia erau în stare să râdă, chiar şi atunci când viaţa lor se ducea de râpă. Şi-mi amintesc de ei cum reuşeau să plângă ori de câte ori micile dureri ale celor din jur puteau să-i afecteze mai mult decât ţi-ai fi imaginat vreodată. Am avut ocazia, într-un an, când încă eram cu Elena şi absolut sigur de pământul pe care-l aveam sub picioare, să merg la Paris. Am plecat împreună, pentru mine era o ocazie foarte bună de a mă bucura din nou de felul în care un loc străin îmi schimbă perspectiva asupra multor aspecte ale vieţii mele. Ştiam că nu o să pot scrie foarte mult, dar eram hotărât să încerc oricum. Aşa cum am făcut în mai toate vacanţele noastre în care nu reuşeam să mă bucur de nimic şi în care îi spuneam şi ei, de fiecare dată, care sunt toate lucrurile care nu-mi plac, de la draperiile şi mocheta din camera de hotel, până la numărul prea mare sau prea mic de oameni care se plimbau prin oraşul respectiv. Clădirile erau ori prea înghesuite una în cealaltă, ori prea îndepărtate. Şi, chiar şi aşa, ursuz, ea reuşea să mă facă să mă bucur de toate acele zile fără să-mi accentueze în vreun fel sentimentul teribil pe care-l aveam, crezând că nu merit să mă bucur de nimic, că astfel de plimbări nu fac decât să mă ţină departe de ceea ce trebuie să fac în teatru. Şi toate amintirile acestea mă întristează şi mai mult când îmi dau bine seama că în acei ani în care ea a avut ghinionul de a fi alături de mine, nu-mi amintesc să fi lucrat aşa cum o fac acum. Deşi volumul de muncă era mare şi piesele se înşirau una după alta, iar eu treceam prin ele uneori prin eforturi care-mi păreau supraomeneşti, abia târziu de tot am descoperit o împlinire care lipsise în toţi acei ani. Nici nu-mi amintesc, de fapt, cu exactitate, cum de reuşeam să mă mişc şi de unde îmi găseam energia în toate acele momente în care strângeam din pumni şi-mi spuneam că renunţ. Ori să mă las de teatru nu putea fi o opţiune pentru că nici măcar nu suportam ideea de a mă imagina altfel, în alt rol, făcând cu totul şi cu totul altceva sau, şi mai îngrozitor, păstrându-mi un rol în domeniul teatrului. Dar oricare ne-ar fi dramele şi situaţiile care nu ne dau pace, avem responsabilitatea de a ne îndepărta de ele. Ştiam că va trebui să ţes constant o realitate la marginea acelor întrebări de care am fugit multă vreme. Şi mai ştiu şi acum că sunt norocos că m-am pus singur în faţa oglinzii şi că i-am strigat micului eu, slab şi în haine ponosite, biet cerşetor care-şi plânge de milă, că s-a terminat, că noul director nu este nici prietenul şi nici ocrotitorul celor care încă vor să-şi facă un nume. Şi asta era cât se poate de firesc, chiar dacă la vremea aceea îl detestam pe director, mi se părea că e un înfumurat fără limite care nu vrea decât să ne bage pe gât cu lingura o filozofie în care niciunul dintre noi nu credea. Dar s-au schimbat şi de-atunci atât de multe încât azi ştiu că unica mea responsabilitate, în ceea ce priveşte tot ce s-a întâmplat de atunci şi până acum, e nu să conserv într-o arhivă toate conversaţiile, ci să le disecăm pe viu, să le supunem azi analizei noastre şi să vedem ce iese şi dacă înţelegem ceva. Atunci când ne aflam în una dintre aceste scurte călătorii, de rochia Elenei s-a agăţat într-o zi, cu amândouă mâinile, un copil care nu părea să aibă mai mult de trei ani. Cu ochii mari, uzi de lacrimi, cu două dâre mari uscate pe pielea lui murdărită de praf, copilul o privea fără să spună nimic. Tivul îndoit al rochiei era prizonier în acele două mânuţe care păreau să strângă cu lăcomie. Elena s-a uitat în prima fracţiune de secundă la mine, de parcă ar fi vrut să verifice dacă e adevărat şi dacă şi eu îl văd pe copilul acela. Apoi s-a aplecat lângă el, l-a privit în ochi şi i-a zâmbit. Reacţia copilului a fost cea care pe Elena a făcut-o să izbucnească în lacrimi: şi-a desfăcut imediat degetele care încă ţineau strâns rochia şi mâinile lui i-au înconjurat gâtul. Unde e mama ta, întrebase, chiar dacă o observase între timp pe marginea falezei pe care ne plimbam, de unde urmărea liniştită întreaga scenă. Nu am mamă, ar fi vrut să-i răspundă copilul acela care păruse la prima vedere apărut de nicăieri şi care, în realitate, fusese poate atras de culoarea aprinsă a rochiei, de chipul fermecător al Elenei, de zâmbetul ei, de felul în care se rotea în jurul meu, în joacă, încercând să mă înveselească. Ceva o atrăsese la Elena şi venise brusc la ea, aşa cum fac copiii mici care nu sunt timizi şi se înfig în lumea din jurul lor fără nicio teamă de consecinţe. Elena avea lângă ea un copil, mă avea pe mine, numai că eu eram copilul acela morocănos pe care nu-l puteai mulţumi niciodată. În seara aceea, pentru prima oară, Elena a fost cea care a rămas trează până noaptea târziu, pe balconul care dădea spre mare. Acela a fost şi momentul de care mai avea nevoie pentru a simţi că nu mai poate duce povara deciziilor pe care le amânăm cu toţii, crezând că întotdeauna se mai poate întâmpla ceea ce ne dorim să se petreacă. La mai puţin de jumătate de an după această scurtă călătorie, o zi începea fără ea.

Nu mai există lucruri pe care să le spui în acele momente în care ştii că tocmai tăcerea ta ţi-a conturat această nouă realitate. Cuvintele, în astfel de situaţii, nu pot să facă decât şi mai mult rău. Aşa că am continuat să tac, luni întregi după plecarea ei, fără să mai spun aproape nimic în afară de ceea ce trebuia spus când eram pe scenă. Şi cred că în acele câteva luni tot ceea ce am rostit era încărcat de toate emoţiile care au făcut ca, mai târziu, să primesc roluri din ce în ce mai mari şi mai dificile. Poate că felul în care m-am străduit să fac această muncă a fost şi o formă de a mă pedepsi de unul singur. M-am dus către tot ceea ce înainte mă speria teribil. M-am aruncat cu capul înainte şi am spus da cu o nepăsare pe care mulţi au luat-o atunci drept încredere în ce puteam să fac. Dar nu încrederea în mine era cea care spunea da, ci sentimentul că merit să mă fac de râs dacă nu reuşesc şi că, atunci când voi da greş, voi simţi şi mai aspru umilinţa pe care o duceam deja cu mine de atâta vreme. Umilirea mea de către mine, căci despre asta era vorba, a fost felul în care eu am reuşit să cresc ca actor. Nu se vedea la suprafaţă felul în care eu înţelegeam să îmi fac meseria. Nu se vedeau, din public, decât o încrâncenare teribilă şi o pasiune mistuitoare.

Cine eram eu şi izvorât de unde, transfigurat parcă, pe o scenă de pe care nu mai voiam să cobor, dorindu-mi să mă evapor, pur şi simplu, acolo. Ştiu că există însă puţine cazuri în care nepăsarea pe care o afişezi faţă de tine te poate duce în împrejurări mai bune şi te poate face un om mai bun. Golit de mine şi de cea care mă iubise cu adevărat, mă tem să mă consider un norocos.


Zilele trecute, am primit încă un pachet de cărţi de la Pavel. Le ia adesea de la mine pe cele pe care îi spun că nu le voi mai reciti niciodată. Îmi povesteşte că în oraş se deschid din ce în ce mai multe anticariate, că oamenii par dornici din nou să citească. Poate se deschid pentru că oamenii încearcă să scoată cărţile din casă, aşa ca mine. A zâmbit şi n-a ştiut, pe moment, dacă să creadă în varianta mai pesimistă a anticariatelor apărute ca ciupercile după ploaie. În orice caz, ele rezistă, ceea ce înseamnă că oamenii totuşi citesc. N-am ştiut ce să-i mai spun. Nu pentru că nu mi-aş fi păstrat convingerea că mai degrabă oamenii şi-ar pune azi un pat sau un dulap de haine mai mare în casă, în loc de o bibliotecă uriaşă, cum se întâmpla înainte, ci pentru că mi-am dat seama, din nou, că mă mai interesa prea puţin de felul în care afară lucrurile evoluau sau nu. M-am gândit însă, mai târziu, după ce Pavel a plecat, la felul în care o astfel de concluzie mă defineşte chiar în ochii mei. Sunt mai bun, mai rău, sunt un ipocrit, sunt un mizantrop? Sunt câte puţin din toate aceste lucruri pe care oamenii le aduc aproape seară de seară în teatru? Şi cred că sunt şi mai curios despre felul în care tăcerea cizelează un om sau îl apropie de esenţa unei brute. Fiindcă putem fi oricare dintre cele două extreme, putem fi cât se poate de buni şi putem fi cât se poate de răi, pe mine unde mă duce tăcerea, asta aş vrea să ştiu. E o melancolie în această tăcere pe care teatrul mi-o oferă în fiecare zi.

Şi nu o să neg că simt că sunt protejat în burta marelui uriaş care, noapte de noapte, pare să cadă într-un somn profund şi să respire odată cu fiecare obiect de decor care îl mobilează. Sau poate e doar ceea ce îmi imaginez după atâta vreme. Poate că tăcerea e singurătate şi-atât, habar nu am. Poate că peste un an o să văd lucrurile cu totul altfel, deşi ăsta e un gând rar, ideea asta de a şti şi de a-ţi dori să fii undeva peste un an, cred că ţine mult mai mult de o obişnuinţă pe care am lăsat-o în apartamentul meu înainte să plec definitiv. Şi e lumea de afară cea care încă păstrează acest obicei, alimentat de aruncarea prezentului în favoarea a ceea ce va fi cu siguranţă mai bine cândva. Dar cum ar putea necunoscutul să fie o garanţie de care să te poţi agăţa în prezent? Şi, iată, totuşi, că aşa funcţionează speranţa. Ori de câte ori mă surprind făcând planuri, îmi vine să râd. Aici renunţi la o mulţime de planuri din primele zile în care îţi tot vin în minte. Sigur că nu mai ai unde să pleci, unde să călătoreşti, unde să fii nevoit să fii prezent, în afară de scenă, desigur. Am descoperit, nu fără surprindere, că deşi dispar multe responsabilităţi, afară cele mai multe lucruri pe care le făceai erau, de fapt, obligaţii. Libertatea de a merge într-un loc sau altul se transforma frecvent şi foarte uşor în sentimentul că ştiam că trebuie să fiu undeva la o anumită oră. Invitaţiile erau umbrite de promisiunea de a fi prezent.

Iar acum sunt prezent, mai prezent ca niciodată, în mijlocul unui loc în care trecerea timpului pare de-a dreptul ridicolă. Nu ştiu de ce mă gândesc atât de des la trecut în ultima vreme. Poate că există şi aici etape de care nu-mi dau seama.

Asta sau uriaşul s-a săturat să mă tot audă monologând pe aceleaşi teme. Oricum, pe de-o parte, oricât de mult mi-ar plăcea să cred că nu mai există o strânsă legătură între mine şi ceilalţi, n-am putut să nu observ, de-a lungul anilor, cum o schimbare petrecută afară ajunge, prin ceilalţi, până la mine.

Ceva, aproape imperceptibil, se schimbă în felul în care gândesc oamenii. Şi tocmai de acea simplă schimbare, ca o modificare de numai un grad în cursul unei bărci mânuite de un cârmaci invizibil, îmi dau seama.

În fiecare noapte încerc să scriu câte ceva despre ce citesc. Şi chiar dacă acum numărul de ore de citit pe săptămână s-a mai redus, nu pot să nu remarc felul în care privesc lumea prin zece ferestre faţă de omul care privea către exterior prin una singură şi aceea abia puţin crăpată. Sunt lumi întregi pe care le-am descoperit, sunt oraşe întregi cărora le cunosc îndeaproape cetăţenii. Aproape că nu mai există secrete, aş îndrăzni să spun, în unele colţuri de lume. Şi toate au fost scrise şi gândite şi povestite de unii şi de alţii. Şi toate ajung, mai devreme sau mai târziu, aici, în burta marelui uriaş, aici, în mâinile mele, ca să le redescopăr seară de seară, pagină după pagină, poveştile care nu ar putea supravieţui altfel. Probabil că şi noi, ca oameni, avem nevoie de astfel de reîntâlniri, regăsiri, în care nu doar să ne vorbim, ci să ne şi citim emoţiile şi întâmplările în ochi, redescoperind astfel ceea ce nu mai are nevoie să fie spus prin cuvinte.

Nu ştiu dacă acest tip de lectură are nevoie de un antrenament prin citit, ştiu doar că mi se întâmplă asta cu Pavel, de multe ori îmi pot da seama aproape cu exactitate dacă i s-a întâmplat ceva serios sau dacă are să-mi dea vreo veste bună, ba uneori chiar ghicesc în privirea sa desfăşurarea lucrurilor înainte de a începe să mi-o povestească. Să vină această putere de a-l citi pe celălalt astfel doar din felul în care te deprinzi cu tăcerea?

M-ar mira. Dar acum am ajuns să tac până şi în vise. Azi-noapte am visat că era ziua mea şi că îmi fuseseră pregătite toate cadourile de trei femei care îmi erau prietene sau iubite, nu-mi puteam da seama. Şi, rând pe rând, mă luau de mână şi mă plimbau prin curtea şi prin holurile fostei mele şcoli, şcoala în care am crescut şi copilărit. Gesturile lor erau tandre, blânde, răbdătoare. Îmi purtau o grijă pe care, în vis, mă gândeam că nu o merit. O suspectam. Le priveam ochii şi felul în care zâmbeau şi mă miram de această prietenie, de fapt, de această înţelegere a lor de a se ocupa împreună de ziua mea. Înainte să ajung în sala mare a şcolii, mi se spune că mi s-a pregătit o nouă surpriză, un joc nou, şi sunt lăsat, de data aceasta, singur. E un joc greu, dificil, care îmi consumă o grămadă de timp. Ştiu că întârzii, simt că voi fi mustrat. În cele din urmă m-am trezit şi încă mai simţeam recunoştinţa şi, totodată, mirarea în faţa acelor gesturi de prietenie. Mi-am spus că a fost poate şansa mea de a regăsi, în vis, felul în care femeile importante din viaţa mea m-au iubit fără ca eu să văd cu adevărat ce înseamnă asta.

Îl văd pe Pavel că uneori pare îngrijorat, crede că lumea nu se îndreaptă în direcţia cea bună. Eu cred că n-a existat niciodată o altă direcţie în afară de cea pe care o urmăm şi acum, niciodată n-am ştiut cum să învăţăm din greşelile majore, atunci când am devenit suficient de civilizaţi pentru a le înţelege în adevărata lor magnitudine. Evoluţia nu a fost decât a puterii, a jocurilor de culise, a felului în care zarurile au început să cadă din ce în ce mai calculat, la unghiuri din ce în ce mai precise. Alea iacta est a devenit azi o bătaie pe umăr, un semn cu ochiul. Şi, cu toate acestea, continuăm. Orbi, mai orbi decât dacă ne-am fi născut aşa, ni se pare că merităm şanse infinite. Cu siguranţă există răspunsuri bune şi le intuieşti aşa cum înţelegi de ce s-au păstrat până astăzi unele legende şi poveşti. Aş vrea să ghicesc, aş vrea ca în interiorul teatrului să se întâmple ceva miraculos, iar eu să pot înţelege felul în care toate aceste întâmplări nu mai par atât de la aruncate la mila hazardului şi, în acelaşi timp, aşa cum se întâmplă adesea, ironice sau sadic planificate. Nu am cum să nu mă gândesc şi eu că doar un fel de miracol ne poate salva. Cad deci în plasa întinsă de toate istoriile care au ţesut miracole în imaginaţia noastră. Sigur că vreau să cred, chiar dacă de aici şansele de a întâlni un om care a văzut cu ochii lui un miracol sunt şi mai mici. Sau aş putea să fiu chiar eu unul care vede un miracol într-o seară pe scenă, la final, după aplauze sau pe vreun hol sau în vreo cabină de probă. Dar nimic, singurele miracole sunt uneori idei măreţe la care nu ajunsesem încă. Le citesc şi nu pot decât să fiu recunoscător. Memoria mea mă înşală adesea, dar toate aceste cărţi dau un contur al vieţii pe care altfel nu l-aş fi cunoscut. Trăiesc la adăpost, în felul acesta, de multe întâmplări care înainte mi s-ar fi părut dramatice, m-ar fi afectat teribil sau m-ar fi influenţat, în orice caz, destul de mult. Ori multe dintre aceste toate întâmplări, care se petrec şi aici, par acum la o distanţă mult mai mare de mine şi le pot privi cu o oarecare detaşare care înainte nu-mi era permisă. Şi, ce ciudat, nu-i aşa, când te gândeşti că tocmai aceste lucruri de care m-am detaşat se petrec cel mai aproape de mine. Dar această distanţă e inevitabilă atunci când ţi se pare că le-ai văzut şi le-ai trăit pe toate. Poate vine şi dintr-o oboseală a mea, nici nu ştiu. În ce alt loc să vezi şi să trăieşti atâtea încât să simţi că ai obosit? Nu e totuna cu a le trăi ca în afară, sunt conştient de asta, şi poate că acolo le simţi altfel şi unele te bucură mai mult, fiindcă aşa e viaţa, e tânăr numai cel care ştie să se bucure şi în felul ăsta poţi avea oricât de mulţi ani la dispoziţie. Poate că e doar o scurtă perioadă în care lucrurile îşi mai îndulcesc acele contururi sau poate se reorganizează, aşa cum se întâmplă mereu în viaţă, lucrurile care păreau aruncate în haos timp de multă vreme îşi găsesc în cele din urmă o linişte a lor la care nu mai sperai.

Şi, oricum, oglinda în care ne privim se schimbă de la o vârstă la alta. Mi se pare că, pe măsură ce anii trec, gândurile sunt cele care ne reţin din ce în ce mai mult în faţa ei. Nu, noi nu mai vedem aşa cum suntem, adevărul e că nici nu ne mai pasă, după treizeci şi cinci de ani deja mă obişnuisem cu mine, la patruzeci arătam aproape la fel, apoi m-am obişnuit să nu mă mai văd, pur şi simplu, iar mintea mea caută şi acum, ori de câte ori mă uit în oglindă, un trecut pe care nu-l mai pot recupera, dar nu cel al aspectului fizic, ci pe cel trăit alături de alţi oameni despre care acum nu mai ştiu aproape nimic.

Jumătate din viaţă, nu? Oficial, dacă eşti încrezător, ai putea spune că ţi-ai trăit jumătate din viaţă. Şi mă încăpăţânez să mă prefac că nu ştiu unde s-au dus oamenii ăia sau că n-a fost nicidecum vina mea şi că ei au plecat pur şi simplu. Poate şi de-asta nu mă mai văd în oglindă, poate că trăsăturile, atent studiate, ar şti să-mi dezvăluie ceea ce jocurile minţii încă îmi dau voie să ascund sau să încerc să uit. Însă uitarea nu e niciodată o cale, nu aşa cum o înţeleg cei mai mulţi dintre oameni şi iată că nu mă îndepărtez prea tare de ceea ce ştiam şi înainte că nu trebuie să fac. Nu, uitarea nu e niciodată o cale, mai ales când nu echivalează decât cu o orbire voită şi temporară care nu va face decât să ne îndrume către aceleaşi pericole, împinşi astfel de la spate în imposibilitatea de a le mai vedea.

Dacă închid ochii îmi amintesc de străzile pline de frunze căzute, de stejarii şi magnoliile uriaşe din toate cartierele prin care îmi plăcea să mă plimb, ori de câte ori aveam timp liber. E adevărat că asta se întâmpla destul de rar şi e la fel de adevărat că nu prea-mi făcea plăcere să invit pe nimeni în aceste plimbări. Dar chiar şi cu această nostalgie care uneori se întoarce, nu aş avea cum să mai privesc lucrurile la fel, aş simţi că ar trebui să sacrific ceva mult prea important aici dacă aş vrea vreodată să ies din teatru şi nu invers, cum cred ceilalţi, că am pierdut sau sacrificat. Îmi vin la fel de des în minte unele scene care s-au petrecut în vis sau în copilărie.

Poate că visele de copil semănau oricum foarte mult cu ce se întâmpla în timpul zilei, iar asta mă face acum să nu-mi pot da seama ce mai e realitate de pe atunci şi ce nu. Anumite momente din zi par desprinse din cărţi sau poate că doar mi le-am imaginat sau le-am asociat mai târziu cu ceva ce mi-aş fi dorit să se întâmple.