Educaţie fără constrângeri (II)

 

Michael Thompson, Ph.D., în colaborare cu Teresa Barker
Educaţie fără constrângeri
Să ne eliberăm copiii de presiunea performanţei şi să-i ajutăm să obţină succesul la şcoală şi în viaţă
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment
Capitolul 1. Dacă dai crezare vorbelor copiilor

Ştiu că rostul şcolii este învăţătura şi dezvoltarea personalităţii, dar adulţii fie cred că nu te străduieşti destul, fie nu le pasă. (Elevă în clasa a şasea)

Scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este osteneală pentru trup. (Biblia ebraică, Ecclesiastul 12:12)

Întrebarea "Cum a fost la şcoală?" este probabil cea mai des pusă în America şi la care se răspunde cel mai rar. Este întrebarea pe care toţi părinţii se simt obligaţi s-o pună zilnic, cândva între 3 după amiază şi ora de culcare.

"Cum a fost la şcoală?" Indiferent cu câtă blândeţe întrebi sau cu câtă iscusinţă o formulezi, 99% dintre copii nu-ţi dau informaţia la care râvneşti. "Bine", răspund ei, sau "În regulă". Cei mai mici ţi-ar putea da unele amănunte; un copil vorbăreţ, un jurnalist înnăscut, îţi va relata poate pe larg noutăţile. Dar astfel de copii sunt rari. Majoritatea copiilor nu dau genul de informaţii despre şcoală pe care părinţii vor să le audă. În afară de aceasta, ei ştiu că, dacă fac efortul corespunzător, a doua zi vei întreba din nou. Nu vei fi niciodată satisfăcut. Aşa se întâmplă cu noi toţi, părinţii, şi, pe măsură ce copiii noştri cresc, se poate ca ei să protesteze la întrebarea "Cum a fost...". "Mamă", declară ei printre dinţii strânşi, "a fost bine". Prin care ei vor să spună: "Nu mă bâzâi!"

Şi, cu toate acestea, nu ne putem abţine. Am fost foarte apropiaţi de copiii noştri când erau mici. Am urmărit tot ce făceau ei; le-am consemnat zilnic progresele în dezvoltare. I-am sunat pe prietenii noştri apropiaţi când copilul nostru de unsprezece luni a părut gata să facă primii paşi. "Umblă prin cameră ţinându-se de scaune şi de masă". Nimic nu scăpa atenţiei noastre vigilente şi râvnei festive.

După care ei s-au dus la şcoală şi noi ne-am trezit deodată lipsiţi de informaţii. Nu vedem ce fac şi ce se petrece în jurul lor sau ce li se întâmplă. Suntem separaţi de o bună parte din viaţa copiilor noştri. Vrem firimituri, note, bârfe despre personalitatea învăţătorului - orice. Am întrebat odată un public de părinţi ce şi-ar dori dacă l-ar avea pe "profesorul viselor lor".

O mamă a spus: "Aş vrea ca profesorul fiului meu să mă sune zilnic şi să-mi spună ce-a făcut la şcoală". "În ce clasă este fiul dumneavoastră?" am întrebat.
"În clasa a zecea", a răspuns mama cu dezinvoltură, în timp ce toată adunarea a izbucnit în râs.

Dar ce sperăm de fapt să aflăm cu întrebarea aceea pe care o punem tot mereu? Îmi imaginez un părinte întrebându-şi copilul "Cum a fost la şcoală?", la care copilul ar răspunde cam aşa:
"Mamă, mi-ar plăcea să-ţi spun, chiar aş vrea, dar totul e prea complicat de pus în cuvinte. Nu ştiu de unde să încep. Adevărul este că tu nu mă întrebi, de fapt, despre şcoală, mă întrebi cum decurge viaţa mea, iar eu nu am nicio perspectivă în privinţa aceasta. Încerc să devin o persoană şi uneori şcoala pare să fie de un oarecare ajutor în acest sens, pe când alteori se opune cu vehemenţă. Şi apoi, de ce e nevoie să-ţi spun eu cum e cu şcoala? Nu ai mers şi tu la şcoală? Nu ştii cum e acolo? De ce mă întrebi mereu?"

Bineînţeles că aţi mers şi voi la şcoală, dar ce are asta de-a face cu educaţia copilului vostru? Scopul acestei cărţi este să vă introducă în mentalitatea copiilor şi să vă împrospăteze amintirile din şcoală, într-o încercare de a vă repune în contact cu realitatea concretă a ce înseamnă să fii copil la şcoală. Sper să vă pot ajuta să apreciaţi extraordinara călătorie psihologică pe care o reprezintă educaţia instituţională a fiecărui copil. Dar să începem chiar cu voi.

V-aţi gândit de curând la anii de şcoală, aţi retrăit cu toată intensitatea senzaţiile de atunci? Cum v-aţi simţit stând ore în şir pe scaunele acelea tari de lemn sau plastic ori aliniaţi pentru a merge la ora de muzică sau de educaţie fizică? Dar să luaţi prânzul într-o cantină aglomerată şi gălăgioasă? Vă aduceţi aminte cum e când te lupţi să înţelegi o noţiune? Sau cum te simţi când capeţi o notă proastă? Sau nu aţi primit niciodată un 4 sau un 5, poate nici chiar un 8. V-aţi temut vreodată de această posibilitate? În clasa a cincea, aţi venit vreodată acasă cu un sentiment de angoasă până v-aţi terminat de făcut temele? V-aţi simţit vreodată rău la gândul de a merge la şcoală sau la sfârşitul unei zile de şcoală? Cunosc un medic talentat care, după cum vă aşteptaţi, a fost un elev model în şcoală. De multe ori însă, pretenţiile profesorului îi provocau o asemenea anxietate, încât odată ajuns acasă vomita.

V-a plictisit vreodată şcoala? Vă aduceţi aminte ce importanţă avea în viaţa voastră de zi cu zi faptul că profesorul vă simpatiza sau că părea să vă deteste? Vă amintiţi orele de educaţie fizică? Vă plăceau sau vă temeaţi de ele? Vă amintiţi conţinutul lor: jocurile acelea palpitante, precum dodgeball (dacă vă plăcea) sau jocurile acelea tâmpite, gen dodgeball (dacă nu vă plăcea)? Vă temeaţi să nu rămâneţi ultimul / ultima? Vă stresa felul cum vă arăta corpul sau că trebuia să vă schimbaţi hainele în faţa altor copii? Vă amintiţi nesfârşitele pierderi de vreme din şcoală?

Părinţilor voştri le păsa de şcoală? Mama sau tatăl vostru au fost buni la şcoală? Vă amintiţi de vreun profesor pe care-l îndrăgeaţi? De vreun profesor care părea profund interesat de voi? Vă mai gândiţi la el / ea din când în când? A fost şcoala un refugiu din familie? Părea un loc calm şi organizat în comparaţie cu haosul de acasă?

Aş putea pune un milion de întrebări, în speranţa de a vă readuce în minte lucruri la care nu v-aţi mai gândit de ani. Dar de ce aş vrea să răscolesc acele amintiri? Ca psiholog, sunt fascinat de viaţa pe care au trăit-o oamenii la şcoală. În acelaşi timp, e datoria mea să le amintesc părinţilor experienţele cotidiene din timpul şcolii, astfel încât ei să poată realmente înţelege cu ce se confruntă copiii lor în fiecare zi. Experienţa şcolară a fiecărui copil este un voiaj psihologic complex şi palpitant, câteodată penibil, adesea plicticos. Cu toţii ar trebui să fim conştienţi de lucrul acesta, dar nu la aşa ceva se referă părinţii când îmi vorbesc despre experienţele şcolare ale copiilor lor.

Părinţii au uitat cum este în realitate şcoala

Ca psiholog care-şi desfăşoară activitatea în şcoli, îmi petrec mare parte din zi cu cei mai frustraţi, mai puţin performanţi şi, uneori, cei mai înverşunaţi copii din clădire. Când decid să mă ocup de un copil, este în ideea şi cu speranţa că-l voi readuce cumva pe drumul cel bun, că voi găsi o metodă să-l motivez, că voi afla vreun secret despre viaţa familiei sale - profesorii întotdeauna presupun că există probleme acasă - că-i voi îndepărta obstacolele din cale şi-l voi ajuta să revină pe linia de plutire.

Câteodată reuşesc să fac tocmai asta. Găsesc metoda şi împărtăşesc această informaţie educatorilor copilului. De cele mai multe ori, însă, lucrurile nu sunt atât de simple. În general izbutesc ceva mai puţin spectaculos, dar mai substanţial. Învăţ cum percepe un copil şcoala, unde există discordanţe şi, cel mai important, ajung să înţeleg ce trebuie el să facă în fiecare zi pentru a putea supravieţui şcolii.

A înţelege călătoria şcolară a unui elev, strategia lui de a negocia cu şcoala, este poate lucrul cel mai important pe care pot să-l învăţ din întâlnirea terapeutică cu un copil. Înţelegerea aceasta merge dincolo de orice simplă diagnoză şi dincolo de identificarea unor dizabilităţi intelectuale, deşi oricare dintre acestea pot fi o parte importantă a călătoriei. Simplul gest prin care un copil îmi comunică cum simte el că se adaptează sau nu mediului şcolar îi poate modifica radical experienţa şcolară: a fi ascultat şi înţeles poate avea efect de vindecare sau încurajare. Dacă pot găsi o cale prin care să transmit părinţilor unui copil şi colegilor mei o parte din cele învăţate de la copil, iar ei reacţionează într-un mod util, aceasta poate de asemenea să schimbe experienţa şcolară a copilului.

După douăzeci de ani de muncă de acest fel cu părinţii şi copiii, sunt convins că unul dintre cele mai mari obstacole în a-i ajuta pe copii la şcoală este faptul că părinţii nu au o viziune corectă despre şcoală. Este un paradox: dat fiind că părinţii au trecut prin şcoală când au fost copii, teoretic, ei ar trebui să dispună de această informaţie. Totuşi, experienţa mi-a arătat că adulţii au pierdut contactul cu structura şi semnificaţia propriei experienţe educaţionale. Ca urmare, copiii simt că părinţii lor "nu sunt în temă", că nu înţeleg. Părinţii au tendinţa să se concentreze asupra notelor şi a felului cum vor evolua lucrurile şi pierd din vedere realităţile vieţii de zi cu zi a copilului.

Aceasta se întâmplă dintr-un număr de motive: amintirile noastre din copilărie sunt adesea pierdute sau reprimate. De asemenea, lipsiţi poate de informaţii despre ziua de şcoală a copilului lor, părinţii sunt condamnaţi să se concentreze asupra viitorului său. Procedând astfel, e posibil ca ei să omită aspect importante din prezentul copilului.

Chiar şi cei mai prevenitori părinţi ai unor copii de vârstă şcolară tind să aibă viziunea simplistă după care copiii lor funcţionează doar la două viteze: fie muncesc destul, fie nu muncesc destul. Prea adesea părinţii utilizează metafore mecanice atunci când vorbesc despre copii. Spunem că un copil trebuie "pus în viteză" sau că trebuie "să apese acceleraţia la maximum", ca să-şi mărească notele. Uneori este adevărat că un copil nu lucrează atât de mult pe cât ar putea din punct de vedere teoretic. Totuşi, el nu poate fi pus într-o viteză mai mare sau să i se dea "un şut în fund" sau "un brânci de pornire", cum mi-au spus mulţi părinţi. Dacă este să gândim despre copii că au viteze, ar trebui să-i comparăm măcar cu cele mai sofisticate biciclete mountain bike. Copiii au cel puţin douăzeci şi opt de viteze, pe care le schimbă necontenit în timp ce urcă şi coboară povârnişurile unei zile de şcoală.

Orice părinte ar trebui să ştie lucrul acesta, fiindcă orice adult s-a confruntat cândva cu cerinţele vieţii şcolare. În timp ce discutam ideile pentru cartea de faţă cu o prietenă a mea, o femeie la cincizeci de ani, a spus: "Oh, şcoala... eram speriată în fiecare zi". Chiar dacă nu ai fost îngrozit sau îngrijorat în fiecare zi, au existat nenumărate prilejuri în copilărie când te-ai simţit copleşit şi mic. Un om de spirit a spus cândva că cea mai puternică persoană de pe pământ este un educator de grădiniţă în prima zi de şcoală. Copil fiind, nu aveai impresia că poţi face să se întâmple ceva. Te găseai sub controlul altora şi de cele mai multe ori lucrurile ţi se întâmplau ţie.

Reprimăm o mare parte din cele ce ni s-au întâmplat în copilărie. Poate cea mai originală intuiţie a lui Freud a fost aceea că suntem capabili să zăvorâm în mintea inconştientă unele amintiri din copilărie care ne deranjează sau sunt inacceptabile pentru psihicul nostru de adulţi. Freud credea că reprimăm multe experienţe ale noastre din copilărie din cauza gândurilor sexuale. Dar eu cred că tindem să reprimăm acele amintiri în care suntem neajutoraţi şi nu avem niciun control. Oamenii îşi amintesc în mod selectiv experienţele din copilărie. Dacă un părinte pierde contactul cu propriile experienţe din timpul şcolii, el va avea dificultăţi să-şi ajute copilul în eforturile sale şcolare. Unul dintre scopurile acestei cărţi este să te ajute pe tine, cititorule, să-ţi aduci aminte ce ţi s-a întâmplat în şcoală.

Adulţii au adesea o viziune selectivă - uneori romanţată, alteori caricaturizată - a experienţelor lor şcolare. Condensăm mulţi ani într-un set de povestiri de război, de întâmplări anecdotice, lustruite prin repetiţie. Dacă aţi participat la o reuniune cu foştii colegi de liceu, aproape sigur aţi schimbat amintiri despre copiii de succes, despre tragica sinucidere sau accidentul de maşină care l-a răpit pe unul dintre colegii de clasă, despre cel mai plicticos, cel mai insuportabil, cel mai sexy sau cel mai patetic dintre profesori. Aceste evenimente trăite împreună trebuie, desigur, împărtăşite. Dar v-aţi spus unii altora povestea lăuntrică despre ce înseamnă să fii la şcoală, poate despre cât de supăraţi sau de jalnic v-aţi simţit? Aţi spus vreodată cuiva cât de incredibil de competitivi v-aţi simţit? Aţi spus vreodată cuiva cât l-aţi adorat pe un profesor din liceu?

Multe sentimente inconştiente despre experienţele şcolare nu au fost niciodată puse cu adevărat în cuvinte. Am luat odată un interviu unui om de afaceri de mare succes din domeniul imobiliar. El era revoltat împotriva experienţelor sale de şcoală începând chiar din clasa întâi, deşi admitea importanţa educaţiei. "Toţi trebuie să ştim câte ceva despre orice, dar Dumnezeule, să rabzi un an întreg lucruri pe care le urăşti pur şi simplu, iar atât de mulţi - poate jumătate de clasă - sunt mai tot timpul cu gândul într-altă parte... Nu am fost singurul care simţea astfel".

Părinţii acestui om vor fi ştiut oare că la şcoală el era dezinteresat şi supărat? Vor fi ştiut ei că suferinţa lui se datora unei enorme discrepanţe între inteligenţa lui nativă şi o dizabilitate de citire foarte reală, dar nediagnosticată? Părinţii lui nu au ştiut ce să facă?

"Şcoala nu se deosebeşte prea mult de o mică ţară. Fiecare şcoală are cultura ei, figurile sale proeminente, politica sa, clasa sa de jos şi ciudăţeniile sale. Cu ce te alegi de acolo nu depinde în totalitate de tine. Îţi trăieşti viaţa şi faci faţă diverselor încurcături pe măsură ce apar. În final, eşti diferit în anumite privinţe. Şcoala îţi schimbă viaţa, în bine sau în rău." (Elev în clasa a XII-a)

Nu doar copiii cu dizabilităţi de învăţare se zbat şi suferă. Elevii "dotaţi" (dintre care mulţi au de asemenea dizabilităţi de învăţare sau lacune problematice în aptitudinile lor) pot simţi nevoia disperată a unei provocări autentice sau a unei companii sociale printre colegi. Ei îşi doresc poate să deprindă mai uşor alte aptitudini sau se simt stingheriţi de presupunerile, speranţele sau aşteptările altora. Printre cei mai nefericiţi copii pe care i-am cunoscut erau unii aflaţi pe lista de onoare. S-a spus că toate marile daruri au un preţ. Cum se simte oare un copil care trăieşte această experienţă?

Ce se poate spune despre elevii medii, cei aşa-şi-aşa? La fel cum nu există fiinţe umane aşa-şi-aşa, niciun copil nu este "mediu" odată ce ai ajuns să-l cunoşti. Cel mai bun prieten al vostru este cumva mediu? Un copil care manifestă numai un slab interes pentru munca şcolară este oare numai puţin afectat de provocările dificile ale şcolii, de o ceartă cu cel mai bun prieten al său, de un divorţ sau o boală în familie sau de felul cum toată lumea îl compară cu fratele sau cu sora sa eminentă?

Ce se poate spune despre copiii care se autoizolează sau folosesc droguri şi alcool, în încercarea de a-şi trata singuri nefericirea, sau care sfârşesc la reanimare după tentative de sinucidere? Nimeni nu se autodistruge pentru un extemporal la istorie, dar ziua de şcoală şi experienţa şcolară nu sunt nicidecum irelevante. Şcoala este întotdeauna un factor care contribuie la calitatea vieţii unui copil. Cu cât mă gândesc mai mult la experienţa şcolară a elevilor care vin în biroul meu, cu atât mai mult realizez că, în pofida situaţiei mele de elev de succes la şcoli excelente, am trăit şi eu majoritatea lucrurilor pe care le aud de la aceşti tineri nefericiţi, deşi poate că nu în aceeaşi măsură. Am ajuns la concluzia că până şi cea mai bună şcoală este un loc dificil pentru un copil. În cuvintele fiicei mele, la şcoală trebuie să suporţi o grămadă de mizerii.

Deşi aceasta nu pare o observaţie esenţială, eu am găsit că este utilă. Lucrând cu profesorii şi administratorii, acţionăm zilnic pe baza supoziţiei implicite că am creat un mediu sigur, sănătos şi stimulator pentru elevi, iar dacă ei au probleme, acestea este cauzat de factori din interiorul lor. Cu toate acestea, după spusele elevilor, chiar dacă şcoala este un ambient stimulator, ea constituie prea adesea un obstacol în calea creşterii, a dezvoltării şi a sentimentului eului. Ei îmi spun că e greu să ai încredere în şcoală, că trebuie să fie vigilenţi o mare parte a timpului şi că se află mereu în căutarea unor metode pentru a fi performanţi, pentru a se acomoda şcolii şi a putea să profite de mediul educaţional.

Dacă citiţi această carte, probabil aţi căutat un răspuns la întrebarea: "Cum a fost la şcoală?" Dar, în realitate, vreţi să întrebaţi: "Cum este de fapt şcoala pentru copilul meu? Este el OK?"

Copiii au răspunsurile

Ca psiholog, sfatul meu este simplu: Dacă găsiţi o metodă de a-i întreba cum este şcoala pentru ei, aceştia vă vor spune. (Mă grăbesc să adaug că, dacă e vorba să discuţi cu copiii, e mai uşor să fii psiholog decât părinte - voi reveni asupra acestui aspect.) Mie copiii îmi spun de ce îi sperie şcoala; îmi spun de ce sunt plictisiţi; îmi spun când profesorii sunt ipocriţi. Invariabil, când stau de vorbă cu un elev, aflu câte ceva ce niciun adult nu a fost capabil să-mi spună despre activitatea acelui copil la şcoală. Deseori aflu lucruri semnificative chiar despre şcoală.

Anul trecut am discutat cu un băiat care a avut probleme serioase fiindcă a copiat la o lucrare în ultimul an. Şcoala era supărată, părinţii necăjiţi, iar băiatul ruşinat. Fusese un elev bun, iar când l-am întrebat ce i se întâmplase, a spus: "În şcoala aceasta totul este ritm şi regim, iar eu am ieşit din ritm mai mult de un an". Pe lângă faptul că era o descriere strălucită a stresului academic din şcoală, caracterizarea lui m-a frapat şi prin fundamentarea psihologică absolut riguroasă. Nu putuse să ţină ritmul cu cerinţele şcolii. Nu am simţit oare cu toţii acelaşi lucru la un moment dat în perioada şcolară?

Niciodată nu am auzit de la vreun elev o poveste despre viaţa la şcoală cu care să nu mă pot identifica personal. O elevă îşi descrie mânia faţă de profesorul de teatru care a umilit-o în faţa clasei, spunând: "Unele persoane din clasa aceasta sunt prea timide", imediat după ce ea îşi prezentase pantomima în faţa colegilor. Îmi aduc şi eu aminte de ceva asemănător. Un băiat dezabuzat din clasa a treia e foarte furios fiindcă profesorul care supraveghea terenul de joacă nu le-a permis să mai joace fotbal numai fiindcă doi băieţi era cât pe ce să se ia la bătaie. Bineînţeles că lucrul acesta l-a enervat. Nu vă pot spune de câte ori, în timp ce discutam cu un copil, nu mi-a venit să strig: "Iată motivul pentru care nu te descurci la şcoală. Înţeleg acum de ce nu te poţi concentra!"

Uneori, problema nu are nicio legătură cu orele, cu profesorii sau cu temele pentru acasă. Un băiat din clasa a zecea care suferea de dureri cronice de cap tocmai rupsese relaţia cu prietena lui. Faptul acesta îi absorbea întreaga energie mentală. Insistenţele părinţilor săi că trebuie să se străduiască mai mult la şcoală ajungeau la nişte urechi înfundate de suferinţa emoţională.

Este o problemă să fii părinte. Dacă propriul copil vă spune că nu se descurcă la şcoală fiindcă s-a despărţit de prietena lui, latura părintească din voi tinde să-i răspundă: "Nu căuta pretexte!" sau: "Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, dar şcoala este viitorul tău şi nu trebuie să laşi ca totul să se ducă de râpă numai din cauza primei tale relaţii de iubire". Astfel de replici pun de obicei capăt discuţiei.

Un psiholog nu trebuie să le facă reproşuri copiilor sau să le amintească ce este important. Trebuie doar să le înţeleagă viaţa interioară. De aceea e mai uşor să obţii povestea ca psiholog. Temându-se de judecata părinţilor, copiii se închid anticipat.

Aproape invariabil am senzaţia că un copil îşi înţelege situaţia şcolară mai bine decât părinţii săi - oricât de interesaţi şi compătimitori ar fi aceştia. De nenumărate ori am discutat în biroul meu cu părinţi surprinşi când le explicam cum percepe copilul lor şcoala. "Nu ne-am dat seama că era speriat în fiecare zi", spun ei; sau: "Habar nu aveam că-şi urăşte atât de mult profesorul. Nici nu ne-am gândit că situaţia e atât de gravă".

În clasa a opta, îmi uram profesorul. Eram convins că e realmente un tâmpit: vulgar, indolent, indulgent cu el însuşi şi rău cu copiii. M-am plâns directorului, închipuindu-mi că în felul acesta va fi concediat. Doi ani mai târziu, am condus o campanie împotriva profesorului meu de franceză din clasa a zecea, una din cele mai plicticoase şi meschine fiinţe umane din câte am avut neşansa să cunosc, în speranţa că va fi obligat să se pensioneze. Nici de data aceasta nu am reuşit. În schimb, m-am ales cu mustrări şi reţineri după ore pentru eforturile mele. În alţi ani am fost detaşat, ruşinat sau anxios. Toate acestea în pofida succesului academic graţie căruia am ajuns la Harvard.

Toată clasa a opta, părinţii au continuat să-mi repete mantra adulţilor: "Trebuie să înveţi să lucrezi şi pentru oameni care nu-ţi plac". Îmi venea să le strig: "Nu numai că nu-mi place de el. Nu-l respect ca om şi sunt obligat să-mi petrec toată ziua cu el. Oare voi ştiţi ce înseamnă asta?" Voiam ca părinţii mei să înţeleagă cum mă simţeam să stau zilnic în clasa acelui om, să înţeleagă că, deşi mă descurcam rezonabil din punct de vedere academic, iar în multe privinţe eram un "elev bun", uram lucrul acesta. Îl uram din nou, în fiecare zi.

"Şcoala poate fi un loc excelent, fiindcă înveţi lucruri noi şi-ţi vezi prietenii. Dar poate fi şi un loc chinuitor atunci când eşti confuz, frustrat sau doar treci prin momente dificile, şi poate fi orice - un extemporal sau să citeşti ceva din manual". (Elev în clasa a VI-a)

După o lecţie deschisă la şcoala fiicei sale din clasa a şaptea, unde părinţii au asistat la o versiune în miniatură a unei zile de şcoală - câte cinci minute din fiecare oră -, un prieten mi-a relatat următoarele: "La un moment dat, în timpul expunerii profesorului de matematică, mi-am dat seama că nu sunt atent. Am încercat să-mi amintesc la ce mă gândeam înainte să realizez că nu ascult şi iată: mă gândeam la programul meu de şoferie pentru a doua zi. Nu crezusem până atunci că există ceva mai plicticos decât să mă gândesc la programul meu de şoferie, dar acum cred că există: profesorul acela de matematică. Ne-am simţit atât de uşuraţi când, nouăzeci de minute mai târziu, am ieşit - şi săriserăm peste ultima temă!"

Fiica mea, Joanna, îmi repeta mereu că profesorul ei de ştiinţe din clasa a zecea este incredibil de plicticos. Eram sigur că exagerează, până când m-am dus cu ea la şcoală în ziua de vizită a părinţilor. După ce l-am ascultat cincisprezece minute pe profesor, cu zumzetul lui de o monotonie ucigătoare, îmi venea să ţip, să arunc notiţele, să visez. Pentru mine, cel mai bun aspect al lecţiei sale a fost că nu a trebuit să mă mai întorc vreodată. Din păcate, fiica mea a trebuit să se întoarcă de patru ori pe săptămână, timp de încă şapte luni. Tot ce am putut face ca s-o ajut a fost să renunţ la solidaritatea dintre adulţi şi să recunosc adevărul: "Ai dreptate, Joanna, e incredibil de plicticos".

Prietenul meu Jim Sadler este directorul unei mici şcoli din Insulele Virgine. Fiind o şcoală atât de mică, el răspunde personal de evaluarea tuturor profesorilor. Cu un personal didactic de 70 de oameni, el asistă la ora fiecărui profesor de două ori pe an, aşadar, un număr de 140 de vizite. El încearcă să distribuie cât mai uniform vizitele pe durata anului şcolar, dar se întâmplă uneori ca, revenit pe insulă după o călătorie prelungită pe continent, să trebuiască să-şi dubleze sau tripleze vizitele. "Mi-e groază pur şi simplu de zilele în care trebuie să asist la trei ore", mi-a spus el. "Nu e uimitor că le pretindem copiilor ceva ce noi nu am vrea să facem? Cu greu suport să merg la trei ore, dar copiilor le cerem să meargă la şapte ore pe zi, cinci zile pe săptămână". Un total de treizeci şi cinci de ore, săptămână după săptămână.

Şcoala este o lume bogată şi interesantă, în care copiii îşi trăiesc o mare parte a tinerei lor vieţi, dar noi nu le acordăm destul credit pentru ceea ce se petrece în mintea lor. Mulţi părinţi cred că viaţa începe după şcoală. Nimic nu este mai departe de adevăr, atât din punct de vedere psihologic, cât şi matematic. Dacă o studentă urmează să trăiască până la optzeci de ani, timpul petrecut de ea în şcoală şi facultate reprezintă 28 la sută din viaţa ei. Copilul petrece mai multe ore de veghe la şcoală decât acasă. Orice copil face la şcoală o călătorie psihologică intense care trebuie trăită - într-un mod fericit sau nefericit - în clădirea şcolii. Între zidurile acelea de cărămidă, copilul se simte emoţionat, entuziast, furios sau dezamăgit. Copiii ştiu lucrul acesta foarte bine. Ei stau în banca lor şi simt cum trece timpul. Câţiva adolescenţi mi-au spus: "La şcoala asta simt că am o viaţă!" Fraza aceasta m-a obsedat.

Voi aţi simţit că aţi avut o viaţă la şcoală? Dacă da, ce fel de viaţă a fost? Dacă vreţi să înţelegeţi ce trăieşte copilul vostru la şcoală, trebuie să vă recuperaţi amintirile autentice ale vieţii de elev. Trebuie să vă concentraţi asupra călătoriei psihologice unice pe care aţi făcut-o prin şcoală. Educaţia primită acolo v-a mers la suflet? A făcut apel la sinele vostru autentic? V-aţi descoperit pe voi înşivă la şcoală? Ce aţi descoperit?

L-am întrebat pe un om de ştiinţă talentat despre anii petrecuţi în şcoala elementară. A început imediat să depene întâmplări din clasa a cincea. Chestionat despre primii cinci ani de şcoală, de la grădiniţă până într-a patra, nu şi-a putut aminti nimic. Am insistat, dar tot nu şi-a reamintit mare lucru. Ştia doar că învăţase cu greu să citească. "Nu am învăţat să citesc până în clasa a treia. De fapt, puţin a lipsit să fiu retras", a spus el. Şi-a adus apoi aminte că în clasa a patra a împrumutat de la bibliotecă o carte despre legile lui Ohm ca să încerce să calculeze rezistenţa circuitelor în paralel. Şi-a amintit pe urmă mai multe:

În clasa a şasea trebuia să fac un referat ştiinţific şi, nefiind un bun ascultător, dar destul de activ, am ales ca temă electricitatea şi am crezut că trebuie s-o inventez eu. M-am gândit că trebuie să fac experimente şi să inventez deopotrivă electrostatica şi electrodinamica. Inutil să spun că nu am terminat niciodată referatul şi am primit nota 1. A fost una dintre marile traume ale vieţii mele şi nimeni nu a realizat că eu coborâsem în atelierul meu din beci şi încercasem să inventez electricitatea.

Iar când profesorul lor a început să le predea adunarea, a trebuit să facă ceva ca să-şi ocupe mintea:

O amintire dominantă este că urmăream ceasul şi număram în minte ca să văd dacă pot prezice - ceasul avea un minutar care se deplasa la fiecare minut - să văd dacă pot prezice când se va mişca, fiindcă eram îngrozitor de plictisit. Şi-mi aduc apoi aminte că la matematică, făcând aritmetică şi aşa mai departe, am atribuit fiecărui număr o personalitate, încât dacă adunam 13 cu 54, "1" era un elefant, "3" era Mickey Mouse etc. şi voiam să văd cum se combină. Inventam poveşti despre adunarea numerelor, fiindcă era atât de plictisitor.

Îşi va fi dat cineva seama ce se petrece în mintea acestui băiat, că el încerca să inventeze electricitatea şi să născocească poveşti cu animale în timpul plicticoaselor lecţii de aritmetică? Unul dintre scopurile mele în această carte este să vă familiarizez din nou cu strategiile la care recurg copiii - unele dintre ele poate că le-aţi folosit şi voi - ca să supravieţuiască unei zile de şcoală.

Aspectul psihologic al educaţiei lipseşte

Ceva lipseşte din discuţiile publice din ţara aceasta despre educaţia copiilor. În toată frenezia despre testele federale, responsabilitatea şi neajunsurile profesorului, educaţia specială şi finanţarea şcolilor, puţini oameni vorbesc despre dimensiunea psihologică a şcolii. Vă surprinde poate că spun asta. La urma urmei, nu există oare vagoane de cărţi despre funcţionarea şcolii, scrise de profesionişti ai domeniului? Iată, de exemplu, splendida carte a lui Mel Levine, A Mind at a Time, sau valoroasa lucrare a lui Edward Hallowell şi John Ratey, Driven to Distraction. Fiecare dintre aceste cărţi te introduce în mintea copiilor, examinând felul în care diferenţele în aptitudinile de învăţare afectează performanţa şcolară şi încrederea în sine. Cărţile acestea se bazează pe cercetări despre natura creierului şi a procesului de învăţare. Deşi ele sunt într-adevăr psihologice şi foarte utile, vreau să vă ofer o poveste psihologică diferită.

Există cărţi scrise de psihologi care vă spun cum să vă motivaţi copilul să obţină note mai bune sau cum să-şi mărească performanţa şcolară. Alte cărţi, scrise de ziarişti, au examinat structura vieţii în şcoli. Unele îi urmăresc pe copii de-a lungul unui an. Există şi cărţi în stil revoluţionar, care atacă şcolile fiindcă sunt plicticoase şi irosesc timpul copiilor. Oricât de interesante ar fi cărţile acestea, eu am o încredere profundă în demersul şcolar şi îi susţin pe profesorii şi administratorii care-şi dedică viaţa pentru a face şcolile funcţionale pentru copii. Îmi propun să realizez ceva ce nu este revoluţionar. Vreau să-i reamintesc cititorului ce fac copiii în fiecare zi ca să rămână intacţi şi vii din punct de vedere psihologic în şcoală.

Întotdeauna vorbim despre ce încercăm să-i învăţăm pe copii în şcoală şi dacă ei învaţă ceea ce au nevoie. Dar acesta este doar primul dintre cele trei nivele diferite care constituie experienţa şcolară a copiilor: Lecţia, Strategia şi Autocunoaşterea.

Lecţia este agenda adultului pentru copii. Strategia este ceea ce dezvoltă copiii ca să facă faţă realităţii Lecţiei şi multor altor lucruri pe care sunt interesaţi să le înveţe din şcoală.

Oricât de importantă ar fi Lecţia, este teribil de incompletă. Cu toate acestea, ca adulţi, nu putem înceta să ne gândim la ea.

Mama unei fete din clasa a şaptea mi-a povestit că, la sfârşitul lui iulie, înainte să înceapă clasa a opta, fiica ei a spus: "Abia aştept să mă întorc la şcoală...". Încântată, mama aştepta ca fata să-i spună ceva despre orele preferate de anul viitor. Dar fiica ei şi-a terminat astfel propoziţia: "... să văd cât au mai crescut băieţii". Păi, bineînţeles! Pentru o fată sau un băiat din clasa a opta, aflaţi la mijlocul pubertăţii, acesta este aspectul cel mai interesant al şcolii.

Pentru adulţi, Lecţia este supremă. Este o supoziţie fundamentală. Importanţa şcolii este evidentă şi incontestabilă, la fel şi inevitabilitatea frecventării şcolii. Copiii trebuie să meargă la şcoală. Copiii trebuie să înveţe să scrie şi să citească. Educaţia este bună şi o diplomă universitară este esenţială în Epoca Informaţiei. Adevărurile acestea sunt atât de evidente, încât nu le punem în discuţie. Uităm că ai noştri copii nu sunt servitori cu contract şi nici maşini. Pentru ei, şcoala nu este automată. Pentru niciunul dintre ei nu este uşoară - nici chiar pentru cei care o fac să pară uşoară -, iar pentru unii costurile sunt foarte mari. Uităm că multe dintre lucrurile învăţate la şcoală - poate majoritatea - nu provin de la adulţi.

"Uneori mă simt descurajat în privinţa şcolii. De fapt nu a şcolii, ci a ceea ce mi se întâmplă mie acolo". (Elev în clasa a V-a)

Strategia este aportul copiilor la experienţa şcolară: încercările lor de a face faţă cerinţelor şcolii, stilul propriu de a învăţa, aşteptările părinţilor şi complexul de pretenţii venite din partea colegilor lor. Orice copil, oricât de dezinteresat sau detaşat de cerinţele şcolii ar putea să pară, îşi perfectează continuu strategia prin care să menţină în echilibru aceste forţe intense şi conflictuale.

Autocunoaşterea este ceea ce obţin efectiv copiii în şcoală, de cele mai multe ori spre binele experienţei lor şcolare. Majoritatea copiilor capătă încredere şi un interes pasionat pentru ceva. Uneori, însă, autocunoaşterea este dureroasă, ceea ce nu este nicidecum intenţia educatorilor. De exemplu, uneori copii afro-americani talentaţi care au fost educaţi în şcoli private de elită, în mod tradiţional ale albilor, se găsesc într-un mediu cu dureros de puţini copii de culoare. Ei se aleg cu o educaţie selectă, dar şi cu sentimentul profund că nu-şi au locul nicăieri. Ce tip de educaţie este, de fapt, aceasta? Întrebarea pe care o pun copiilor de-a lungul acestei cărţi şi în munca mea cu ei se reduce la: "Ce ai învăţat, de fapt, despre tine însuţi la şcoală?"

Să încep cu mine însumi. Din clasa a doua şi până într-a douăsprezecea am purtat la şcoală un sacou, cămaşă cu nasturi şi cravată. Am fost binecuvântat cu un creier şcolar destul de bun şi aveam rezultate excelente la teste - o reţetă pentru un succes academic rezonabil. Dar în mine însumi ştiam că eram doar un foarte bun jucător. Depuneam eforturi rezonabile pentru profesorii care-mi plăceau, iar pentru ceilalţi jucam jocul şcolii, sărind prin inelele regulamentare, fără eforturi dramatice.

Pentru mine, şcoala a fost un joc. Puteam să fac ce voiam eu să fac satisfăcând, în acelaşi timp, cerinţele autorităţilor? În timpul liceului - o mică şcoală cu internat în Dutchess County, New York - am fost regele activităţilor extracurriculare. Şcoala mi-a oferit un loc unde să exersez conducerea publică şi să dau curs pasiunilor mele. Am întreţinut douăzeci şi cinci de acvarii cu peşti şi am editat revista şcolii. În penultimul an, am fost şeful sălii de mese, adică îi supravegheam pe elevii care serveau şi pe cei care spălau vasele. Mi-a plăcut, de asemenea, să mă uit la televizor împreună cu bucătarii aflaţi în pauză (TV-ul era sever restricţionat în şcolile-internat; am reuşit să ocolesc acele reguli folosindu-mă de poziţia mea de conducere). Scrierea de referate pentru clasă şi studiul pentru testele de franceză se aflau în coada listei mele de activităţi. Deşi, în general, mă achitam de ele în mod satisfăcător, nu am căutat niciodată să mă remarc academic până când, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, mi-am luat doctoratul la Universitatea din Chicago. Abia atunci am început cu adevărat să lucrez în şcoală.

Copiii mei m-au introdus într-un tip de experienţă şcolară complet diferită de cea pe care o trăisem eu. Şcolarizarea lor a fost o provocare serioasă atât pentru soţia mea, cât şi pentru mine, amândoi fiind suficient de capabili academic şi de perseverenţi pentru a ne continua educaţia până la obţinerea doctoratelor. Copiii mei, Joanna, şaptesprezece ani, şi Will, unsprezece ani, au aptitudini radical diferite de cele pe care le avusesem eu - fiica mea este o sportivă, iar fiul meu un artist - şi întâmpină mai multe dificultăţi şcolare decât am avut eu de înfruntat vreodată. Amândoi au dizabilităţi de învăţare semnificative. Joanna este dislexică şi detestă cititul. Will are un maldăr de probleme de procesare şi ordonare, precum şi disgrafie (un scris de mână oribil), care transformă uneori şcoala într-un calvar. Ar fi prea puţin spus că experienţa mea şcolară, în care mă achitam de obligaţii într-o manieră improvizată şi de ultim moment, nu m-a pregătit suficient ca să-i îndrum prin şcoală pe aceşti doi copii minunaţi.

Când vine vorba de propriii copii, nu reuşesc niciodată să-mi ies din tipare. Mă poticnesc mereu de anxietatea, ambiţia, iubirea şi confuzia mea privitoare la cât de mult îmi seamănă ei sau nu în nevoile şi dorinţele lor. Nu-mi pot scoate niciodată ochelarii de cal părinteşti când e vorba de copiii mei, fiindcă vederea îmi este întotdeauna afectată de istorie şi speranţă şi de iubire, de asemenea.

Fiecare părinte care-şi păstoreşte şi antrenează copilul prin şcoală trebuie să privească foarte atent la propria istorie. Care a fost realitatea experienţei voastre şcolare? Cu ce pachet de aptitudini genetice aţi intrat pe poarta acelei construcţii de cărămidă în care petreceţi atât de mult timp? Istoria voastră personală are ceva de-a face cu strategiile pe care copilul vostru le elaborează chiar acum ca să supravieţuiască în şcoală? Aţi terminat liceul cu sentimentul că sunteţi o persoană de încredere şi de succes sau v-a încercat un oarecare sentiment al eşecului? Aţi trecut pe brânci linia de sosire, uşuraţi să scăpaţi de acolo?

Le doriţi copiilor voştri ca la terminarea şcolii să fi învăţat aceleaşi lecţii profunde despre ei înşişi ca şi voi sau pentru ei vreţi ceva diferit? Măcar este opţiunea voastră?