marți, 13 aprilie 2021

SELECȚIA “FORMULA AS”

 

Corina Sabău, “Și se au­zeau greierii”, Editura Hu­ma­nitas (tel. 021/311.23.30), 109 pag.

Pentru cei din generația mea, care și-au trăit o mare parte a vieții în România comunistă, e in­teresant să citească un roman cu acțiunea plasată atunci, mai ales când autorul și-a luat repe­re­le și amănuntele doar prin do­cu­mentare, fiindcă era co­pil în 1989. Cu atât mai mult putem să-i apre­ciem ima­ginația empatică, ta­len­tul de a ficționaliza ve­rosimil fap­te pe­tre­cute sub dic­tatura ce se insinuase și în cele mai intime relații in­di­vi­dua­le. Nu mi se pa­re în­tâm­plător că reu­șitele în acest demers – cel puțin din câte am citit eu – apar­­țin unor femei. (Ce-i drept, și numărul scriitoa­relor a crescut în ultimii ani ca niciodată în lite­ratura ro­mâ­nă, care nu mai e un domeniu al dis­criminării de gen, dim­po­trivă.) Îmi place și că pro­za­toa­rele noas­tre de azi nu sea­mănă între ele, au stiluri și pro­cedee na­ra­tive diferite, deno­tând o bună cunoaștere prin lec­turi a lite­ra­turii moderne și o op­țiune avi­zată în privința tehni­cilor com­­po­zi­țio­nale. Corina Sa­bău își ale­ge pen­tru acest micro­roman un subiect pe cât de de­licat, pe atât de dra­matic. O reali­ta­te pe care noi, femeile vârst­ni­ce, am trăit-o ca pe o teroare în plus, înce­pând din 1966 și până la că­derea comu­nis­mului. E vorba de in­terzicerea avor­tu­rilor și obligati­vi­tatea de a naște mi­nimum patru copii. Li se inter­zicea femeilor libertatea de a de­cide când și în ce condiții pot de­veni mame, iar consecințele erau cumplite: de la orfelinate pline de “decreței”, la mijloace ilegale de a scăpa de sar­cina nedorită, ce puneau în primejdie viața gravi­dei. Și se au­zeau greierii e o ast­fel de dra­mă din anii ‘80 ai secolului trecut, scrisă cu ima­gi­na­ție partici­pa­tivă pe baza unor istorii orale, a unor docu­mente și măr­turii scri­se (din aceas­tă ul­timă cate­gorie îmi vin în min­te vo­lu­mele co­lec­tive “To­va­rășe de drum” sau “Și eu am trăit în co­munism”, dar sunt și altele). Corina Sa­bău măr­tu­risește că a aflat târziu, după Re­voluție, că în anii aceia au murit cel puțin 10.000 de femei în urma avorturilor clandestine. “Că până și moartea lor a fost folosită ca pro­pagandă. Că trupul neînsu­flețit al uneia dintre aceste femei a fost expus în fabrica unde lu­cra, ca avertisment pentru cele­lalte muncitoare. Când întâm­pla­rea asta îmi revenea în minte, mă sus­pectam că n-am reținut corect, că așa ceva n-ar fi fost posibil. Am început să scriu din nevoia de a accepta”. Personajul princi­pal al romanului, Ecaterina, e șe­fa unei secții de la o fabrică de țe­sături, unde lucrează mai ales fe­mei venite de la țară, ca și ea. Eca­terina și-a depășit însă con­diția și copilăria nefericită, învă­țând și măritându-se cu un bărbat superior ca educație și gust, cu care are o fetiță, Sonia. Căs­nicia e minată de ne­înțelegeri, de aceea ar vrea să scape de o nouă sar­cină, nedorită de soț. Tribulațiile provocării unui avort, întrepătrunse cu întâmplări din fabrica în care se fura, cum se fura mai peste tot pe atunci, ie­rarhia de partid autoritară și vi­ci­oa­să, viața cotidiană grea a mun­citoarelor subordonate, amin­tirea tatălui violent, ipocrizia limbii de lemn, toate sunt prezente în monologul Ecaterinei, lăsată să moară în spital, după avortul pro­vocat. Nu înainte de a fi in­tero­gată: “Ştiai că fetusul din burta ta e proprietate de stat, știai că dacă trăiești în RSR trebuie să respecți legea, de ce te-ai com­portat ca o criminală, pe cine ai plătit să te mutileze?”.

Monologul mamei moarte e preluat la sfârșit de vocea naivă-tristă a școlăriței Sonia, ca într-o ștafetă a feminității captive unui sistem crud. Corina Sabău spune că a încercat să integreze acea realitate cu ajutorul literaturii. Cum e o scriitoare înzestrată, în bună măsură a reușit. O spun ca una care a trăit “acea realitate” pe pielea ei și crede că știe câte ceva și despre literatură.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu