miercuri, 14 aprilie 2021

Ultima doamnă Parrish (I)

 

Liv Constantine
Ultima doamnă Parrish
Editura Corint, 2020

Traducere din engleză de Roxanu Olteanu


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Liv Constantine este pseudonimul surorilor Lynne Constantine şi Valerie Constantine. Despărţite de trei state, cele două autoare din America şi-au petrecut zile întregi construind intrigi pe Skype şi pe e-mail. Ele recunosc că au dobândit talentul de a scrie cărţi pline de suspans din vremea copilăriei, când se bucurau de poveştile spuse de bunica lor grecoaică.

Puteţi afla mai mult despre Lynne şi Valerie pe http://www.livconstantine.com.
*
Amber Patterson s-a săturat până peste cap de propria soartă. S-a săturat să fie un nimeni: o femeie banală, greu de remarcat, care nu iese cu nimic în evidenţă. Merită mai mult - o viaţă călăuzită de bani şi putere, întruchipată de zeiţa blondă, cu ochi albaştri, Daphne Parrish, care nici măcar nu apreciază ce are.

Pentru toată lumea din orăşelul rezidenţial Bishops Harbor, din Connecticut, Daphne - preşedinta unei asociaţii filantropice - şi soţul ei Jackson - mogul al afacerilor imobiliare - formează un cuplu desprins din basme.

Invidia o macină pe Amber. Însă tânăra pune la cale un plan perfid. Se foloseşte de compasiunea de care dă dovadă întotdeauna Daphne, pentru a se insinua în familia Parrish. În scurt timp, îi devine cea mai intimă prietenă, călătoresc împreună în Europa şi se apropie tot mai mult de Jackson. Doar că trecutul ei întunecat ascunde un secret care îi poate distruge tot ce a clădit.

Plin de răsturnări de situaţie şocante, care conduc spre un final spectaculos, volumul Ultima doamnă Parrish este un thriller savuros, scris cu talent seducător.

"Invidie, trădare şi jocuri de putere... Ultima doamnă Parrish este o minunată lectură de evadare din cotidian! În plus, oferă şi un final neaşteptat!" (Reese Witherspoon)

Fragment

Unu

Amber Patterson se săturase să fie invizibilă. Venea la sala asta de fitness zi de zi, de trei luni încoace, de trei luni lungi, în care se uitase la femeile acestea cu viaţă uşoară, care lucrau la singurul lucru de care le păsa. Erau aşa de absorbite de ele însele; putea să pună pariu că niciuna dintre ele n-ar fi recunoscut-o pe stradă, deşi fusese la doi paşi de ele în fiecare zi. Pentru ele era ca o mobilă - ceva neimportant, care nu merită să fie băgat în seamă. Dar nu îi păsa de niciuna dintre ele. Unul şi numai unul era motivul pentru care se târa aici în fiecare zi, la aparatul acesta, fix la aceeaşi oră.

Era plictisită de moarte de rutină - zi după zi, muncind până la epuizare în aşteptarea momentului oportun. Cu coada ochiului, a văzut cunoscuţii pantofi de sport aurii, Nike, urcând pe aparatul de alături. Amber şi-a îndreptat umerii şi s-a prefăcut absorbită de revista plasată strategic pe suportul aparatului ei. A întors capul şi i-a zâmbit timid blondei superbe, care a binevoit să încline uşor capul în direcţia ei. Amber s-a întins după sticla cu apă, mutându-şi deliberat piciorul spre marginea aparatului, şi a alunecat, răsturnând pe jos revista, care a aterizat pe podea, în spatele pedalei de la aparatul vecinei ei.
- Vai de mine, îmi pare aşa de rău! a spus Amber, roşind.

Înainte să se aplece ea, femeia se şi oprise din pedalat şi îi luase revista de jos. Amber a văzut-o cum ridică sprâncenele, mirată.
- Citeşti revista asta? a întrebat-o uimită, în timp ce i-o înapoia.
- Da, e revista publicată de Institutul pentru studiul fibrozei chistice. Apare de două ori pe an. O ştii?
- O ştiu, da. Lucrezi în domeniul medical? s-a mai interesat femeia.

Amber a lăsat ochii în jos, apoi s-a uitat la ea.
- Nu, nu lucrez în domeniu. Sora mea mai mică a avut fibroză chistică.

A lăsat cuvintele să umple spaţiul dintre ele.
- Îmi pare rău! Am fost lipsită de eleganţă. Nu era treaba mea, a spus femeia, întorcându-se la bicicleta ei.

Amber a clătinat din cap.
- Nu, e OK. Cunoşti vreo persoană cu fibroză chistică?

Se citea durere în ochii femeii, când s-a uitat din nou la Amber.
- Pe sora mea. Am pierdut-o acum douăzeci de ani.
- Îmi pare aşa de rău! Câţi ani avea?
- Doar şaisprezece ani. Era diferenţă de doi ani între noi.
- Charlene avea doar paisprezece ani.

Încetinind ritmul, Amber şi-a şters ochii cu dosul palmei. Îţi trebuie mult talent actoricesc să plângi după o soră care n-a existat. Cele trei pe care le avea în realitate erau bine, sănătoase, cu toate că nu mai vorbise cu ele de doi ani.

Bicicleta femeii s-a oprit din mişcare.
- Te simţi bine? a întrebat-o ea.

Amber şi-a tras nasul şi a ridicat din umeri.
- E greu şi acum, chiar după atâţia ani.

Femeia s-a uitat lung la ea, ca şi cum ar fi încercat să ia o decizie, apoi i-a întins mâna.
- Eu sunt Daphne Parrish. Ce-ai spune să plecăm de aici şi să stăm puţin de vorbă la o cafea?
- Sigur? Nu vreau să-ţi stric antrenamentul.

Daphne a dat din cap.
- Da, chiar mi-ar plăcea să stăm de vorbă.

Amber i-a oferit un zâmbet, despre care spera că pare plin de recunoştinţă, şi s-a dat jos de pe aparat.
- Sună perfect!

I-a cuprins apoi mâna femeii şi i-a spus:
- Eu mă numesc Amber Patterson. Îmi face plăcere să te cunosc!
*
Mai târziu în seara aceea, Amber stătea într-o cadă plină cu spumă, sorbea dintr-un pahar de merlot şi fixa cu privirea o fotografie din revista Entrepreneur. Zâmbind, a lăsat revista, a închis ochii şi şi-a rezemat capul de marginea căzii. Era foarte satisfăcută de felul în care decursese ziua. Se aşteptase să fie mai complicat, dar Daphne simplificase lucrurile. După ce terminaseră cu micile discuţii de complezenţă de la cafea, ajunseseră la adevăratul motiv pentru care îi captase interesul lui Daphne.
- Pentru cineva care n-a avut niciodată experienţa fibrozei chistice e imposibil să înţeleagă, spusese Daphne cu ochii ei albaştri aprinşi de pasiune. Julie n-a fost niciodată o povară pentru mine, dar în liceu prietenii mei mă tot îmboldeau s-o las acasă, să n-o mai iau cu mine. Ei nu pricepeau că niciodată nu ştiam când o să ajungă din nou în spital sau dacă va mai ieşi de acolo. Fiecare clipă cu ea era preţioasă.

Amber s-a aplecat spre ea şi a făcut tot posibilul să pară interesată, în timp ce calcula în minte cam cât fac diamantele de la urechile lui Daphne, brăţara ei îngustă şi diamantul uriaş de pe degetul ei cu manichiură perfectă. Probabil că avea cel puţin o sută de miare pe trupul ei subţire, şi nu putea să facă altceva, decât să se vaite de copilăria ei tristă. Amber şi-a înăbuşit un căscat şi i-a aruncat un zâmbet forţat.
- Ştiu. Eu nu mă mai duceam la şcoală, stăteam acasă cu sora mea, pentru ca mama să poată merge la serviciu. Era gata să fie concediată luându-şi aşa de multe zile libere, şi ultimul lucru pe care ni l-am fi putut permite era să piardă asigurarea medicală!

Era încântată de uşurinţa cu care îi venise minciuna.
- Vai, ce groaznic! a plescăit Daphne din buze. Acesta e încă un motiv pentru care fundaţia mea e aşa de importantă pentru mine. Noi acordăm asistenţă financiară familiilor care nu îşi pot permite cele necesare. Dintotdeauna a fost unul dintre cele mai însemnate obiective pe care le-a avut Zâmbetul lui Julie.

Amber s-a prefăcut uimită.
- Zâmbetul lui Julie e fundaţia ta? E vorba despre aceeaşi Julie? Ştiu totul despre Zâmbetul lui Julie, citesc de ani de zile tot ce faceţi. Sunt aşa de şocată!

Daphne a dat din cap.
- Am înfiinţat-o imediat după ce am terminat şcoala. De fapt, soţul meu a fost primul sponsor.

Aici a zâmbit, poate, puţin jenată.
- Aşa ne-am întâlnit.
- Nu cumva pregătiţi chiar acum o mare strângere de fonduri?
- Ba da. E peste câteva luni, dar tot mai avem multe de făcut. Ce-ar fi dacă... Nu, lasă.
- Nu, ce e? a insistat Amber.
- Păi, voiam să te întreb dacă ai vrea să ne ajuţi. Ar fi frumos să am pe cineva care înţelege ce...
- Mi-ar plăcea să te ajut în orice fel! a întrerupt-o Amber. Nu câştig eu prea mulţi bani, dar, cu siguranţă, pot să-mi fac timp pentru donaţii. Ce faci tu e aşa de important! Când mă gândesc ce mult contează...

Şi-a muşcat buzele şi a clipit din ochi, oprindu-şi lacrimile.

Daphne a zâmbit.
- Grozav!

A scos o carte de vizită cu numele şi adresa ei.
- Poftim! Întrunirea comitetului e la mine acasă, joi, la zece dimineaţa. Poţi să vii?

Amber i-a zâmbit larg, încercând şi acum să pară preocupată doar de boala aceea.
- N-aş lipsi pentru nimic în lume!

Doi

Legănarea trenului de sâmbătă, din orăşelul Bishops Harbor la New York, o scufunda pe Amber într-o reverie somnoroasă, complet diferită de disciplina rigidă a săptămânii de lucru. Stătea la fereastră, cu capul rezemat de spătar, şi deschidea din când în când ochii să se uite la peisajul care se perinda prin faţa ochilor. Şi-a amintit de prima călătorie cu trenul, pe când avea şapte ani. Era iulie în Missouri - cea mai fierbinte şi mai înăbuşitoare lună a verii -, iar aerul condiţionat nu funcţiona. O vedea şi acum pe mama ei stând vizavi de ea, într-o rochie neagră, cu mâneci lungi, fără un zâmbet pe faţă, cu spatele drept şi cu genunchii lipiţi, într-o poziţie afectată. Părul ei şaten-deschis era strâns în cocul obişnuit la spate, dar îşi pusese o pereche de cercei - nişte perle micuţe, pe care le păstra pentru ocazii speciale. Iar Amber presupunea că înmormântarea mamei mamei ei era considerată o ocazie specială.

Când coborâseră din tren în gara sordidă din Warrensburg, aerul de afară era şi mai sufocant decât fusese în tren. Unchiul Frank, fratele mamei, le aştepta acolo, şi s-au îngrămădit cu toţii în camioneta lui albastră, veche.

Mirosul şi-l amintea cel mai bine - şi pielea crăpată a banchetei care i se înfigea în carne. Au trecut pe lângă câmpuri nesfârşite de porumb şi mici ferme cu case de lemn care păreau vechi şi curţi pline de unelte ruginite, maşini vechi, puse pe butuci, cauciucuri fără jante şi lăzi metalice sparte. Era mai deprimant chiar decât locul în care locuiau ei, şi Amber şi-ar fi dorit ca mama ei s-o fi lăsat acasă, ca pe celelalte surori. Mama spusese că ele erau prea mici să participe la o înmormântare, dar Amber era destul de mare pentru a aduce un ultim omagiu. Mintea ei îngropase mai toate amintirile din weekendul acela oribil, dar lucrul pe care nu avea să-l uite niciodată era paragina înfiorătoare de acolo - sufrageria mohorâtă din casa bunicilor, unde totul era maroniu şi galben-ruginit; barba ţepoasă a bunicului, care stătea pe şezlongul lui cu saltea ţeapănă, grav şi posomorât în tricoul lui uzat şi în pantalonii kaki plini de pete. A văzut atunci de unde îi veneau mamei firea lipsită de veselie şi lipsa de imaginaţie. Atunci, la acea vârstă fragedă, a început ea să viseze la ceva diferit şi mai bun.

Acum, deschizând ochii când bărbatul din faţa ei s-a ridicat şi a lovit-o din greşeală cu servieta, şi-a dat seama că au ajuns la Grand Central Terminal. Şi-a luat repede geanta şi jacheta şi s-a înscris în fluxul pasagerilor pregătiţi să coboare. Nu s-a plictisit nicio clipă mergând de la peron prin gara aceea magnifică - ce diferenţă faţă de halta murdară în care fusese cu atâţia ani în urmă! A trecut fără grabă prin faţa vitrinelor strălucitoare din gară, precursoare perfecte ale imaginilor şi sunetelor oraşului care aştepta afară, apoi a ieşit din clădire şi a mers puţin pe jos pe Forty-Second Street, până pe Fifth Avenue. Pelerinajul acesta lunar îi devenise atât de familiar, că ar fi putut nimeri drumul şi legată la ochi.

Prima ei oprire a fost, ca de obicei, sala principală de lectură a Bibliotecii Publice din New York. Aici se aşeza la una dintre mesele lungi de lectură şi, la lumina soarelui care se revărsa prin ferestrele înalte, admira frumuseţea frescelor de pe tavan. Azi se simţea şi mai liniştită văzând cărţile care umpleau rafturile de pe pereţi. Acestea îi aminteau că poate găsi acolo orice ar putea s-o intereseze. Aici o să stea, o să citească şi o să descopere toate lucrurile care o vor ajuta să-şi construiască planurile. A rămas acolo, mută şi nemişcată, timp de douăzeci de minute, până când a fost pregătită să iasă din nou afară şi să pornească pe Fifth Avenue.

A trecut încet, dar cu pas hotărât, pe lângă magazinele luxoase înşirate de-a lungul străzii. Pe lângă Versace, Fendi, Armani, Louis Vuitton, Harry Winston, Tiffany & Co., Prada, Gucci şi Cartier - se înşirau la nesfârşit, unul după altul, cele mai prestigioase şi mai scumpe buticuri din lume. Fusese în fiecare dintre ele, inspirase aroma de piele fină şi de parfumuri exotice şi îşi unsese mâinile cu balsamurile catifelate şi cu cremele costisitoare care stăteau, ispititoare, în cutiuţe de testare frumos decorate.

A continuat pe lângă Dior şi Chanel şi s-a oprit să admire o rochie mulată, argintiu cu negru, care era expusă pe manechinul din vitrină. S-a uitat îndelung la rochie, imaginându-şi cum i-ar sta cu ea, cu părul ridicat, cu un machiaj perfect, intrând într-o sală de bal la braţul soţului ei, invidiată de toate femeile. A mers mai departe spre nord, până a ajuns la Bergdorf Goodman şi la eternul hotel Plaza. A fost tentată să urce pe scările acoperite cu mochetă roşie până în holul cel mare, dar era deja trecut de ora unu şi îi era foame. Îşi adusese ceva de mâncare de acasă, pentru că nu-şi putea permite să cheltuie banii obţinuţi cu greu şi pe muzeu, şi pe un prânz în Manhattan. A traversat Fifty-Eighth Street, spre Central Park, s-a aşezat pe o bancă orientată cu faţa spre strada aglomerată şi a scos din geantă un măr mic şi o punguţă cu stafide şi alune. A mâncat încet, uitându-se la oamenii care treceau grăbiţi pe stradă, şi şi-a spus pentru a suta oară cât e de bucuroasă că a reuşit să scape de viaţa ternă pe care au dus-o părinţii ei, de conversaţiile lor banale şi de predictibilitatea lucrurilor. Mama lui Amber nu îi înţelesese niciodată ambiţiile. Spunea că încearcă să se ridice prea sus peste nivelul ei, că felul ei de a gândi nu îi va aduce decât necazuri. Mai apoi, îi arătase Amber de ce e în stare şi lăsase totul în urmă - chiar dacă nu aşa cum plănuise.

Şi-a terminat prânzul şi a pornit prin parc spre Muzeul Metropolitan de Artă, unde voia să-şi petreacă după-amiaza, până la trenul de seară, cu care urma să se întoarcă în Connecticut. În ultimii doi ani bătuse toate sălile de la Met, studiase operele de artă şi asistase la prelegeri şi filme despre operele de artă şi despre creatorii lor. La început, gravele ei lacune o descurajaseră, dar, cu abordarea ei metodică, o luase pas cu pas şi citise din cărţi împrumutate tot ce găsise despre artă, despre istoria artei şi despre maeştrii ei. Înarmată cu noi informaţii în fiecare lună, vizita din nou muzeul şi vedea cu ochii ei lucrurile despre care citise. Acum ştia că se poate angaja într-o discuţie respectabilă şi inteligentă cu cel mai pregătit critic de artă. Din ziua în care părăsise casa aceea înghesuită din Missouri crease o nouă Amber, mai bună, o Amber care se putea mişca uşor printre cei foarte bogaţi. Şi, până în clipa aceea, totul se desfăşurase conform planului.

După ceva timp, a pornit spre galeria pe care o vizita de obicei ultima. Acolo a stat multă vreme în faţa unui mic studiu care îi aparţinea lui Tintoretto. Nu mai ştia de câte ori se uitase la schiţa aceea, dar cuvintele de pe plăcuţa aşezată sub el i se întipăriseră în creier - "Donaţie din colecţia deţinută de Jackson şi Daphne Parrish". S-a îndepărtat de schiţă cu greu şi s-a dus la noua expoziţie Aelbert Cuyp. Frunzărise puţin singura carte despre Cuyp care exista pe rafturile bibliotecii din Bishops Harbor. Cuyp era un artist de care nu auzise niciodată, de aceea constatase cu uimire cât de prolific fusese şi cât de faimos era. S-a plimbat prin galerie şi a dat peste tabloul pe care îl admirase atât de mult în cartea aceea şi pe care spera să-l vadă expus, Fluviul Meuse la Dordrecht, pe furtună. Era chiar mai magnific decât îşi închipuise.

Lângă ea, doi oameni în vârstă erau la fel de fermecaţi.
- E uimitor, nu-i aşa? i-a spus femeia lui Amber.
- E mai mult decât mi-am imaginat, a răspuns ea.
- E foarte diferit de peisajele lui, şi-a dat cu părerea bărbatul.

Continuând să se uite la tablou, Amber a adăugat:
- Este, dar a pictat multe tablouri superbe cu porturi din Olanda. Ştiaţi că a pictat de asemenea scene şi portrete biblice?
- Serios? Nu ştiam.

"Poate ar trebui să citiţi şi voi înainte să veniţi la o expoziţie", a continuat Amber în gând, dar în faţa lor doar a zâmbit şi s-a îndepărtat. Îi plăcea când putea să-şi arate superioritatea cunoştinţelor. Şi era convinsă că unui om ca Jackson Parrish, unui om care era mândru de cultura lui artistică, îi va plăcea şi lui.

Citiţi al doilea fragment din această carte..

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu