luni, 13 iunie 2022

Texte cu vedere la stradă

 

Mihai-Alexandru Pleșu
Texte cu vedere la stradă
Curtea Veche Publishing, 2022




Citiți prefața (Pleshoo. Furie și blândețe) acestei cărți.

*****
Intro

Mihai-Alexandru Pleșu (n. 1972) este ceramist și restaurator de pictură murală. S-a format la Liceul "Nicolae Tonitza", apoi pe șantierele maestrului Nicolae Sava, în cadrul stagiilor de restaurare ale Patriarhiei Române și, nu în ultimul rând, în cercurile intelectualității românești din anii ʼ70 și ʼ80, printre Ion Băieșu, Fănuș Neagu, Mihai Oroveanu, Maria Cocea, Johnny Răducanu și Neagu Djuvara. Mai târziu a urmat cursurile Universității Naționale de Arte din București.

A participat la restaurarea unor situri importante din România, printre care mănăstirea Brâncoveni, biserica mănăstirii Lupșa și biserica "Sfântul Dumitru" din Suceava. În anii ʼ90 a devenit fondator al publicației Le fil franco-roumain, difuzată exclusiv în Franța cu scopul de a atrage cetățeni francezi în mediul cultural și de afaceri românesc. A avut câteva emisiuni la radio și una la televiziune, a lucrat douăzeci și cinci de ani în publicitate ca art director, a plecat de câteva ori din România și tot de atâtea ori s-a întors. Este practicant al tirului cu arcul și, în câteva rânduri, campion al Federației Române de Tir cu Arcul la divizia de arc tradițional. Fondator de școală, și-a propus să dezvolte creativitatea copiilor prin metode neconvenționale. Recent, printre proiectele sale se numără galeria de artă cu profil expresionist PleshooContemporary și atelierele de ceramică Telurik.

Scrie noaptea, compulsiv și tranșant, despre realitățile sociale, culturale și politice de care se lovește ziua.

Avertisment pentru cititori! Ce-i aici e o aglomerare de furie, deznădejde, neputință, dorință, speranță, sterilitate. Sunt gândurile cuiva care și-a petrecut ultima jumătate de secol căutându-se fără să își găsească locul, modelând în lut fără să știe de ce, pictând fără să aștepte recompensă, restaurând fără să participe la inaugurare. Nu veți găsi o eleganță cursivă presărată cu umor elevat și profunzime erudită. Sunt gânduri răzlețe, țâșnite din viață, întâmplări brutale prin care trecem toți, un drum întru aflarea drumului. Descoperiți un alt Pleșu, Mihai de această dată, frust, cinstit, disecat și în pielea goală. Bon courage, cititori! (Mădălina Rădulescu, cititoare - de plăcere - și prietenă - de mult)

Autorul acestor pagini nu își propune să educe pe cineva, nici să informeze ori să disece lumea în care trăim. Ci doar să o surprindă din unghiul celui care nu își cenzurează mirarea, emoția, neputința, stările sau exprimarea și să o treacă prin filtrul unui om liber, sincer cu el însuși și cu cititorul său. Asta iese când vrei să te iei în serios neluându-te în serios: texte cu vedere la stradă, la oameni, la viață. Fiecare generație merită un Pleșu. (Rafael Marinescu)

Fragmente

Douăzeci de ani
(decembrie 2009)

Butonez telecomanda și, ca prin minune, dau peste postul preferat al românului autentic: OTV. La fel de senzațional, exploziv și în direct ca de fiecare dată. Invitatul emisiunii Dan Diaconescu în direct este nimeni altul decât revoluționarul absolut, acest Bogart de România, regizor complex, actor de geniu, scenarist rafinat, cascador plin de curaj, o mie și unul oameni într-unul singur: Nicolaescu... Sergiu Nicolaescu.

Vorbește, desigur, despre Revoluție; despre cum a fost de fapt, despre adevăruri șocante, dar bine ascunse etc. Ascultând discursul elocvent, aud o frază care mă face să tresar: niciunul dintre românii care au strigat după libertate printre gloanțe în decembrie 1989 nu a fost sănătos la cap. Formularea nu se voia jignitoare, ci încerca să clarifice starea de spirit a celor care au luptat cu adevărat pentru drepturile de care am fost păgubiți.

M-am cufundat încet în gânduri, iar OTV a redevenit doar un zgomot de fond. Îmi aduc aminte. Am fost pe străzi... Am fost încă de la început. Pe 21, tocmai fusesem să îmi văd mama la serviciu, undeva, lângă Piața Amzei. Când s-a auzit pocnitura, eram la colțul Ateneului. Am fost și la Televiziune și am fost și în Piața Universității. Am furat și eu steagurile din școală și am dat și eu foc, împreună cu câțiva colegi, portretelor conducătorului iubit. Îmi aduc aminte însă și de momentele în care am fost Rambo - momentele despre care cred că vorbea Sergiu Nicolaescu. În liceu făcuserăm și noi ceea ce se numea PTAP - Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei. Pentru că Liceul Tonitza ținea de Securitate, noi nu mergeam la cartofi. Noi făceam poligon, învățam balistică și ascultam bancuri cu milițieni spuse de securistul însărcinat cu pregătirea noastră.

Ajunsesem acasă, cu gând să mănânc și s-o calmez pe mama. În București era un moment de liniște, așa că bunica a găsit de cuviință să mă cheme la ea. Adusese cineva un porc de la țară și trebuia să îl recuperez. Bunica locuia în Brezoianu, foarte aproape de Miliție, colț cu Strada Eforie. Am luat bucata de porc într-o geantă enormă, am pus-o pe umăr și am ieșit. Când să traversez străduța care leagă Eforie de bulevard, acolo unde pe atunci era o Alimentara, începe un schimb de focuri între Palatul Miliției și Hotelul Capitol de peste drum. M-am tras lângă niște coloane și m-am pus pe gândit. Soluția a venit imediat: dacă țin porcul pe post de scut, voi putea trece prin ploaia de gloanțe care traversau zăngănit bulevardul. Vocea Irinei Nistor îmi suna puternic în cap: "Ești John Rambo! Ești în mijlocul bătăliei! Halca de carne te va proteja!" Am trecut. Toate lecțiile de balistică, legile fizicii, totul a dispărut în ceața așezată rapid pe creier... și am trecut. Am ajuns vizavi, acolo unde acum se află Pizza Hut, și m-am ascuns după un zid. În spatele meu, un puști venise după mine. L-au secerat - stătea pe jos, într-o baltă de sânge, și urla. Îl loviseră la picior. Am profitat de o pauză a trăgătorilor și l-am recuperat, ajutat de cineva.

Cred cu convingere că în zilele acelea s-a produs un lucru unic. Am devenit supereroi. Inconștiența a dat jos regimul Ceaușescu. La Timișoara, o mână de oameni curajoși au ridicat vocile, iar noi, ceilalți, am văzut brusc o fărâmă de promisiune. Șansa să fim părtași la schimbarea istoriei. Toate filmele de acțiune văzute pe ascuns pe la câte un prieten mai descurcăreț, dorința viscerală de libertate, teribilismul adolescenței - toți acești factori ne-au transformat aproape instantaneu în soldați universali. Cei care au manevrat logistic euforia celor mulți știau bine de ce suntem în stare când ni se umple paharul. Am fost victimele colaterale atât de necesare oricărui război.

Păcat însă că momentele de solidaritate trec repede. Mă uit în jur la generațiile care vin și care habar nu au prin ce a trecut România în decembrie 1989. Anulăm cu conștiinciozitate tot. Revoluția Română din 1989 a devenit un documentar SF difuzat în fiecare an la TV. Comunismul e doar un vis urât, folosit în câte o campanie electorală, la ananghie. Iar la școală se predă uitarea. Suferința îndurată de un popor întreg e trecută la file de poveste.

Măcar de-ar mai citi cineva...

Bani de drum
(ianuarie 2010)

1983. Tatăl meu se pregătește să plece bursier la Heidelberg și încearcă să ne ia cu el, pe frate-meu și pe mine, pentru o primă scurtă vacanță în Occident. Nu zăbovesc asupra detaliilor. Cert este că Securitatea a conchis că nu merităm să ne petrecem vacanța împreună, așa că fratele meu a primit pașaport primul, urmând ca la revenirea lui în țară să pot pleca și eu.

Aveam unsprezece ani când am fost chemat la secția de Miliție de care aparțineam, la interviul pentru obținerea dreptului de ieșire din țară. Mama a fost obligată să rămână afară, în timp ce eu am fost invitat într-o sală uriașă, cam cât una de curs, în care erau o masă, un taburet pentru mine și un scaun pentru cel care urma să discute cu mine. În sală se mai aflau trei ofițeri de Securitate și un milițian. Probabil că acesta din urmă avea rolul martorului din partea secției de Miliție. Am stat înăuntru aproape trei ore, timp în care am auzit cele mai mizerabile lucruri referitoare la familia mea. Totul a început cu întrebarea clasică, "De ce vrei tu să te duci în Germania, la tata?", și s-a terminat cu "Mă-ta e o curvă!". Cum spuneam, aveam unsprezece ani. Fun. Cele trei ore de monologuri scabroase s-au încheiat cu refuzul dreptului de a părăsi țara.

Pe atunci, puteai primi valută din străinătate în două feluri. Expeditorul sumei trebuia să specifice la trimitere, pe mandat, care este destinația banilor. Dacă banii urmau să fie folosiți în scopul unei călătorii, înainte de a părăsi țara, cu pașaportul în mână, te prezentai cu mandatul la un ghișeu al Băncii Române de Comerț Exterior și primeai banii cash. Însă puteai să primești și bani de cumpărături... Atunci, la aceeași bancă, primeai o chitanță în care era specificată suma. Cu chitanța respectivă, te puteai duce la orice Shop și îți puteai cumpăra ce voiai. Paradoxul era că banii de drum nu puteau fi folosiți la cumpărături și nici invers. Dacă aveai chitanță de Shop, suma nu putea fi încasată pentru călătorie - una dintre bucuriile comunismului.

Tata îmi trimisese prin mandat, înainte de a afla de refuzul oficialităților, 145 DM (Deutsche Mark, adică mărci germane, pentru cei mai tineri, care s-au născut sub zodia euro), bani pe care urma să îi am la mine pentru orice eventualitate.

Trec șapte ani. Revoluția e încă proaspătă, iar eu fac ordine prin casă. Într-un sertar plin cu hârtii, găsesc mandatul prin care eram anunțat că sunt posesorul sumei de o sută patruzeci și cinci de mărcuțe germane. Mai mult sau mai puțin de curiozitate, mă duc la Banca Română de Comerț Exterior și prezint biletul. Surpriză! După o scurtă verificare, doamna de la ghișeu se întoarce cu banii.

La începutul anilor '90, în București puteai cumpăra orice, de la orice magazin, cu dolari. Apăruseră și primele reprezentanțe ale unor branduri importante. Magazinele desfăceau marfă în valută. Puteai să cumperi și cu lei, dar eticheta arăta prețul în dolari. Unul dintre primele magazine de firmă din București a fost magazinul Rifle. Brand cu tradiție pe segmentul de jeans, Rifle era blugul meu preferat. La nivel de povești, desigur. Auzisem, de exemplu, că poți bate cuie în ei și nu se strică. Cum am ieșit din bancă, după ce am reușit să mă acomodez cu ideea că dețin valută, am zburat la magazinul cu pricina. Contra sumei de 121 DM, mi-am cumpărat primul costum de jeans complet din viața mea: cămașă, pantaloni și jachetă. Cu banii rămași, am dat fuga la Hotel Dorobanți, la Shop, și am cumpărat două sticle de votcă franțuzească și, de restul, Toblerone și Smarties.

Era 30 aprilie 1990. A doua zi, îmbrăcat în Occident, am plecat cu prietenii la mare.

Les clochards sont des dieux
(iulie 2010)

Am văzut un film. Le concert. Radu Mihăileanu a reușit să atingă divinitatea. Un film superb, care mi-a adus aminte de ce atâtea reveniri. De ce, de atâtea ori, am pășit încăpățânat înapoi în România.

Am regăsit pofta pe care o simțeam demult, când mă urcam pe schelă și atingeam cu pensula chipul vreunui sfânt. Au trecut de atunci prea mulți ani și aproape că uitasem ce înseamnă să fii parte din partitura creației. Am plâns ca un copil două ore, încercând să îmi domolesc sughițurile, ca să nu pierd nicio secundă din construcția reușită a lui Mihăileanu. Am înțeles, cred, care e motivul - fie el și subconștient - pentru care am revenit de atâtea ori în țară. Am fost crescut de mic de părinți cu un simț exagerat al patriotismului. M-am aflat permanent în preajma unei orchestre de valori încăpățânate în demersul lor: oameni care încă mai cred că pot să facă ceva pentru România, indiferent de înălțimea zidurilor construite de mediocritate.

Deși sunt conștient de ironia care plutește peste Concertul lui Radu Mihăileanu, un regizor "francez de origine română", nu pot să nu fiu mândru de reușita de netăgăduit a unui român, indiferent de locul în care a ales să trăiască. E păcat să spui "Deci se poate..." când în capul frazei ești nevoit să rostești un "Păcat că nu-i de-aici". Cu toate acestea, faptul că un român reușește să construiască o asemenea partitură cinematografică, faptul că evocă cu atâta pasiune patosul creator călcat în picioare atâta amar de vreme de o doctrină ucigașă și de niște oameni de mâna a treia este demn de respectul suprem. Forța cu care Le concert strigă oroarea comunistă, în același timp îmbogățindu-ne spiritul, este fascinantă. Cred că generația care va marca viitorul acestei țări ar trebui să vadă în Le concert atât o lecție de istorie, un reminder discret al trecutului imediat, cât și un guideline într-ale vieții. Cred cu încăpățânare că spiritul creator nu trebuie să fie dărâmat de nimic. Cred că ar trebui să ne adunăm de prin cotloanele în care ne-a aruncat în diverse forme trecutul și să încercăm, indiferent de distanța care ne desparte de concretul românesc, să facem ceva. Am descoperit în timp că emigranții sunt de două feluri: fugarii, cei mai des întâlniți - aceia care încearcă să scape de responsabilitățile pe care viața în România cere să ți le asumi și care, de cele mai multe ori, au întotdeauna în buzunar discursuri prefabricate -, și cei care au înțeles la un moment dat, așa cum au înțeles într-un moment dificil Sașa și Andrei, atunci când au hotărât că exilul e mai bun pentru Anne-Marie, că prin emigrare poți alege să îți reprezinți țara, să o respecți în contextul unui regim care, susținând mediocritatea, face acest lucru imposibil. Din păcate, majoritatea românilor de peste hotare sunt niște fugiți de-acasă de trei lei, care cred că se pot ascunde la infinit sub platoșa unor texte patriotice. Propoziția "Vreau să îmi cresc copilul într-o țară civilizată" își pierde consistența atunci când este rostită de un neîmplinit laș și frustrat, fugit din țară cu banii de iaurt. "Lumea va ști că sunt român" dispare odată cu permisul de ședere. Teama meschină de foame ne face să uităm de unde venim. Asemenea Sfântului Petru, ne refuzăm identitatea încă de la primul "Ah... român!".

Nebunia pe care Mihăileanu o scoate la iveală în filmul său dispare odată cu apariția unei noi generații de telefoane mobile. Ne pierdem spiritul cu ușurința cu care ne apucăm de fumat. Și, de cele mai multe ori, din aceleași considerente. Cinic. Agresiv. Lipsit de umanitate. Cârcotaș. Scandalagiu. Așa am trecut de cele mai multe ori în ochii cititorilor mei sau ai celor care mi-au urmărit parcursul de-a lungul anilor, ai celor care mi-au ascultat emisiunile sau care mi-au urmărit agresivitatea discursului atunci când venea vorba despre umplutura meschină cu care Dumnezeu a fericit România. E greu de crezut că toate acestea vin dintr-o tristețe organică. Văzul... Ochii... Simț și organ cu care fie familia, fie anturajul, fie școala m-au îmbuibat de mic. Am crescut în limbi străine ca să pot susține ce urma să descopăr, am învățat să văd și să vorbesc despre asta tocmai ca să pot, la un moment dat, să dau înapoi ce am primit și, ca orice român crescut înainte de '89, am căutat soluțiile departe de casă.

Mai stau un pic să asimilez Concertul. Mă pregătesc să îmi reîntâlnesc elevii de la Muzeul Satului, mai beau și un pahar de vin și mai desenez și o troiță pentru o prietenă. În general, voi încerca, din nou, să mă încăpățânez.

Mulțumesc, Radu Mihăileanu.

Dor...
(noiembrie 2010)

Cuvântul "dor" este prezent în doar două limbi din lume: română și portugheză. E adevărat că echivalente pentru "îmi e dor de tine" există și în engleză, "I miss you", și în franceză, "Tu me manques" sau "J'ai envie de toi"; însă și într-una, și în cealaltă, sensul este departe de cel românesc, respectiv portughez.

La cele două popoare, dorul este ceva organic, o lipsă care doare, care te face, vorba românului, "din om, neom", un sentiment care diferențiază într-adevăr speciile. Dorul te modifică până la grimasă, transformându-te într-o bucată de carne contorsionată, dorul te poate abate de la drumul inițial, indiferent că vorbim despre emigrare sau despre vacanță. E fascinant cum putem fi nefericiți într-un moment care ar trebui să fie plăcut atunci când ne lipsesc respirația, mirosul, toanele cuiva etc. Dorul ne alterează percepțiile cotidiene. Urâțenia poate deveni divină, prostia poate fi o meteahnă trecătoare, defectele în general ne apar, în lipsă, drept accesoriile care ne-au atras la început. Dorul te face să reflectezi atunci când ești departe și te poate modifica structural atunci când este rezultatul unei pierderi definitive. Dorul punctează cu exactitate momentul în care conștientizăm singurătatea și incapacitatea de a repara atunci când, desigur, e prea târziu.

Cu mulți ani în urmă, atunci când am suferit din amor pentru prima oară, tata mi-a spus că durerea mea e de bun augur. Ea certifica, pe de-o parte, existența sufletului - care în cazul meu era, pe atunci, o incertitudine -, iar pe de altă parte, dramul de bunătate necesar unei existențe umane. L-am urât îngrozitor, declarând că dacă așa arată un om, eu, unul, prefer să fiu scos în lesă la ore fixe și cu botniță. Eram convins că existența mea trebuie certificată de cerebral, nu de vreun amoc. În plus, durerea era de nesuportat. Eram, cumva, o surpriză: formația mea artistică era contrazisă de matematica propriilor demersuri. Cu toate acestea, cred că am reușit, în adolescență, să construiesc o structură care le îmbină armonios și cu toate că, pentru mulți, asta trece drept unul dintre defectele mele majore, sunt bucuros de rezultat.

Astăzi am trăit bucuria dorului autentic în mai bine de două ore de concert Mariza. Fadista m-a făcut să retrăiesc o viață în niște zeci de minute. Am copilărit, am iubit, am petrecut vacanțe cu prieteni, am emigrat și am revenit. Mi-am trecut mâna prin părul doamnelor mele, mi-am umplut genunchii de nisipul ud al Vămii de acum douăzeci de ani, am golit nesațul sticlă după sticlă, am pictat ziduri albe monastirești și am trecut soarele prin sticla colorată a vitraliilor mele, mi-am ținut din nou copilul în brațe pentru prima oară și am simțit cum mirosul lui se contopește cu al meu. Am refăcut planurile din ultima vreme și am reconstruit speranța propusă de moment. Pe scurt, m-am bucurat de dorul de tot - totul personal, așa găunos cum poate fi el văzut din afara ochilor mei. Pofta cu care Mariza își cânta sufletul, pământul natal și tradițiile a fost seducătoare, iar bucuria cu care ne-a îmbogățit sufletele, de-a dreptul divină. Am condus până acasă fără să văd bătăile galeriilor de la Steaua și Rapid, fără să aud înjurăturile și claxoanele șoferului de București, fără să mă gândesc la dimineața obositoare care mă aștepta a doua zi.

Știu că, la un moment dat, mă voi trezi din visare și din tot dorul va rămâne doar partea care mă schimonosește. Dar până atunci vreau doar să simt încă puțin că sunt om. Noapte bună. A mea.

Nevoia de cineva. Forme diverse
(aprilie 2011)

Îmi aduc aminte pe bucăți.

Colegii, care acum mă văd într-o cu totul altă postură, cer glume. În afară de Niculae, cu care împart tot, și dând la o parte prieteniile de catifea, fac parte dintr-o comunitate gata făcută. Suntem artiști. Asta ne alocă o poziție aparte în lumea plină de ignoranți. Vedem altfel lucrurile, din principiu. Fie că e adevărat, fie că nu, ne asumăm statutul fără să clipim. Suntem și rockeri. Asta înseamnă blugi strânși pe coapse, multe ace de siguranță, plete, ținte de metal ieftin și lanțuri agățate de orice. Imaginea nu îmi aparține, dar e de bonton. Creează apartenență. Exiști doar dacă te înscrii într-un grup. Stau și privesc din afara lor, însă din mine. Constat, amuzat, că nu am argumente reale pentru continuitate. Am atâtea lucruri de spus și pe nimeni la celălalt capăt al firului... Ofer generos glume, în timp ce aștern pe hârtii imaginare, rând după rând, gânduri neauzite.

Trec ani. Sunt în drum spre Brâncoveni. Îmi caut harul și Îl caut și pe Dumnezeu. Aștept cu nerăbdare să vorbesc despre toate astea cu cei care au ales drumul mănăstirii. Aflu că nu au ales ei și că, dimpotrivă, au fost aleși de Dumnezeu. Mă trezesc între oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre recrutare. Nu au nimic de zis, așa că aleg să dea răspunsuri prefabricate, fără să gândească. Gânditul este interzis prin canon, cauzează la liniștea comunității. Nu râd, pentru că este interzis la fel de fără de motiv ca și spiritul liber. Cu mici excepții - Fevronia, care îi spune rugăciuni ibricului ca să fiarbă mai repede -, credința se confundă cu uniforma. Mă trimit cu totul în vârful pensulei și vorbesc cu peretele care îmi așteaptă intervenția. E noapte și sunt din nou singur cu gândurile mele, înconjurat de vocile plângăcioase întru evlavie ale corului nocturn.

Renunț la restaurare și mă îndrept către publicitate. Nu e primul contact cu lumea exclusivistă a manipulatorilor de visuri. Îmi regăsesc colegii de liceu și o luăm de la capăt, de data asta într-un format diferit, competitiv în cu totul și cu totul altă direcție: premiile. Ne batem pe campanii, ne bârfim și ne vorbim pe la colțuri. Indiscreția este la ea acasă, iar satisfacțiile, de scurtă durată. Campaniile își fac treaba și dispar, lăsând loc pentru alte imagini. Mă gândesc la bisericile mele. Mă bucur că măcar o mică parte din munca mea rămâne peste generații, până când un alt zugrav de subțire își va înfige pensula în ceea ce odată a fost pictura mea. Munca de agenție te transformă încet, dar sigur în altcineva. Ai obligații noi, neconforme cu percepțiile tale despre valoare. Nu îți mai bei berea unde vrei, ci unde se cade. "S-a deschis un loc nou, se strâng creativii acolo după 22:00. Am auzit că trece și Naumovici... Contez pe tine." Toată lumea fute pe toată lumea și la propriu, și la figurat, ca într-o Britanie restrânsă și mediocră. Hainele se transformă în uniformă și părerile unuia sau ale altuia devin literă de lege, în funcție de consistența portofoliului. Creativii au vestă și sunt ciudați, PR-ul e arogant, CS-ul, lingușitor, producătorul, bișnițar și MP-ul transformă totul în tabele indescifrabile. Odată încartiruit, șansele de evadare sunt cvasinule. Publicitatea nu oferă cale de mijloc: you either hate it or love it. Dacă te complaci, nu vei mai fi același niciodată. Banii, anturajul, impunerile și satisfacțiile profesionale îți dau ghes la uitare. Cel dinainte nu mai există. Nici nu ar avea cum. Când îți petreci o bună bucată din viață vorbind în gol și ascultând de complezență, te alterezi. Abia în momentele de depresie sau de cădere liberă apuci să realizezi că, în afară de formă, conținutul e același. Simți acut nevoia de comunicare deschisă, până la rupere. Vrei să știi că interlocutorul tău e acolo pentru tine, așa cum și tu îți dorești să fii pentru el - sincer, fără teamă de vorbe nepotrivite, fără mizerii și fără frică de nimic. Să poți spune "Mi-e dor" fără să fii penibil în ochii partenerului de discuție. Mi-e dor de mine, de tine, de conversația plăcută și împlinitoare, de atingerile care îți fac pielea de găină... Mi-e dor de o lume care nu poate exista în fapt niciodată, dar spre care, eventually, ne îndreptăm cu toții mai devreme sau mai târziu, împreună sau de unii singuri. Este, din nou, o treabă de opțiune. Căutarea te poate păcăli, în aceeași măsură în care o alegere pripită te poate dărâma ulterior. Dacă totuși reușești să scapi, întoarcerea este practic imposibilă. Publicitarii nu acceptă fuga.

Te trezești între două lumi. Cu cât timpul petrecut între publicitari e mai lung, cu atât revenirea la lume este mai anevoioasă. Ești afectat iremediabil. Bodegile nu mai sunt boeme, prietenii vechi te privesc îndoielnic, strictul necesar atârnă greu și joburile clasice par silnice. Nu mai aparții nimănui. Trădător pentru unii și dezertor pentru ceilalți, levitezi într-o ciorbă mediocră, la care ești singura lingură. Starea de spirit astfel dobândită îți lucrează viața pe toate părțile. În orașul agitat, îi vezi pe toți. Te lovești de ei în cele mai variate instanțe, fără să poți comunica nici măcar de formă, așa cum te-ai obișnuit să o faci de atâta amar de vreme. Abia acum ești definitiv singur, în fața unei asumări pentru prima dată reale. E momentul în care, dacă ai ochi să vezi și urechi să auzi, dacă vrei continuitate și consideri că nu ai bătut drumul ăsta meschin de pomană, e timpul să te apuci să construiești ceva. E timpul să te bucuri, în sfârșit, de viață și să lași în urmă o amprentă curată. Amprenta asta poate fi orice: o casă, o operă, copii, o iubire, o vorbă bună și, de ce nu, o amintire frumoasă. Una dintre marile mele dorințe este să pot fi de față o vreme după ce mă duc. Doar atât cât să aud: "A fost un tip mișto..." Cred că asta ar fi Judecata adevărată, banul aruncat lui Charon în drum spre lumea de dincolo. Recunoașterea sufletului prin moștenire. Fiecare dintre noi are capacitatea să ofere fericire în aceeași măsură în care, undeva în noi, există și puterea de a o primi. E greu de spus care variantă e mai dificilă, dar dacă îți ies amândouă, cu siguranță că fix atunci când se întâmplă prima dată, poți înțelege fericirea. Însă drumul până acolo nu poate fi parcurs cu indulgențe de tipul mai calc pe bec, mai înghit un biscuit muiat în vin, mai deraiez, mai fac o cruce. Așa nu merge.

În esență, căutarea fericirii este un calvar antipatic, pe care foarte puțini reușesc să îl parcurgă. Însă indiferent de traseu, totul începe odată cu nevoia de cineva - nu de povești, nu de drum de seară la așternut, nu de chef, nu de plictiseală. De cineva alături de care să te bucuri o viață. Doar din bucurie se naște frumos. Cum știi asta? Undeva în tine, într-un sertar ascuns de privirile indiscrete, sufletul tău își ține reperele adunate în timp. Unul câte unul, vor țâșni afară și așa vei ști - ce ochi, ce gură, ce nas, ce suflu, ce miros, ce sunet, ce apucare... ce tot.

Om bun
(martie 2018)

Să tot fie vreo douăzeci de ani de când mă aflam pe post de art la revista Salut. Pentru cine nu își mai aduce aminte, Salut era o revistă scrisă de adolescenți pentru adolescenți, cu sprijinul lui George Mihăiță. De altfel, George a ținut întreaga prăvălie pe umerii lui, până când Adrian Sârbu a venit cu o propunere indecentă: să cumpere revista, cu redacție cu tot.

Într-o dimineață, sunt anunțat că vine solul MediaPro, ca să discutăm despre noile direcții pe care urma să le parcurgă Salut în noul format. Așa l-am cunoscut pe Andrei Gheorghe. În acea dimineață, împreună cu Andrei și cu echipele Salut și Pro, am definit un concept care urma să pună pe afiș o generație nouă, o generație în care ne puneam speranțele și care încă nu era luată în seamă. Așa a apărut Salut, Generația PRO și tot așa s-a legat o prietenie la care am ținut mult. Aseară, prietenia noastră a fost întreruptă frust. Andrei s-a prăpădit.
*
De-a lungul a douăzeci de ani, Andrei m-a tras de urechi de fiecare dată când am derapat verbal sau când m-am hotărât să încep un proiect fără ca, în fapt, să fi cântărit prea bine înainte. Tot atâta vreme, vocea lu' Nea Andrei m-a liniștit și, câteodată, atitudinea lui m-a inspirat. Era vocea care îndrăznea. Vocea corectoare. Vocea care avertiza. Andrei s-a terminat aseară, în casă. În casa atât de plăcută în care se bea vinu' și începea declinu'... pe liniște și pozitiv. La ultima noastră întâlnire, Andrei mi-a sugerat să încerc să înțeleg de ce am ajuns să vreau o emisiune pe care să o cheme Inadmisibil și, mai bine, să caut prin motivele pentru care s-a ales praful de o generație întreagă și să ascult muzică nouă și măcar să încerc să o înțeleg. Întotdeauna ajungeam la Andrei cu o falcă-n cer și cu una-n pământ și cu toporul după mine, iar când plecam, bâiguiam un "Nu m-am gândit la asta până acum...".

Acum două săptămâni, i-am trimis o poză ecografică cu Vladimir. Abia așteptam să se cunoască... Abia așteptam să pot merge cu cei trei băieți ai mei în vizitele alea frumoase și constructive. Acum, Andrei va fi prezent doar în poveștile mele, și ale oamenilor care i-au fost prin preajmă, și ale ascultătorilor care așteptau cu poftă să audă ce mai urmează. Pentru că am pierdut un om bun, și oamenii buni rămân în povești pentru totdeauna. Omul care definea manifestul real, manifestul pierdut în anii de după 1989, s-a dus și ne-a lăsat ca în radio: fără replică.

O să îmi lipsești, Andrei... Dar în condițiile date, cred că o să ne revedem mai curând decât ne făceam planuri. Cu bine și cu toții.

Citiți prefața (Pleshoo. Furie și blândețe) acestei cărți.

Și acum încotro? De la ofițer decorat la condamnat politic

 

Ioan Butnaru
Și acum, încotro? De la ofițer decorat la condamnat politic
Editura Meteor Press, 2022




Citiți prefața și cuvântul înainte al acestei cărți.

*****
Intro

O lucrare cu un conținut educativ, care ar putea fi sintetizată în trei cuvinte: luptă (contra comunismului), suferință (în închisori) și credință (în Dumnezeu și victorie). Acest triptic este esența volumului memorialistic, în care suferințele fizice și psihice din penitenciare au fost depășite de autor prin inteligență și credința nestrămutată în supraviețuire. O mărturie, care se alătură altora, despre infernul suferit de acei care au îndrăznit să se opună cu vorba sau cu fapta regimului impus de Moscova în România.

Fragment
Capitolul I. Pacea. Și acum, încotro?

O larmă neobișnuită m-a făcut să mă trezesc din somn, chiar puțin speriat.

Voci precipitate, țipete, râsete, strigăte nedeslușite se auzeau de afară, mărindu-mi din ce în ce mai mult nedumerirea. Capul mă durea îngrozitor, pleoapele refuzau să se deschidă, iar picioarele nu mă mai ajutau nici măcar să fac câțiva pași până la fereastră. Mă ajunsese oboseala.

Zilele și nopțile de nesomn, de activitate neîntreruptă, de alarme urmate de cele mai multe ori de bombardamente îngrozitoare, au stors tot ce puteau stoarce din viața unui om, tânăr, energic, dar cu limite omenești.

Mă retrăsesem aici într-un sat, printre vii, la 25 km depărtare de Ploiești, ca să pot dormi măcar câteva ore, spre a prinde puteri noi, atât de necesare în situația de tensiune ce se mărea din clipă în clipă. Americanii își trimiteau bombardierele în valuri neîntrerupte ce se zăreau în înaltul cerului, doar ca niște puncte argintii, strălucitoare, dar care lăsau în urma lor un covor de bombe nimicitoare. Rafinăriile din Ploiești, atinse de bombe, explodau una după alta, iar echipele de pompieri germane abia reușeau între un bombardament și altul să stingă incendiile ce aveau limbi de foc și nori de fum până în cer. Schelete sinistre de țevi și cazane arse, torsionate, răsturnate, cratere imense formate de căderea bombelor, oameni înnegriți de fum, supți de neodihnă, ce abia își mai târau picioarele dintr-un loc în altul, întregeau acest tablou apocaliptic.

Rușii pătrunseseră de câteva zile în țară și se îndreptau cu cea mai mare grabă spre Berlin, trecând fără oprire prin primele orașe din Moldova.

Iar eu mă aflam acum aici, în Ploiești, în al patrulea an de război, pe care l-am trăit clipă cu clipă, începând cu intrarea primelor trupe germane în România, apoi trecerea Prutului, până la înfrângerea hotărâtoare de la Stalingrad, nu de puține ori minunându-mă singur de faptul că încă mai trăiesc.

Îmi luasem cu orice risc permisiunea de a mă retrage în seara aceasta din Ploiești la o vie într-un sat, unde am reușit într-adevăr să dorm aproape patru ceasuri înainte de a fi trezit de larma de afară. Făcând un efort, cum de altfel mai făcusem de atâtea ori în ultimul timp, am reușit să ajung afară. "PACE" a fost primul cuvânt pe care am reușit să-l deslușesc. Și din învălmășeala cuvintelor și a sătenilor ce alergau de colo, colo, am înțeles că, într-adevăr, e vorba de pace.
- Ce s-a întâmplat? întrebai pe prima femeie ce tocmai trecea în grabă prin fața mea.
- Cum, nu știți? S-a făcut pace. S-a anunțat adineauri la radio. Am făcut pace cu rușii!

Creierul meu, încă buimac și obosit, refuza să înțeleagă. Doar aseară, la comandament, ni s-a spus că, deși rușii au reușit să rupă frontul din Moldova, sunt sleiți, la limita puterilor, că americanii nu-i mai ajută și că noi, românii, cu un efort bine organizat, putem să-i oprim și chiar să-i alungăm dincolo de Prut.

În acest sens, s-au dat dispoziții noi bateriilor antiaeriene germane din Valea Călugărească, postul cel mai avansat al apărării pe direcția Buzău pe unde se credea că vor veni rușii, să fie pregătite, cu țevile tunurilor îndreptate orizontal spre a face un baraj prin tragere directă împotriva lor. Și acuma, aud aici vorbindu-se despre pace.

De fapt, despre pace se vorbea mai demult. Lumea se săturase de război. O pace voiau Partidele Național Liberal și Național Țărănist, ai căror conducători, Constantin (Dinu) Brătianu și Iuliu Maniu, după ce au încercat fără succes să-l determine pe mareșalul Antonescu să iasă din război, duceau tratative la Cairo cu americanii prin intermediul prințului Barbu Știrbey. Acestea însă nu au avut succes.

O pace voia și Mihai (Ică) Antonescu, viceprim-ministru și ministru de externe, care îl autorizase pe ministrul plenipotențiar român la Stockholm, Frederic Nanu, să discute cu doamna Alexandra Kollontai, ambasadoarea URSS în Suedia, tot în acest sens.

Pace voiau, de asemeni, așa-zisele partide progresiste din România, care, din umbră, militau pentru răsturnarea lui Antonescu și pregăteau o primire frumoasă trupelor sovietice.

O pace, dar una adevărată și durabilă, dorea și poporul român, care se săturase de jertfe, de lipsuri, de suferință și de nesiguranță.

Și nu greșesc afirmând că înșiși cei ce au aruncat omenirea în acest îngrozitor dezastru doreau să-i pună capăt. Și acum aflu că pacea a venit.

Care din ele a fi?
Cum va fi?
Ce va fi?

Se lumina de ziuă. De pe dealul pe care mă aflam, priveam șoseaua Ploiești-Buzău. Coloane nesfârșite de trupe germane se strecurau în grabă spre Ploiești. Din când în când, răzbeau până aici o bufnitură de tun sau împușcături de arme automate. Liniștea dimineții era măcinată de huruitul șenilelor de la tancurile germane ambalate și sforăitul motoarelor de la automobile și motociclete ce păreau că se întrec pe șosea. Iar trupele pedestre păreau că abia se târăsc, lăsând impresia că dintr-o clipă în alta vor cădea la pământ.

Deși mă trezisem de-a binelea, aveam senzația că visez cu ochii deschiși. Mi se întâmplase de multe ori, în anii de război, când somnul încetase a mai fi un drept al omului, ziua și noaptea, teama și nesiguranța să se amestece de-a valma în situațiile absurde pe care numai războiul le putea crea și să nu-mi dau seama care sunt barierele visului și ale realității.

Doar zgomotul ce devenea din ce în ce mai asurzitor, amplificat și multiplicat de strigătele de tot felul ale oamenilor ce se agitau necontenit, m-a adus de-a binelea la realitate. În cel mai scurt timp eram îmbrăcat și, în goana motocicletei, am plecat spre centrul de transmisiuni, unde îmi făceam serviciul în calitate de ofițer și de unde, tocmai în aceste momente critice, lipsisem.

Trebuia să merg pe aceeași șosea pe care se retrăgeau trupele germane care, deși în ordine, erau periculoase, datorită stării de tensiune în care se aflau. Nu mi-a fost teamă și trebuie să mărturisesc sincer că încercam un sentiment de jenă, de vină chiar, că s-a întâmplat ceea ce trăiam acum, și ei, și eu. Deși atent la conducerea motocicletei, în condițiuni deosebite, gândul mă purta spre primele zile ale războiului când trupele germane au intrat fulgerător în România, echipate ca de paradă, uimindu-ne și îngrozindu-ne totodată, prin siguranța, ordinea și disciplina cu care demonstrau cum vor face ei războiul cu rușii.

După desfășurarea de forțe, după echipamentul de război, după siguranța cu care se achitau de cea mai neînsemnată datorie, nu aș fi putut crede vreodată că voi ajunge să trăiesc ziua în care să-i văd umiliți, descurajați, fugind cu teama în spate spre locurile de unde au plecat cu patru ani mai înainte. Strecurându-mă cu prudență printre coloanele din ce în ce mai compacte ce păreau că nici nu mă bagă în seamă, am ajuns la centrul de transmisiuni de unde abia plecasem de câteva ore. O santinelă germană mă opri, spunându-mi că centrul e sub controlul lor. La insistențele mele, am fost totuși lăsat să intru.

Nu mică mi-a fost surpriza, întâlnindu-mă aici cu o veche cunoștință, un căpitan neamț, de transmisiuni, pe care îl lăsasem la Zaporoje, și care acum, politicos, dar rece, îmi răspunse la salutul ce i-am adresat.
- Și acuma ce facem, domnule căpitan? îl întrebai eu, pentru a reînnoda această veche legătură, întreruptă temporar de capriciile războiului.
- Știți deci! îmi răspunse el.

Știam, dar nu știam prea multe. Nu știam ce hotărâre a luat guvernul nostru, nu știam în ce condițiuni s-a încheiat pacea și, mai ales, nu știam ce atitudine să iau față de un fost aliat. Ca ofițer, chiar rezervist cum eram, aveam dreptul la inițiativă, în cazul că lipsea un ordin special de la superiorii mei. Dar în același timp, nu era ușor să găsești o soluție pentru o situație nouă, întoarsă brusc la 180 de grade.

Căpitanul german mă privea mut, așteptând un răspuns de la mine, răspuns pe care gândurile învălmășite mă împiedicau să-l dau. Un zbârnâit de la centrala telefonică mă scoase din încurcătură. De la comandamentul orașului mi se ordona să restabilesc urgent toate legăturile, recomandându-mi-se să fiu foarte prudent deoarece era posibil în orice moment un atac din partea trupelor germane. Am răspuns monosilabic, lăsând să se înțeleagă că acest lucru s-a produs deja, iar ofițerul de la celălalt capăt al firului, înțelegând situația, m-a asigurat că va raporta mai departe.
- Ce spune? m-a întrebat căpitanul.

În loc să-i spun adevărul, mintea mi-a impus spontan un alt răspuns.
- Ascultă-mă, domnule căpitan! Ne cunoaștem bine de mult timp. Pe amândoi războiul ne-a pus în situații grele și nu de puține ori ne-am riscat viața. Acum acesta s-a sfârșit. Amândoi știm ce preț are viața. Și eu, și dumneata avem familie, care ne așteaptă de atâta vreme să ne reîntoarcem acasă. Aici, dumneata, în primul rând, ești în mare pericol. Te sfătuiesc prietenește să pleci cât mai e timp din Ploiești. Rușii vor fi aici în curând și te vor lua prizonier. Știi ce înseamnă aceasta!
- Niciodată! îmi răspunse brutal căpitanul, punând în același timp mâna pe revolverul de la centură. Am jurat credință Führerului și nu-l voi trăda, mai ales acuma, când voi ne-ați trădat.

M-a uluit răspunsul lui, gândindu-mă că și el era tot ofițer de rezervă (îmi spusese că e profesor de geografie) și bănuiam că e mai puțin influențat de propaganda fanatică a lui Goebbels, care a creat destui nebuni ce au împins Germania la marginea prăpastiei. Nu m-am lăsat intimidat și am continuat:
- Atunci, măcar folosește-te de o strategie. Profită de situația derutantă ce s-a creat și mută-te cu unitatea la Predeal, pe culmea Carpaților, de unde ai posibilitatea să revii, dacă ai voștri îi resping pe ruși, sau treci dincolo, în Transilvania, în cazul că Wehrmachtul organizează o rezistență pe Carpați.
- Cu atât mai mult nu o voi face!

Și scoțându-și revolverul din toc, calm, dar hotărât, dând în același timp un ordin celor câțiva soldați nemți ce se aflau de față, ne declară că suntem arestați, sau mai precis, luați prizonieri.

Un alt telefon, de data aceasta dinspre Buzău, suna cu întreruperi scurte și puternice.
- Răspunde, îmi ordonă scurt căpitanul și fostul meu aliat!
- Aloooo! Se auzi de acolo o voce autentic rusească. Cto tam?
- Zdesi Ploiești, răspund eu reculegându-mă și făcând oarecare eforturi ca să răscolesc prin bagajul de cuvinte rusești ce reușisem să acumulez în decursul celor trei ani cât am mărșăluit prin meleagurile rusești cu ocazia războiului.
- Govorit odin maior ot Krasnaia Armia. Curând voi fi în Ploiești. Prindeți toți nemții ce se găsesc acolo și aveți grijă să nu se distrugă instalațiile. Răspundeți fiecare cu capul dacă nu ascultați ordinele noastre. Deci, acesta era noul nostru aliat.

Dar căpitanul neamț nu mi-a lăsat timp de reflecții.
- Was sagt er? mă întrebă nervos acesta.

Nu aveam intenția și nici interesul să-l mint. Cerând un răgaz rusului, i-am răspuns neamțului la întrebare, reproducând fidel tot ceea ce auzisem cu urechea cealaltă, la care țineam încă receptorul acoperit cu mâna, ca să nu mă audă rusul ce spun.
- Spune-le să se grăbească, izbucni iritat neamțul. Tunurile noastre au obosit stând mereu aplecate în așteptarea lor.

Așa ceva nu puteam transmite.
- Ce este acolo? mă întreba insistent rusul. Vreau informații mai precise.

În acest timp, câteva împușcături de afară m-au împiedicat să continui dialogul cu rusul.

O campanie din garnizoana locală a pătruns vijelios în localul centralei și, mai înainte ca nemții să-și dea seama ce se întâmplă, au fost dezarmați și luați prizonieri. Nu am apucat nici măcar să întorc capul spre ușa prin care ieșise căpitanul neamț cu cei care l-au ridicat, căci trebuia să răspund la apelul rusului, din ce în ce mai insistent.
- Aici totul e în ordine. Veniți când voiți și cum voiți.

Nu aveam chef de discuții și cu greu găseam cuvintele potrivite unei situații atât de bizare.

Eram răscolit și derutat, căci foarte greu găseam în acele momente, mai ales luat prin surprindere, care era atitudinea cea mai indicată. Ce poate fi mai absurd decât războiul, unde omul nu mai e stăpân nici pe voința și nici pe gândurile lui? Acum, mai mult ca oricând, vedeam absurditatea și inutilitatea lui.

Mă vedeam, ca tânăr ofițer de rezervă cu câțiva ani în urmă, concentrat pe malul Nistrului, unde cu ochii înroșiți de nesomn, de pândă, aplecat zi și noapte asupra mitralierei, priveam dincolo spre ruși, care nu de puține ori și-au manifestat intenția de a-l trece și a ocupa Basarabia.

Și într-o noapte, după ce sacrificasem mult din cel mai frumos timp al tinereții mele, stând acolo în noroi, ploaie, vânt, păduchi și foame, am primit ordin să ne retragem fără ca măcar să tragem un foc pentru ca să nu-i supărăm pe ruși. Aceștia, printr-o înțelegere perfidă cu nemții (pactul Ribbentrop-Molotov), au ocupat de câteva zile Basarabia, pământ românesc, de unde ne-am retras, lăsându-i pe frații noștri, unii plângând, alții blestemându-nei-am părăsit.

Nu am putut opri gândurile să mă poarte în locurile și timpurile când făceam de strajă la frontiera cu ungurii care ne priveau mereu în dorința de a ne lua Ardealul (Transilvania), pe care, prin aceeași înțelegere abuzivă și absurdă, samavolnică, a trebuit, prin așa-zisul dictat de la Viena, să-l cedăm fără a trage măcar un glonț ca să ne apărăm onoarea. La ce au servit atâtea nopți de veghe, atâtea sacrificii și atâta demonstrație de patriotism?

La fel s-a întâmplat și cu bulgarii, când a trebuit să cedăm, fără măcar a putea protesta, o fâșie din pământul secular al Dobrogei noastre, pământ muncit cu sudoare și înroșit cu sângele strămoșilor noștri.

Și iată, acuma vin aici, în țara noastră, iarăși rușii, după ce am fost obligați să lăsăm pe câmpul de luptă sute de mii de morți, prețul redobândirii acestor provincii pierdute. Informez pe cei ce nu știu că mareșalul Antonescu, conducătorul de atunci al României, a făcut alianța cu nemții și a intrat în război alături de ei tocmai pentru a redobândi aceste provincii pierdute.

M-a trezit din negura gândurilor vocea bunului meu prieten, nenea Mișa, care era în noaptea aceea de rezervă și venise la centrală, auzind și el zvonurile din oraș.
- Ai auzit? mă întrebă el.
- Da, răspunsei eu, deși nu prea multe și nu prea înțeleg ce se petrece sau mai bine zis, înțeleg, dar nu-mi vine să cred. Știu doar că nemții se retrag și că vin rușii. Chiar adineauri am vorbit la telefon cu un rus de la Buzău.

Chipul prietenului meu, pământiu de felul lui, deveni alb ca varul.
- Cum? În adevăr vin rușii aici? Și nu se opune nimeni? Nu face nimeni nimic ca să-i oprească?

Se agita inutil și neputincios. Părea chiar ridicol.
- Lasă, nene Mișa, că n-o fi dracul chiar așa de negru, am spus și eu ceva, ca să-l liniștesc și să risipesc atmosfera de spaimă care se citea și pe fețele celor doi operatori de la centrală.
- S-a terminat cu liniștea și fericirea noastră, izbucni aproape plângând nenea Mișa. Voi nu-i cunoașteți pe ruși, pe comuniști. Ei nu țin seamă nici de mamă, nici de tată, nici de prieteni și nici chiar de Dumnezeu. Ei nu se încred și nu se iubesc nici măcar ei între ei. Eu îi cunosc bine. Sunt basarabean și am stat și eu și familia mea sub ocupație rusească. Nici nu bănuiți voi ce ne așteaptă. Se vor lua casele și pământurile oamenilor. Cei înstăriți vor fi deposedați și închiși. Se va munci mai mult timp decât acum, cu norma greu de realizat, iar plata va fi de mizerie și producția de proastă calitate. Intelectualitatea va fi persecutată, fiind obligată să gândească după directive absurde. În țara pâinii și a cărnii, vom aștepta zilnic, ore în șir, ca să primim o rație, și aceea problematică. Iar închisorile vor fi neîncăpătoare, oricine putând ajunge acolo, fără ca să știe când și de ce. Toate acestea vor fi rânduite de ruși, având ca unealtă pătura cea mai de jos, analfabeții, leneșii, aventurierii oportuniști și toți aceia care nu au vrut să muncească cinstit și să-și facă vreun rost. Și nu ne ajută nimeni? Europa nu simte că rușii au trecut prin prima ei poartă dinspre răsărit și că însăși ființa ei e amenințată?

În timp ce nenea Mișa se frământa mergând prin cameră dintr-un loc în altul, gândurile mele m-au purtat cu ani în urmă, printre amintiri.

Într-o toamnă ploioasă și mohorâtă, ghemuit într-un tren militar ce mergea spre nordul țării cu o destinație numai de comandant știută, fără să ni se dea nicio explicație, am făcut cale întoarsă la locul de unde ne-am îmbarcat. Numai datorită unei indiscreții am aflat că avusesem ordinul de a intra în Polonia, pe care trebuia s-o apărăm în virtutea obligațiilor ce aveam ca membri ai Micii Înțelegeri. Și de data aceasta, oamenii politici ai acestor timpuri s-au dovedit a fi lipsiți de perspicacitate și de curaj, lăsând Polonia să fie sfâșiată și ocupată, pe de o parte de nemți, pe de alta de ruși, care, se știe, dacă intră odată undeva, nu mai ies de bunăvoie.

Se derulau toate aceste imagini ca într-un film rupt, scăpat de sub controlul operatorului, cu viteza cu care acuma blindatele germane alergau disperate pe șoselele noastre, cu groaza în spate. Simțeam că mi se umezesc ochii și, cu greu, făceam eforturi spre a opri lacrimile ca să nu mă vadă subalternii, gândindu-mă că a venit și rândul nostru. Dar acum nu mai era timp nici de lacrimi, nici de ezitări.

Am luat repede măsuri pentru buna funcționare a transmisiunilor telefonice și, rugându-l pe nenea Mișa să se ocupe el deocamdată de lucrul acesta, am convocat tot personalul cu echipament și mașini, îmbarcându-ne cu destinația București, de unde urma să primim noi ordine. Mă grăbeam cu atât mai mult cu cât mă apăsa teama provocată de nesiguranța în care se afla propria mea familie, ce era evacuată într-un sat la 30 km de București, din cauza bombardamentelor și raidurilor aeriene anglo-americane, periculoase și greu de suportat. Încercasem de câteva ori să iau legătura cu superiorii mei din București, dar fără rezultat.

Nu aveam de unde să știu că, în acest timp, nemții bombardau cu aviația Capitala, iar toată aripa de nord se afla în plină luptă cu trupele germane de sub comanda generalului Alfred Gerstenberg, care nu accepta cu ușurință să piardă un aliat și o poziție. Dinspre Mizil, încep să se audă bufnituri de tun. Antiaeriana de la Valea Călugărească, cu țevile tunurilor aplecate orizontal, trăgea din când în când câte o lovitură în această direcție pentru intimidare.

Știrile ce-mi parveneau din oraș indicau că toate trupele germane au fost dezarmate și luate prizoniere. Nu mai aveam timp de pierdut. Echipându-mi oamenii și alimentând mașinile, am plecat spre București pe drumuri ocolite, ferindu-ne a ne întâlni cu eventuale trupe germane răzlețe, de la care ne puteam aștepta la orice acum. Cu oarecare dificultăți, am ajuns pe înserat în București, unde am lăsat pe fiecare să meargă la casa lui, cu obligația ca a doua zi la ora 7 să fie prezenți la unitatea de bază. Neavând acum un mijloc de transport, am mers pe jos spre casă, prin acest București agitat, răvășit de bombardamente, de evenimente, de oameni ce mișunau pretutindeni într-o panică greu de descris.

Eu, însă, aveam în cap un plan bine chibzuit. Am ajuns acasă. O casă ce-mi părea străină, nefiind locuită mai bine de patru luni din cauza bombardamentelor. Aici m-am îmbrăcat civil, sumar, doar cu o pereche de pantaloni și o cămașă de vară, apoi, încălecând pe bicicletă, uitând de oboseala celor patru zile de neodihnă și nesomn, m-am îndreptat pedalând cât puteam de tare spre satul în care era evacuată familia mea. Intenția mea era să ajung acolo înaintea rușilor. Din când în când, simțeam că mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn, iar la un moment dat, un fel de slăbiciune mă ispitea să mă trântesc pe jos și să uit de toate, dar aproape mecanic continuam să pedalez, iar sentimentele cumulate, de tată, de fiu, de soț și de bărbat trecut prin greutăți și mai mari, nu mă lăsau să abandonez.

Trebuia cu orice preț să ajung acolo unde era familia mea, mai înaintea rușilor. Îi cunoșteam bine pe ruși, dar și pe ai mei. Rușii, dezlănțuiți în înaintarea lor fanatică spre Berlin, nu cruțau pe nimeni. Ai mei, neputincioși, fără nicio protecție, ar fi trăit momente de groază, pe care eu căutam să le înlătur cu prezența mea.

La miezul nopții am ajuns în sat. Rușii încă nu ajunseseră aici. Nimeni nu dormea. Toți se agitau și mulți își părăsiseră casele ascunzându-se în porumb sau în pădurea din apropiere. Știri contradictorii măreau și mai mult zăpăceala. Văzându-mă, toți au tăbărât pe mine, să le spun ce e la București, ce se va întâmpla și ce-i sfătuiesc să facă ei acuma.
- Oameni buni - am început eu să-i liniștesc - stați fiecare la locurile voastre și păziți-vă casele. Ascundeți orice fel de băutură și femeile. Rușii sunt grăbiți. Nu li se lasă timp nici măcar să răsufle. Dați-le mâncare, ouă, pâine, fructe, lapte și apă, în niciun caz băutură, deși vă vor cere, chiar vă vor amenința să le dați. Vă asigur că nu veți păți nimic.

Familia mea vedea în mine pe Mesia timpurilor noastre. Fără să mai pierd timpul, plătind bine, am convins trei săteni, care aveau și ei copii în București, să încărcăm în trei căruțe lucrurile pe care le evacuasem din București împreună cu aceștia și în mare grabă am părăsit satul.

Spre ziuă, ne-am întâlnit aproape de București cu primele trupe sovietice. Văzându-i, am avut aceeași senzație pe care o aveam pe front, când stăteam față în față cu inamicii. Acuma, se spunea că suntem amici, dar nu o credeam și nici nu o simțeam, nici noi, nici ei. De la primul contact cu ei, teama mea nu s-a dezmințit. Văzând la una din căruțele noastre un cal mai robust, fără să țină seama de protestele mele și de văicărelile țăranului, doi soldați ruși l-au deshămat și l-au băgat în coloana lor. Pe mine mă trecuseră nădușelile, și de căldură, dar și de indignare, și în timp ce căutam să-i conving pe ruși că suntem niște refugiați necăjiți, victime ale războiului, am scos batista să-mi șterg nădușeala, iar odată cu ea a ieșit la iveală și brățara ceasului pe care din prudență îl ascunsesem. Cu ochi ca de vultur l-au văzut și, fără jenă, ba chiar râzând, mi l-au luat, plecând fericiți cu această prețioasă "pradă de război".

Am mutat totul în cele două căruțe și cu mare greutate am ajuns la marginea Bucureștilor. Dar nici aici nu am scăpat de necazuri, căci o patrulă rusească ne-a cerut să dăm lucrurile jos din căruțe, pe care voiau să le ia ei. Norocul nostru, că au apărut niște soldați din Cavaleria română, care ne-au ajutat, punând rușii pe fugă. Am evocat aceste întâmplări, care sunt de la început edificatoare și care m-au avertizat din primele momente la ce ne putem aștepta de la acești "tovarăși" cărora noi, călcând un angajament, le-am întins frățește amândouă mâinile.

Acesta a fost doar un fapt divers, pe lângă nesfârșitul șir de tragedii ce s-au produs odată cu venirea noilor "prieteni" în țara noastră. Deși am luptat alături de ei în Ungaria și în Cehoslovacia, lăsând pe câmpul de luptă sute de mii de morți și răniți, ne-am privat mulți ani spre a întreține sutele de mii de ostași sovietici ce treceau zi și noapte prin țara noastră, contribuind cu materiale și hrană. La discuțiile pentru pace nu numai că nu am avut niciun cuvânt de spus, dar am fost obligați să le mai plătim mulți ani despăgubiri de război.

Dar omul se învață lesne chiar și cu necazurile, încât acel sentiment de nesiguranță și de revoltă a început să mă apese mai puțin. Eram liniștit că-mi știam familia acasă, la adăpost, că în Capitală începuse să funcționeze o autoritate care să pună ordine în starea de haos de până acuma și că viața începea să intre în normal.

Deoarece se făcuse ziuă, mi-am dat cu puțină apă rece pe ochi și, înghițind din mers ceva, am plecat la unitatea mea. Aici se afla deja o mică unitate sovietică de transmisiuni, condusă de un maior. Nu am apucat nici măcar să dau bună ziua, că mi s-a și dat ordin să plec imediat cu ei și cu oamenii mei spre răsărit către Prut, pentru a restabili legăturile telefonice cu Moscova, distruse de nemți în retragerea lor. Și pentru a da și mai multă greutate ordinului, maiorul rus adăugă pe un ton poruncitor, aproape disprețuitor: "Davai scarei. Eu mai întâi spun, ordon, apoi trag. Siceas voina."

Nu e greu de înțeles că nu se putea nici discuta, nici refuza un astfel de om. Nici măcar să-mi schimb hainele sau să telefonez acasă nu mi-a permis. Dacă eu trebuia să înțeleg această situație, nu la fel gândeau soldații mei, care murmurau mocnit proteste. I-am liniștit, dându-le asigurarea că familiile lor vor fi în siguranță, că vor primi toate drepturile bănești și că în curând ne vom întoarce acasă.

Drumul spre Moldova era dezolant și anevoios. Coloane nesfârșite de trupe rusești, în camioane și tancuri uriașe, încă nefolosite, primite de la americani, purtând vizibile embleme și seriile U.S.A., se deplasau zi și noapte spre apus, ca torentul apelor scăpate dintr-un baraj rupt. Șiruri de refugiați, unii într-o direcție, alții în alta, care în căruțe, care pe jos sau în camioane improvizate, mergeau peste arături, alături cu drumul, în timp ce soldații ruși îi jefuiau, îi amenințau și îi umileau.

Pe calea ferată care fusese distrusă, dar pe care geniștii noștri, îndemnați energic de ruși, au reparat-o într-un timp ce a bătut toate recordurile, treceau de asemeni trenuri încărcate cu trupe și materiale de război spre apus, în timp ce alte convoaie de trenuri încărcate cu "capturi de război" se întorceau către răsărit, spre Rusia. Vagoane nenumărate, închise, unele cu animale, altele cu oameni, în special femei, și unii, și alții suferind de foame și de sete, erau dirijate spre URSS, păzite cu strășnicie de soldații ruși înarmați, la care nu-ți permiteau nici măcar să te uiți. Nu de puține ori s-a întâmplat ca un bărbat sau o femeie, aflați în trecere prin gări, să fie prinși și aruncați în vagoane spre a completa numărul ființelor închise, în locul acelora care muriseră sau reușiseră să fugă.

Turme nesfârșite de vaci, boi și oi, sleite de oboseală, de foame și de sete, erau împinse fără cruțare pe jos spre Rusia, luate de asemeni ca pradă de război. Nu erau cruțate nici fabricile sau orice fel de instalații ori utilaje, ce erau demontate și transportate în Rusia, în timp ce muncitorii din ținuturile ocupate de ei munceau zi și noapte ca sclavii, pentru a da rușilor tot ce pretindeau. Iar lăcomia lor nu cunoștea limite. Scumpă plată, dacă cea de sânge, de vieți omenești și de suferință nu a fost suficientă.

Pe malul Prutului, noua frontieră cu URSS, se afla de asemeni un uriaș depozit de obiecte, materiale și mașini, capturate de soldații și ofițerii ruși de la civilii orașelor pe unde trecuseră, iar acuma, la întoarcerea spre casă, le erau oprite de grănicerii ruși. Nu li se permitea să ia cu ei niciun obiect și treceau granița înjurând și blestemând, dezamăgiți, deoarece li se promisese că tot ce vor "captura" va fi al lor.

Cu toate greutățile, lipsurile și amenințările brutale ale maiorului rus, am reușit, muncind zi și noapte, să ne încheiem misiunea și să ne întoarcem la București.

În țară, ocupația rusească începuse să se facă peste tot simțită. Samavolnicii de tot felul măreau zi de zi neîncrederea și nesiguranța. Foști proprietari, mari negustori sau oameni politici dispăreau peste noapte, fără ca cineva să poată ști ceva de soarta lor, fără să ai măcar pe cine întreba unde i-au dus. Aprovizionarea cu alimente se făcea anevoie, prețurile urcau de la o zi la alta, iar bursa neagră își găsise cele mai prielnice condiții pentru a activa și prospera.

Iată că acuma prezicerile lui nenea Mișa începuseră să prindă contur. Aventurierii și oportuniștii, deveniți peste noapte oameni politici, dirijați de Andrei Vîșinski, ministrul rus, și de comisari politici comuniști, au pus mâna pe toate posturile din guvern și instituții, schimbând radical toată vechea orânduire din țară.

Aceasta era situația ce se deteriora de la o zi la alta, dând de gândit fiecărui român conștient, față de el și de țară, față de familia lui și față de generațiile viitoare. Pe mine, această stare de lucruri mă chinuia până la suferință, și alături de mine, mulți, foarte mulți erau aceia care își puneau aceeași întrebare: "Războiul s-a terminat! Și acum, încotro?"

Citiți prefața și cuvântul înainte al acestei cărți.



Căzuți din junglă

 

Alexandru N. Stermin
Căzuți din junglă. Poveștile unui explorator
Editura Humanitas, Colecția Știință, 2022





Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Alexandru N. Stermin este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. În 2021 a publicat, tot la Humanitas, volumul Călătorie în jurul omului. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș-Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

A parcurs de la un capăt la altul Siberia, ținutul unde nu se poate trăi, dar nu se poate nici muri. S-a încumetat să calce pe ghețarii Islandei. A stat în calea vântului pe falezele abrupte ale Scoției. A traversat Anzii în Columbia, până a ajuns în bazinul fluviului Orinoco. A dormit nopți întregi în mijlocul junglei de pe Insula cea Mare a Braziliei, din Atlantic. A visat același vis împreună cu milioane de oameni la Carnavalul din Rio. În timpul pandemiei, nevoit să stea închis în casă, și-a explorat amintirile și a sondat, în măsura posibilului, memoria speciei umane. Specie supusă mecanismelor evoluției, ceea ce înseamnă, s-a gândit, că suntem mai degrabă căzuți din junglă decât din paradis... Așa a scris și rescris Alexandru Stermin aceste povești fascinante despre Natură și Om.

"Biologul Alexandru Stermin a înțeles că, în lumea contemporană, a te apropia de natură doar printr-un demers științific nu mai este de ajuns. Formarea sa în sfera disciplinelor umaniste, prin teologie, filozofie și psihologie, îi permite să privească natura dintr-o perspectivă complexă, integratoare. Demersul său este cu totul nou în spațiul cultural românesc, încadrabil în abordarea interdisciplinară de tip environmental humanities. Vizibil încă din Călătorie în jurul omului, discursul autorului este nuanțat, are forță și autenticitate. Printr-un asemenea filtru complex, Alexandru Stermin surprinde întâlnirea dintre om și alteritatea non-umană, văzută nu ca o imagine străină, ci drept o parte integrantă din sine, într-o relație cu dublu sens." (Ioana Clara Enescu)

"Privind jungla, am intrat într-o stare pe care am intuit-o mereu, pe care am chestionat-o în mintea mea de nenumărate ori, dar pe care, până atunci, nu am perceput-o atât de limpede și complex. I-am simțit chemarea! Chemarea junglei nu venea din pădure: venea din mine. Era chemarea junglei din ființa mea. Ca să ajung însă la jungla din mine, trebuia să pășesc în cea din fața mea. Am făcut, în virtutea acestei emoții, primul pas în ceea ce urma să fie aventura vieții și, poate, a morții mele." (Alexandru N. Stermin)

Notă: Fotografia de pe copertă: în jungla Braziliei - pe Insula cea Mare, unde s-a conservat o parte din Pădurea Atlantică (arhiva autorului)

Fragment

Sunt un Caboclo

Ploaia se oprise, noi nu, ne căutam calea prin pădure. Pe rând, fiecare dintre noi mergea o bucată de vreme în frunte și tăia cu maceta lianele ca să deschidă cărarea. Unele porțiuni erau incredibil de dense și oboseam imediat, altele însă erau ușor de parcurs. Când s-a nimerit să fiu eu primul și ajunseserăm într-o zonă unde vegetația nu era foarte deasă, am auzit în jur sunete ascuțite și la câțiva metri de mine am văzut niște făpturi negre cu ochii roșii ascunzându-se asemenea stafiilor după frunzele din jur. Aproape de nivelul solului, nu mai sus de un metru. Mai întâi am recunoscut ochii, și apoi mi-am amintit sunetul. M-am întors spre camarazii mei și le-am spus dintr-o suflare, cu toată puterea:
- Trebuie să fugim! Haideți după mine!

Am început să alerg în salturi mari. Ei m-au urmat și am fugit așa vreo două sute de metri. În goana noastră am dat peste un trunchi căzut, învelit de o pâclă deasă, negricioasă, ca o baltă de petrol - și vie. Era o armată de furnici, chiar așa le și spune, "furnicile armată". Ele cutreieră jungla în pete vii, enorme, uneori de sute de metri pătrați. Trec ascunse pe sub frunzele pădurii și mănâncă toate vietățile mai mici sau mai mari pe care le găsesc în calea lor.

Unele insecte încearcă să scape și ies din ascunzișul frunzelor, se urcă pe trunchiul arborilor sau încearcă să zboare ca să se salveze. în aceste momente de agonie, insectele sunt atacate deasupra frunzelor de ființele acelea negre cu ochii roșii pe care le văzusem mai devreme și care se numesc Papa-taoca-do-sul (Pyriglena leucoptera). Sunt păsări care urmăresc armatele de furnici și se hrănesc cu insectele care încearcă să scape din fața lor. Am prins câteva anul trecut, atunci când am fost în jungla de pe continent și am dormit pe jos în baraca despre care v-am povestit la începutul cărții. Am avut norocul să le prindem și să le punem inele speciale pentru că o armată de furnici a trecut pe sub plasa noastră ornitologică. Așa le-am recunoscut acum, țin minte că povestea și ochii lor m-au marcat. Când le-am revăzut, mi-am dat seama că pe sub frunzele pe care pășim este o armată de foc și dacă poposim prea mult sau mergem încet riscăm să se urce pe noi și să ne muște zdravăn. N-am fi murit, dar nici n-am fi trăit fericiți. La urma urmei, nu totul este despre moarte, trebuie să lăsăm loc și pentru calitatea vieții, chiar și în mijlocul junglei.

Departe de armata de furnici, pe când ne trăgeam sufletul, le-am spus camarazilor mei de ce am luat-o la fugă. Caio, colegul meu de nădejde, un tânăr de 23 de ani, puternic și hotărât, al cărui bunic fusese vraci într-un sat din junglă, mi-a spus:
- Tu ești un Caboclo!

Așa a început expediția mea, călăuzită de Caio, în lumea credințelor unui sat din jungla Braziliei, o fereastră spre inconștientul colectiv al nostru, al tuturor.
- Caboclo sunt o parte din spiritele junglei, o categorie a lor, îmi povestește Caio. în junglă există patru forme de spirite. Caboclo sunt spiritele oamenilor care au trăit în pădure, au fost vraci. Ei au căutat să cunoască și să înțeleagă și jungla, și oamenii, ca astfel să-i poată proteja și să-i reunească, să coexiste în pace. Caboclo protejează oamenii de junglă și jungla de oameni, pentru că ei iubesc și oamenii, și jungla în egală măsură. După ce mor, spiritul lor rămâne în pădure și se arată oamenilor, în momente de cumpănă, sub formă de animale. Eu cred, spuse Caio privindu-mă în ochi, că cel mai adesea iau înfățișarea unor păsări colibri. Așa credea și bunicul meu, de la el știu. Amintește-ți, în ziua aceea, când a încetat ploaia și noi stăteam la soare, iar tu ți-ai scos picioarele umflate din bocanci ca să se vindece, o pasăre colibri a venit și a fremătat în jurul tău! Am știut că o să te faci bine, era un Caboclo. De când am ajuns în pădure, te-am tot privit și am simțit, văzându-te cum comunici cu jungla, că este ceva în tine. Acum m-am convins: ești un Caboclo.
- Dar tu, Caio, ce ești?
- Eu sunt un Războinic! Spiritele războinice sunt cele care luptă, care intervin atunci când haosul tulbură echilibrul. Sunt spirite aflate de partea binelui, dar surprinzător la ele este că de multe ori se arată având înfățișarea spiritelor întunericului, ale răului. Asta pentru că Războinicii se luptă cu spiritele malefice ca să restabilească pacea, dar ca să se poată lupta și să le poată învinge trebuie să fie asemănători lor, să posede din trăsăturile, din atributele lor. Este aproape imposibil atunci când vezi un spirit războinic să-ți dai seama dacă este bun sau rău. Nu însușirile sau înfățișarea îi deosebesc de ceilalți, ci intenția, ce vor să facă.

Povestea lui mă hipnotiza, vedeam cum din ochii lui întunecați ieșea lumină. Caio era, într-adevăr, un războinic al binelui. Am căzut pe gânduri și mi-am zis că atunci când voi ajunge acasă, la cursul de bioetică, o să le spun această poveste studenților, ca să înțeleagă că știința nu este în sine nici bună, nici rea: valoarea și calitatea actului ei sunt date de felul în care e folosită. Știința este aluatul spiritului, suma însușirilor lui, spiritul însă e bun sau rău nu în funcție de aceste atribute, ci de scopurile în care le folosește.
- Caboclo și Războinicii fac echipă bună împreună, de asta ne înțelegem noi așa bine. (Mă bate pe umăr și râde.)
- Dar ce alte spirite mai sunt pe lângă astea două? întreb eu, uluit de poveste și intrigat de faptul că scepticismul meu se pierduse pe undeva, în povestea lui Caio.
- Un alt spirit este Negrul înțelept, pe el îl invocă oamenii atunci când trebuie să caute soluții concrete la diferite situații care se iscă între cei dintr-un trib sau între triburi. Caboclo intervine în relația dintre om și natură, iar Negrul înțelept în relațiile dintre oameni și dintre comunități. Pe lângă aceste trei spirite, îmi spune el în șoaptă, de parcă n-ar vrea să fie auzit, mai este unul, Spiritul copilului! Pe el nu e bine să-l invoce adulții, căci își pierd mințile, înnebunesc. Spiritul acesta păzește copiii, le poartă de grijă în jocurile lor, le înțelege și le determină acțiunile, este spiritul invocat de ei atunci când au nevoie de ajutor și adulții fie nu știu ce să facă, fie nu sunt în preajmă.

Zile întregi mi-a povestit Caio despre credințele lui. Uneori, când ajungeam în situații mai dificile, când aveam de urcat câte o porțiune abruptă ori când unul dintre noi patru claca și începea să plângă, ne căutam privirea unul altuia, confirmându-ne astfel că o să fie bine, o să reușim s-o scoatem la capăt, căci un Caboclo face echipă bună cu un Războinic.

Gândirea magică este un element esențial care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Brazilia, de oamenii ei, de natura și soarele acelui tărâm. Cred că este țara cu cel mai bogat și divers tezaur cultural din câte există. Imaginați-vă acea enormă întindere din America de Sud, unde coexistau sute de mii de triburi și, fiecare în felul său, își cultiva credința. Peste ele au venit europenii care au încercat și încearcă încă să-i convertească la creștinism. în acest peisaj au ajuns și africanii, aduși ca sclavi, la rândul lor cu o aură fabuloasă de credințe și ritualuri. Iată amalgamul din care s-a născut Brazilia și nu cred că poate fi ceva mai divers și mai spectaculos pe lume.

Din păcate, astăzi multe din aceste credințe se pierd din cauza marii presiuni exercitate de creștinism. Caio mi-a povestit că ritualurile lor sunt interzise în orașe. Presiunea creștinismului a influențat puterea politică a țării și se dorește mutarea acestor religii încet, încet din prezentul cultural al tării în memoria ei. Mulți nu au renunțat și au găsit o soluție: au atribuit câte un nume de sfânt creștin fiecărei entități spirituale în care cred. Soluția, din păcate, nu este fericită, căci astfel, treptat, creștinismul o să asimileze și omogenizeze credințele și ritualurile, așa cum s-a întâmplat în Europa. Este nevoie poate de intervenția unui Negru înțelept care să ajute lumea să coexiste în diversitatea ei culturală.

Povestea lui Caio m-a adus într-o stare paradoxală. în forma ei era nouă și de o frumusețe tulburătoare pentru mine, de vreme ce era vorba despre Caboclo ca mediator între om și Natură; dar, în esența ei, îmi era perfect cunoscută, era veche, general valabilă, arhetipală.

Caboclo este o imagine arhetipală, adică reprezentarea unui arhetip. Dar ce sunt arhetipurile? C.G. Jung le definește astfel: "Arhetipurile sunt forme tipice de înțelegere și, pretutindeni unde e vorba de înțelegeri uniforme și regulat repetitive, avem de-a face cu un arhetip, indiferent dacă i se recunoaște sau nu caracterul mitologic"[i]. Și confirmă, într-o scrisoare trimisă lui Henri Flournoy în 1949, suprapunerea conceptului cu unul familiar biologilor: "Bine-cunoscuta idee de behaviour pattem din biologie este sinonimă cu cea a arhetipurilor în psihologie."[ii]

În acest sens, arhetipul este forma primă, prototipul, care manifestat în lume se nuanțează, devine specific, se adaptează, devine imagine arhetipală; dar aceasta păstrează în ea esența arhetipului.

Richard Owen (1804-1892), fondatorul Muzeului de Istorie Naturală din Londra si cel care a dat numele dinozaurilor (de la deinos - îngrozitor și sauros - șopârlă), folosește ideea de arhetip pentru a explica asemănările anatomice dintre vietăți în sensul de plan comun, de formă generală care stă la baza arhitecturii tuturor organismelor și de la care creatorul a pornit atunci când și-a început opera. Owen rămâne însă fidel ipotezelor fixismului și creaționismului (care spun că toate speciile, câte există și au existat, au fost create de un demiurg și ele nu se modifică odată cu trecerea timpului, ci doar dispar) și combate cu înverșunare teoria evoluției speciilor formulată de contemporanii săi Darwin si Wallace.

Arhetipul își găsește însă locul și în viziunea biologiei evoluționiste, după care, pentru a se adapta, organismele suferă modificări mai mici sau mai mari, dar continuă să păstreze în ele schița unui plan comun. în biologie, această formă de divergență, de diferențiere treptată și multiplicare a unei forme nu a fost observată doar la nivel anatomic, ci și la nivel comportamental. Așa cum și Jung vorbește despre un soi de evoluție, adaptare, modificare a arhetipurilor: "Arhetipurile sunt elemente de nezdruncinat ale inconștientului, dar ele își schimbă mereu forma".[iii]

Analizând modificările pe care le poartă imaginile arhetipale în diferite culturi am putea desluși istoria, filogenia si modul în care aceste culturi au evoluat unele din altele ori s-au influențat. Ideea existenței, răspândirii, convertirii și modificării imaginilor arhetipale era cunoscută și acceptată în multe domenii ale cunoașterii (etnologie, mitologie, istorie etc.) din acea vreme; în acest context, unul din elementele de noutate pe care le formulează Jung legat de arhetipuri este apariția spontană a imaginilor arhetipale la popoare sau culturi care nu s-au cunoscut. Jung scoate în evidență importanța acestei observații, spunând: "Arhetipurile nu cunosc o răspândire generală doar prin tradiție, prin limbă și prin migrare, ci pot să reapară spontan, oricând și oriunde. [...] Nu trebuie să subestimăm amploarea acestei constatări, căci ea nu înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât că în fiecare psihic sunt prezente predispoziții, forme, care, deși sunt inconștiente, sunt totuși active, adică vii"[iv]

Este important să înțelegem distincția dintre arhetipul în sine, un factor abstract, și imaginea arhetipală, care e o reprezentare a celui dintâi. După cum spune Jung: "Nici un arhetip nu poate fi redus la o formă simplă. El este un recipient care nu poate fi niciodată golit, nici umplut. El există în sine doar potențial, iar atunci când ia o formă în materie nu mai este ceea ce fusese înainte. El persistă de-a lungul mileniilor, și totuși cere mereu o nouă interpretare."[v]

Astfel, Caboclo nu e decât imaginea unui arhetip, personificarea acestuia, a unui arhetip care, în multe alte culturi, s-a manifestat în imaginea Vrăjitorului. îl admir pe Jung pentru geniala și profunda lui viziune asupra ființei umane și, dincolo de asta, îl admir, în secret, pentru că el însuși se credea un vrăjitor...

Jung mărturisește că a vrut inițial să devină arheolog, dar studiile într-un asemenea domeniu erau foarte costisitoare în vremea aceea și, oricum, nu existau cursuri de arheologie la Universitatea din Basel. Așa că a ales să se îndrepte spre următoarea lui mare iubire, zoologia. A studiat științele naturii la facultatea de filozofie, care pe atunci îngloba acest domeniu. Orizontul de posibilități pe care l-ar fi putut avea în urma studierii științelor naturii nu se deschidea îndeajuns de amplu din perspectiva lui Jung, pentru el nefiind suficient să predea ca profesor de școală. Voia să caute și să cunoască, să exploreze biologicul și umanul, așa că și-a continuat studiile spre a deveni medic. Era, evident, profilul unui Caboclo, care cunoaște natura și omul în istoria devenirii lor. Chiar dacă nu a putut urma cursuri de arheologie, Jung era nativ, se pare, un arheolog, căci a descoperit și a relevat elemente ascunse în ființa noastră - de pildă, arhetipurile.

Când eram mic, îmi doream să fiu vrăjitor. După ce am crescut și l-am descoperit pe Jung, psihologia lui analitică și bogăția interpretărilor pe care post-jungienii le-au adăugat arhetipurilor, am înțeles că vrăjitorii există într-adevăr, chiar în zilele noastre, așa că acum îmi doresc și mai mult să devin vrăjitor! Experiența din junglă m-a făcut să cred că sunt pe drumul cel bun atâta vreme cât Caio a văzut în mine un Caboclo. Dar este greu nu numai să devii vrăjitor, ci și să fii un vrăjitor bun.

O să vă povestesc acum ce am aflat, de-a lungul căutărilor mele, despre calea pe care trebuie s-o parcurgi dacă vrei să ajungi vrăjitor și despre pericolele ce te pasc în aventura aceasta inițiatică.

Arhetipul Vrăjitorului

Probabil că arhetipurile sunt personificate, devin imagini arhetipale, prind viață în modul cel mai evident în miturile și basmele lumii. Astfel, personajele poveștilor îmbracă în ele, sub diferite nume, câteva arhetipuri care au nuanțele lor masculine sau feminine: Războinicul / Amazoana, Romanticul / Fecioara, Regele / Mama, Vrăjitorul / Vrăjitoarea. Le întâlnim nu doar în cele mai vechi legende și povești, ci și în filme, seriale, cărți SF și chiar în jurul nostru și în noi. Din această pricină ne plac poveștile, miturile și filmele, pentru că ne identificăm cu unul dintre arhetipurile personajelor, ne regăsim în ele.

Citiți o cronică a acestei cărți.
[i] C.G. Jung, Opere complete, voi. 8, "Dinamica inconștientului", Ed. Trei, 2013, p. 168.
[ii] Gerhard Adler și Aniela Jaffe (ed.), Letters of C.G. fung, voi. I, 1906-1950, ed. I, Routledge, 1973 (trad. mea, A.S.).
[iii] C.G. Jung, Opere complete, voi.9/1, "Arhetipurile și inconștientul colectiv", Ed. Trei, 2014, p. 205.
[iv] Ibid., p. 97.
[v] Ibid., p. 204-205.

H(A)PPY

 

Nicola Barker
H(A)PPY
Curtea Veche Publishing, 2020

traducere din engleză de Oana Zamfirache



***
Intro

Nicola Barker (n. 1966) este o scriitoare din Marea Britanie. La vârsta de nouă ani a emigrat împreună cu părinții și sora ei în Africa de Sud. S-a întors în Anglia în 1981 împreună cu mama sa. A publicat primul volum de proză în 1993, Love Your Enemies, pentru care a primit Premiul PEN/Macmillan Silver Pen și Premiul pentru Ficțiune David Higham. Până în prezent i-au apărut 13 romane și trei volume de povestiri. În general, scrie despre oameni neobișnuiți - inadaptați, excentrici etc. - aflați în situații obișnuite.

Pentru romanul H(A)PPY a primit prestigiosul premiu Goldsmiths în 2017 și a fost nominalizată la Premiul Gordon Burn în 2018 și la Women's Prize for Fiction în același an. Romanul a fost considerat cartea anului de către publicațiile The Guardian, The Telegraph și The Independent.
*
H(A)PPY este o poveste postapocaliptică situată într-un viitor foarte îndepărtat. Un viitor în care marile dileme ale umanității par a fi în sfârșit rezolvate pentru totdeauna. În care oamenii, așa cum o arată titlul, sunt fericiți. Sau cel puțin așa par.

La un prim nivel, romanul poate fi citit ca o distopie zen: în acest univers în care comunitatea e tot ce contează și tehnologia aparține Sistemului, există obligativitatea de a fi calm, moderat, detașat și... fericit. La un alt nivel, este povestea oricărui individ incapabil să se adapteze cerințelor comunității, care își simte individualitatea amenințată de norme care îi sunt străine și are de ales între a se supune Sistemului sau a porni pe o nouă cale, cu riscul de a găsi la capătul ei propria-i anihilare. Nu în ultimul rând, este un antiroman despre forța cuvintelor, care nu e întotdeauna în slujba Binelui.

"O remarcabilă explorare a puterii coercitive și distructive a narațiunii." (The Times Literary Supplement)

"Este un mic miracol faptul că acest exigent antiroman despre colapsul narațiunii funcționează perfect. Barker e mai excentrică și inovatoare ca niciodată." (The Sunday Times)

"Barker a fost întotdeauna o scriitoare vizionară, mai ales în stilul ei. Trecutul și prezentul se întrepătrund ca în vis și halucinație. Iar cartea sa e mai mult un poem și o operă de artă decât un roman." (Literary Review)

"Nicio descriere nu poate să redea frenezia și sinceritatea romanului H(A)PPY. Este superb, iar autoarea lui, o experimentatoare autentică și dedicată. În mâinile lui Barker, narațiunea, oricât de fragilă, nu doar supraviețuiește, ci și crește plină de vigoare." (The Observer)

"H(A)PPY nu prezintă o versiune optimistă a viitorului umanității, dar datorită lui Barker, acel timp îndepărtat devine convingător într-un fel de-a dreptul obsedant." (The Observer)

"Barker e mai magnifică și mai bogată în aforisme ca niciodată în această viziune a unui viitor distopic, viziune ce sfidează convențiile narative și tipografice." (The Guardian)

"H(A)PPY este o Alice în Țara Minunilor post-postapocaliptică, o poveste care se narează singură și apoi se autodevorează." (Goodreads)

Fragment

După ce s-au aliat și ne-au salvat de Potopuri și de Focuri și de Ciume și de Cultele Morții, Puterile Altruiste le-au abătut Tinerilor gândurile de la Dumnezeu. Am pornit pe un alt drum. I se spunea Calea Cea Nouă. I se spunea Calea Luminii. Tinerii au fost învățați metode variate și simple de a-și găsi liniștea. Am trecut Dincolo de Dumnezeu. Am fost învățați să celebrăm Momentul Prezent. Eram echilibrați la nivel chimic.

Eram perfecționați. Ni se dădea posibilitatea de a alege atât cât să ne simțim ca și cum am fi liberi, dar nu într-atât încât mințile noastre (intelectul nostru, încă fragil) să fie suprasolicitate. Îndoiala a luat sfârșit. Fluxul Informațional a fost purificat. Înainte, exista mizerie, iar aceasta ne altera. Apoi, totul a devenit proaspăt. Mirosea a iarbă abia tăiată. Totul strălucea. Ne-au făcut să ne simțim din nou inocenți. Nu, nu. Ne-au făcut din nou Inocenți.

Suntem Inocenți. Suntem Curați și Neîmpovărați. În fiecare zi, cu fiecare nou răsărit, în fiecare nouă oră, în fiecare nou minut, suntem încă o dată eliberați din legăturile strânse ale Istoriei (din Cătușele Trecutului). O luăm mereu de la capăt. Chiar aici! Chiar acum! Un nou început. O Lume Nouă. Totul este posibil. Am renăscut.

Mi se spune că (pe când exista timp consemnat - ceea ce, după cât se pare, e un concept religios greșit) totul a funcționat până s-a atins un anumit număr și apoi totul a încetat să mai funcționeze pentru că nimic nu putea face față mărimii Numărului. Era un număr finit. Pe atunci, toate numerele erau finite. Resursele vitale se epuizau treptat și oamenii sufereau. Din cauza numerelor. Doar a numerelor. Dar acum numerele sunt infinite, totul a fost cartografiat și nimic nu este necunoscut. Nimic nu se poate epuiza - nici măcar viața. Suntem eterni. Și avem întotdeauna suficient. Doar suficient. Nu jinduim după mai mult. Suntem mulțumiți. Suntem Echilibrați. Și ne străduim - dar niciodată prea mult - să rămânem Echilibrați. Acesta este scopul care ne însuflețește, care ne călăuzește. Nu suntem încurajați să întrebăm cum sau de ce - deși nici nu suntem împiedicați să o facem. Pur și simplu acceptăm că trecutul a fost Trecut. Trăim Acum. Trăim În Lumină. Iar dacă suntem amenințați de întuneric (întuneric? Oare mai există cu adevărat întuneric?), ei numaidecât ne ajustează la nivel chimic. Ei pur și simplu... știu.

Chimicalele ajung în noi printr-o multitudine de căi. Mediile noastre sunt sensibile. Mediile noastre sunt cooperante. Totul este Întreg. Suntem totali, universali, integrați. Suntem Echilibrați. Ne străduim (dar nu ne luptăm) să rămânem Echilibrați. Și totul funcționează perfect. Așa că nu avem de ce să ne mai facem griji.

Uneori - când dormim, în timp ce visăm dulce - ni se aduce aminte cum era înainte, ca să apreciem cât de bine e acum. Acum, că ne-am Eliberat de Dorință. Și suntem F(E)RICIȚI să ni se reamintească pentru că ni se confirmă senzația de pace, de calm, de armonie, de echilibru. Ni se vorbește despre minciunile Trecutului. Despre cum Tinerilor li se spunea că trebuie să se împotrivească normei pentru a se simți Întregi. Li se spunea că puterea creativă este dependentă de luptă și de suferință. Că adevărata fericire poate fi atinsă numai dacă îți abandonezi sinele lui Dumnezeu sau, la cealaltă extremă (Trecutul era plin de astfel de contradicții), că adevărata fericire presupune întotdeauna suferința și durerea altor persoane sau a altor creaturi. Că fericirea se definește oarecum comparativ sau prin competiție.

Minciuni. Toate erau niște minciuni.

Când zic "ni se spune", de fapt vreau să zic "ne spunem singuri". Pentru că nimic nu este deasupra noastră. Nimic nu este dedesubtul nostru. Suntem Echilibrați. Așa a fost creat Sistemul. Ne străduim să rămânem Echilibrați. Fiecare dintre noi contribuie în felul său special la atingerea acestui scop. Eu sunt în primul rând o muziciană. Acesta este talentul meu. Dar nu mă dedic exclusiv muzicii. Aici nimic nu este exclusiv. A fi exclusiv presupune a exclude. Și nimic nu este exclus. Îmi dedic timpul, atenția și energia mai multor cauze, mai multor ocupații. Sunt deschisă. Sunt umilă. Sunt recunoscătoare. Sunt stabilă.

Există un graf - îi spunem Graful - și acesta ne arată cât de Echilibrați suntem: ca persoane (în ce privește sănătatea fizică și mintală), ca obște mică (obște bazată pe aptitudini, pe prietenie, pe consum, pe felul de a gândi) și ca societate în ansamblu - ca rasă, ca planetă, ca galaxie. Mai multe grafuri, dar un singur Graf.

Avem satisfacția - o satisfacție profundă - de a rămâne în parametrii diferitelor noastre grafuri. De a păstra lucrurile în echilibru. Și cu toții ne străduim (dar nu prea mult) întru acest scop. Pentru că ne face F(E)RICIȚI: să contribuim la ceva, să fim pe deplin conștienți, să fim pe deplin informați și profund sensibili. Să fim pe deplin deschiși la orice.

Ne face F(E)RICIȚI...

F(E)RICIȚI

F(E)RICIȚI

Dar de ce se întâmplă asta?

F(E)RICIȚI
De ce? De ce litera "E" se încapățânează să oscileze? Să fie în paranteză?

Și de ce vorbesc? Ce fac? De ce repet toate astea?

De unde această nevoie?

F(E)RICIȚI

F(E)RICIȚI

Ce ciudat...
Ce consternant!
Un defect?
Un bip?
Un nod?
Dar unde?...

Ah. Melodia aceea dulce, ca un clinchet de clopoței. Îți aduci aminte?
Și copilul.

Dacă această chestie, pe care nu pot s-o descriu, n-o pot înțelege, o pot doar simți, doar presimți (imaginează-ți broboanele de pe piele de care nu ești conștient până când o adiere îți atinge ușor obrazul), dacă această chestie a avut un început - această ciudată clarificare, această ușoară perturbare, acest bip -, atunci asta s-a întâmplat când a apărut copilul - o fetiță -, da, acum că mă gândesc în urmă- dacă îmi aduc aminte corect - și nu pot s-o... se tot furișează în mintea mea. E însoțită de o melodie ciudată. Un vals dulce, ca un clinchet de clopoței. Cântat la chitară. Doar că sunt corzi de metal. Reverberează straniu. Fata este mică și negricioasă, cu ochi arzători și un zâmbet precaut; Senzorul meu îmi spune că are nouă ani și că a trăit - cu mulți ani în urmă, pe vremea când se ținea evidența anilor - pe fostul continent sud-american. Am descoperit-o în Fluxul Informațional, într-un articol despre un lutier din Paraguay care era specializat în instrumente scobite (în ultima vreme mă gândeam la avantajele unor astfel de instrumente). Întâmplător, acesta avea și o chitară prețioasă, dar nu una scobită. Am accesat linkul fară mare chef.

Era ciudat (da, ciudat) că citeam un articol despre o chitară prețioasă (deși sunt chitaristă și cânt la ele și le construiesc), pentru că, după cât se pare, acum toate chitarele sunt prețioase (în egală măsură lipsite de valoare și identice și perfecționate și la îndemâna oricui ar avea nevoie de ele). Așa că era ciudat că scotoceam prin Trecut ca să găsesc informații despre orice alt fel de chitară decât cea pe care o am, care este o chitară de-a dreptul minunată, o chitară care mă face să fiu complet și absolut mulțu... mulțu... F(E)RICITĂ.

F(E)RICITĂ

Or, acea chitară prețioasă era departe de a fi perfectă. Era de-a dreptul imperfectă! Era o chitară clasică, de lemn, în formă de pară. Am mărit fotografia atât de mult, încât imaginea a devenit granulată (era din perioada când imaginile deveneau granulate, acela fiind un timp al discordiei, al neajunsurilor, al fracturilor și al pixelării. Un timp lipsit de Adevărata Claritate. Un timp al limitelor neclare).

Acea chitară - ah, acea chitară - era prețioasă nu datorită vreunei calități intrinseci, ci pentru că aparținuse la un moment dat unui chitarist faimos. Avea corzi de metal, nu elastice. Și niște bile minuscule, dintr-un fel de cauciuc vulcanizat, prin care corzile înalte fuseseră trecute cu migală și apoi poziționate în așa fel încât să fie aliniate cu prăgușul. Acestea erau amortizoare. Da, amortizoare. Ca să reducă zgomotul metalic. Vibrația. Un compromis ingenios, straniu. Această chitară- un instrument care era în mod evident obiectul unui compromis - n-avea niciun sens pentru mine. Ca persoană care cânta la lăută. Ca muziciană. N-avea niciun sens să ai o chitară acustică cu corzi urâte, de metal, într-o perioadă a Istoriei - da, Senzorul îmi confirma prompt acest lucru - când corzile elastice erau singurele cu adevărat acceptabile. Se întâmpla înainte de apariția chitarei electrice. Era înaintea Epocii Sunetelor Stridente, a Oah-oah-ului, a Rockului. Chitara "prețioasă" era o anomalie bizară. O enigmă. Avea o poziție instabilă (1920? 1925?) - se clătina - între Trecutul pe ducă și Viitorul abia conturat (care va deveni și el tot un fel de trecut). A existat într-un moment critic. Când se năștea Disonanța. Când pierea Armonia. Era un instrument imperfect. Un anacronism. O curiozitate. O enigmă. Da, repet: o enigmă. Fiindcă sunt la rândul meu lutier, mă preocupă adesea asemenea enigme, mă confrunt cu ele (deși nu sunt în război cu ele și nici nu mă lupt cu ele, dar nici nu le îndrăgesc, nici nu le caut înadins, căci ce nevoie aș avea, dat fiind că soluțiile sunt la îndemână, când fiecare mister a fost în cele din urmă și în mod definitiv elucidat?). Dar m-am trezit holbându-mă la imperfecțiunile acestei chitare și mirându-mă. Nu mi-e clar ce mă miră așa. Era doar un spațiu gol, o absență a cuvintelor, o aspirație.

Da, o aspirație.

Presupun că ceea ce mă nedumerea era cine ar fi putut să dețină un astfel de obiect imperfect care - chiar și în istoria chitarelor, a confecționării lor - nu avea niciun sens. Cine ar fi putut să dețină un asemenea instrument haotic? Un instrument grosolan, prostesc, zadarnic?

Și apoi, dintr-odată, am zărit fata, copila cu ochi căprui, stând acolo, într-un colț. În marginea unui decupaj dintr-un ziar. Ținea în brațe o păpușă, învelită într-o pătură. Iat-o! Doar o fată.

Dar de ce mi-ar păsa? Noi - Tinerii - respingem total (limbajul mi-e acum prea aspru, dar imaginează-ți dacă vrei o versiune mai calmă a acestei fraze, o versiune mai lipsită de pasiune), dezavuam ideea de faimă și tot ce presupune această "podoabă" a Trecutului. Chiar și cuvântul. Respingem chiar și cuvântul faimă - un cuvânt fierbinte. Un cuvânt care clocotește. Un cuvânt care condensează și apoi putrezește. Un cuvânt periculos. Detestam "personalitatea". Evitam diferența. Iar Senzorul - pentru că i-o cerem, pentru că avem nevoie s-o facă - refuză să-i recunoască (și, ca atare, să-i onoreze) pe indivizii remarcabili - "faimoși" - de pe Sângerosul Raft al Istoriei. Indivizii din acel Atunci haotic. Din timpul acela întunecat, umed și cețos, de dinainte să se instaureze Prezentul pur și senin.

Căci Acum toate creaturile sunt egale. Aceasta este Filozofia noastră. Nimeni nu se poate ridica deasupra. Așa ca Senzorul - pentru că ne-o dorim, pentru că este necesar, pentru că i-o cerem - îi dezmembrează în părțile lor componente pe acești indivizi ridicați în slavi. Îi deconstruiește. Li se desemnează niște simple numere. Nu li se dau nume, pentru că numele generează o minusculă implozie psihică, o conexiune, o sinergie periculoasă care țâșnește printre litere și informații și imagine și înțeles. Acest chitarist era din Paraguay, iar numărul lui este 91.51.9.81.81.1.2.

Scuze.

Da... apăruse ea, copila, fata care mă bântuie, și pentru că era la marginea paginii - a paginii despre chitara prețioasă -, nu am putut accesa povestea în întregime (nu am fost în stare să-mi ghidez cum trebuie Senzorul - înspre ce aș fi putut să-l direcționez? Cum? Când nu existau alte indicii?), deși am încercat. Am încercat din răsputeri. Am încercat de mai multe ori. Aproape am simțit... nu știu... aproape că am simțit frustrare.

Respiră. Respiră.

Mira A, alungă-l. Acest moment. Acest sentiment. Această frustrare. Frustrarea nu e nimic altceva decât inflația nesănătoasă a Egoului agresiv. Frustrarea presupune că te simți îndreptățit. Frustrarea înseamnă aroganță. Verifică Graful. Se face roz? Se face?

Of, lasă-l să treacă, Mira A. Inspiră. Expiră. Iartă-te. Uită de tine.
Așa. Da. Acum e mai bine.
Bravo.
Bine.
Uuf!


Și totuși, era ceva atât de... arhaic, de... de... tulburător în legătură cu ochii întunecați ai fetiței... Mă obsedau. Am încercat, firește, să primesc informația - atâta câtă era - și apoi să nu mă mai gândesc la ea. Așa cum am fost învățați să facem. Dar n-am reușit. Nu înțeleg de ce. Poate că a fost vorba de un bip, de un nod. Cred că m-am dezechilibrat la nivel chimic. E foarte ciudat. O să cer ajutor. Of. Cineva a observat deja. Pe Graf. Ce drăguț! Ajutorul a venit deja.