Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei (I)

 

Joseph Fort Newton
Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Mariana Buruiană

Citiţi anticamera acestei cărţi.

*****
Intro

Povestea lui Joseph Fort Newton începe cu tatăl său, Lee Newton. Cu puţin înainte de încheierea războiului civil american, Lee este luat prizonier şi dus într-un lagăr din Illinois. Devenise cu puţin timp înainte membru al Lojii Confederative Militare. În timp ce se afla în lagăr, se îmbolnăveşte foarte grav. Întrucît comandantul lagărului află că Lee era mason, l-a luat în propria casă pentru a-l îngriji; după ce s-a însănătoşit, l-a pus în libertate.

Tânărul Joseph Newton a aflat de acest gest plin de bunătate de la tatăl său. Acest lucru l-a impresionat atât de mult încât, imediat ce a ajuns la vârsta potrivită, a cerut să intre în Masonerie, devenind la 28 mai 1902 Maestru în Loja Prieteniei nr. 7, din Dixon, Illinois.

Joseph Fort Newton s-a născut la 21 iulie 1880, în Decatur, Texas (SUA). Termină cu succes Coe College în Iowa în anul 1912; în 1918 absolvă şi Tufts College, iar în 1929, Temple University. Este hirotonisit ca preot baptist. Părăseşte Biserica Poporului în 1908 şi devine pastorul Bisericii Creştine Liberale din Cedar Rapids, Iowa. Acolo va rămâne până în 1916, când, odată cu izbucnirea "Marelui Război", acceptă chemarea de a prelua conducerea de la Templul Oraşului din Londra, Anglia. În 1919 devine preotul Bisericii Paternităţii Divine din New York. Din 1925 până în 1930 se găsea la Biserica Sf. Iacob din Philadelphia, iar din 1938 se mută la Philadelphia. Moare în 24 ianuarie 1950. Printre operele sale mai importante se numără: The Builders (1914), The Men's House (1923) şi autobiografia River of Years (1944).

Referindu-se la autorul acestei cărţi, Henry Wilson Coil spunea: "Dr. Newton a fost un mason activ, care la cererea Marei Loji din Iowa a scris Constructorii, o carte care de atunci a fost înmânată fiecărui mason ajuns la gradul de Maestru. Astfel a ajuns cea mai cunoscută carte masonică a timpurilor moderne. Ea a fost tradusă în multe limbi şi a cunoscut nenumărate ediţii." W. Highway a descris cartea într-un recent catalog drept "cea mai cuprinzătoare lucrare clasică din literatură masonică a tuturor timpurilor".

O operă clasică a literaturii masonice, Constructorii ne oferă informaţii detaliate şi atent cercetate despre istoria timpurie a Francmasoneriei. Cu elocventă şi patos, J. F. Newton îşi exprimă în paginile acestei cărţi crezul său neclintit în misiunea nobilă a fraţilor masoni de pretutindeni, constructori în piatră, dar mai ales ai temeliei spirituale pe care se înălţa sufletul către Dumnezeu. El ne vorbeşte despre valorile şi idealurile pe care s-a clădit acest ordin, despre libertate - ca valoare supremă, indispensabilă căutătorului de adevăr, dincolo de orice dogme -, despre toleranţă, caritate, dar şi despre ordine, disciplină, muncă asiduă pentru împlinirea acestor idealuri. O adevărată lecţie de spiritualitate, spirit civic şi moralitate, această carte este nepreţuită prin mesajul pe care îl transmite omenirii, care este şi astăzi la fel de actual.

*

Realizată în urmă unui mandat încredinţat de către Marea Lojă din Iowa, o copie a acestei cărţi trebuie înmânată fiecărei persoane căreia îi este conferit gradul de Maestru Mason în interiorul acestei Mari Jurisdicţii. Este evident că această intenţie a determinat metoda şi organizarea cărţii, ca şi conţinutul acesteia, ţinta fiind de a informa tânărul care intră în Ordin de antecedentele Masoneriei, dezvoltarea, filosofia, misiunea şi idealul ei. Păstrând mereu în minte acest scop, efortul a fost de a pregăti o scurtă, simplă şi vie relatare a originii, dezvoltării şi învăţăturii Ordinului, scrisă astfel încât să stârnească un profund interes şi un studiu mai serios al istoriei lui şi al serviciului adus de acesta umanităţii.

"Masoneria, aşa cum o găsim în Evul Mediu, nu era ceva nou. Deja, dacă îi acceptăm propriile documente, era încărunţită de timp, venind dintr-un trecut îndepărtat, aducând un depozit remarcabil de cunoştinţe legendare. De asemenea, păstra în ele aceleaşi simboluri simple, grăitoare care, după cum am văzut, sunt mai vechi decât cele mai vechi religii din prezent, pe care le-a primit ca pe o moştenire şi le-a transmis ca pe o comoară. Indiferent ce am crede despre legendele Masoneriei, aşa cum sunt relatate în cele mai vechi documente, simbolurile ei, mai vechi decât ordinul însuşi, o leagă de cea mai veche gândire şi credinţă a omenirii. Fără îndoială că aceste simboluri au pierdut ceva din strălucirea lor în timpurile atât de tulburi pe care le traversăm, dar frumuseţea lor nu s-a şters niciodată, trebuind doar să fie atinse pentru a străluci din nou." (Joseph Fort Newton)

Fragment
Partea întâi. Profeţia

Prin Simbol este omul călăuzit şi condus, făcut fericit şi nefericit. El e pretutindeni înconjurat de simboluri, recunoscute ca atare sau nerecunoscute: Universul nu este decât un mare simbol al lui Dumnezeu; ba chiar, dacă poţi înţelege, ce altceva este omul însuşi dacă nu un simbol al Domnului? Oare nu tot ce face el este un simbol, o revelare a forţei mistice pe care Dumnezeu a pus-o în el, o Evanghelie a Libertăţii, pe care el, Mesia al naturii, o predică prin cuvânt şi faptă? Nu o Colibă construieşte el, ci întruchiparea vizibilă a unui Gând, ce mărturiseşte în chip văzut lucrurile nevăzute; este, în sens transcendental, atât simbolic, cât şi real. (Thomas Carlyle, Sartor Resartus)

CAPITOLUL I. TEMEIURILE

Două arte au schimbat faţa pământului şi au dat formă vieţii şi gândirii omului: agricultura şi arhitectura. Dintre acestea două, este greu de ştiut care a fost întreţesută mai intim cu viaţa lăuntrică a umanităţii, deoarece omul nu e doar un semănător şi un constructor, ci şi un mistic şi un gânditor. Pentru o astfel de fiinţă, mai ales în primele timpuri, orice muncă era mai mult decât munca propriu-zisă; era un adevăr descoperit. Devenind folositor, acesta căpăta o anumită formă, ascunzând cu sfinţenie atât un gând, cât şi un mister. Studiul de faţă tratează a doua dintre arte, care a fost numită matricea civilizaţiei.

Când ne interesăm de origini şi căutăm forţa iniţială care a dus arta mai departe, găsim doi factori fundamentali: necesitatea fizică şi aspiraţia spirituală. Desigur, primul mare impuls al arhitecturii a fost necesitatea, răspunsul dat nevoii de adăpost; dar această cerinţă nu includea doar un acoperiş pus deasupra capului, ci şi o Casă pentru Suflet.

Chiar în acest răspuns la nevoia primară exista ceva spiritual care îl ducea pe om dincolo de protejarea corpului; aşa cum au fost, de exemplu, egiptenii, care au dorit un mormânt indestructibil, şi astfel au construit piramidele. Arta preistorică demonstrează că acest scop utilitar a fost aproape în fiecare caz combinat cu unul religios sau cel puţin magic. Instinctul spiritual, căutând să refacă tipurile create şi să obţină relaţii mai armonioase cu universul, a condus la imitaţie, la idei legate de proporţie, la pasiunea pentru frumos şi la efortul împins către perfecţiune.

Omul a fost întotdeauna un constructor şi nicăieri nu s-a arătat mai din plin acest lucru ca în clădirile pe care le-a înălţat. Când stăm în faţa lor - fie că e vorba de o colibă din lut, de o locuinţă săpată în stâncă ascunsă ca un cuib de rândunică în peretele unei prăpăstii, de o piramidă, de un Parthenon, sau de un Pantheon - pare că citim în sufletul lui. Constructorul poate că a dispărut cu secole în urmă, dar a lăsat aici ceva din el însuşi - speranţele lui, fricile, ideile, visele lui. Chiar în străfundurile îndepărtate ale Anzilor, în mijlocul naturii dezlănţuite, vom da de rămăşiţele unei vaste civilizaţii dispărute, în care arta, ştiinţa şi religia au reuşit să atingă culmi necunoscute.

În orice loc a trăit omenirea şi a lăsat urme, găsim ruine de turnuri fărâmiţate, temple şi morminte, monumente ale trudei şi aspiraţiilor ei. La fel, oricum se arată a fi omul - crud, tiranic, răzbunător -, construcţiile lui sunt întotdeauna legate de religie. Ele demonstrează un simţ viu pentru Nevăzut şi conştientizarea relaţiei cu acesta. Într-adevăr, istoria Turnului Babel e mai mult decât un mit; omul a încercat mereu să construiască până la cer, materializându-şi rugăciunea şi visul în cărămidă şi piatră.

Căci există două realităţi - una materială şi alta spirituală -, dar atât de întreţesute, încât toate legile practice sunt exponente ale legilor morale. În lucrarea Şapte făclii ale Arhitecturii, Ruskin susţine cu multă profunzime şi elocvenţă că legile arhitecturii sunt legi morale, aplicabile atât în construirea caracterului, cât şi în construirea catedralelor. El spune că aceste legi sunt: Sacrificiul, Adevărul, Puterea, Frumuseţea, Viaţa, Memoria şi - ca o cunună a binefacerii aşezată deasupra tuturor, acest principiu căruia Guvernarea îi datorează stabilitatea sa, Viaţa îi datorează fericirea sa, Credinţa, acceptarea sa şi Creaţia, continuitatea sa - Ascultarea. El spune că nu există libertate şi nici nu va exista vreodată. Stelele nu o au; pământul nu o are; marea nu o are. Omul îşi închipuie că are libertate, dar dacă el ar folosi cuvântul Loialitate în loc de Libertate, ar fi mai aproape de adevăr, deoarece prin ascultarea de legile vieţii, ale adevărului şi ale frumuseţii, poate ajunge la ceea ce el numeşte libertate.

De-a lungul acestui eseu strălucitor, Ruskin arată cum violarea legilor morale strică frumuseţea construcţiei, îi distruge rostul şi o face instabilă. El scoate în evidenţă cu toate variaţiile de accente, ilustraţii şi apeluri, că frumuseţea reprezintă ceea ce este imitat din formele naturale, conştient sau inconştient, şi că ceea ce nu se obţine astfel, ci depinde de mintea umană, exprimă, pe măsură ce se revelează, calitatea acestei minţi - nobilă sau josnică. Astfel, orice clădire îl arată pe om, fie adunându-se la un loc cu alţii, fie guvernând; şi secretele succesului sunt cele de a şti cum să se adune şi cum să conducă. Acestea sunt cele două mari făclii intelectuale ale arhitecturii: una constând dintr-o dreaptă şi smerită venerare a operelor lui Dumnezeu pe pământ, şi cealaltă în înţelegerea stăpânirii avute asupra acestor lucrări cu care omul a fost învestit.

Ceea ce marele profet al artei elaborează atât de elocvent oamenii de pe pământ au presimţit prin instinct, oricât de neclar, dar nu mai puţin adevărat. Dacă arhitectura s-a născut dintr-o nevoie, ea şi-a arătat curând calităţile sale magice şi toate construcţiile adevărate au atins adâncimi ale sentimentelor şi au deschis porţi spre uimire. Fără îndoială, oamenii care au ţinut la început în echilibru o piatră ridicată peste alte două au privit cu uimire opera mâinilor lor şi s-au închinat la pietrele înălţate.

Acest sentiment de uimire mistică şi de cutremurare a continuat de-a lungul epocilor şi este încă resimţit atunci când munca se face ca înainte, prin apropierea neîncetată de natură, necesitate şi credinţă. Încă de la început, ideile de sfinţenie, sacrificiu, corectitudine în ritual, statornicie magică, imitare a universului, perfecţiune a formei şi proporţiei, au strălucit în inima constructorului şi i-au condus braţul. Se pare că plăcerea omului de a înălţa coloane a apărut odată cu adoraţia în crângurile pădurii; şi cercetările moderne oferă aproape aceeaşi viziune, căci sir Arthur Evans arată că în prima perioadă a Europei, coloanele au fost zei. Pe tot cuprinsul Europei, prima oră a dimineţii arhitecturii a fost consumată prin adorarea marilor pietre.

Dacă mergem în vechiul Egipt, de unde arta construcţiei şi-a luat puterea prima dată şi unde vestigiile sunt cel mai bine păstrate, am putea citi ideile celor mai timpurii artişti. Mult înainte de perioada dinastică, pământul era locuit de un popor puternic, care a dezvoltat multe arte şi pe care, ulterior, le-au transmis constructorilor de piramide. Deşi sălbatici, pe jumătate dezbrăcaţi, folosind instrumente de cremene, ei au fost, ca să zicem aşa, rădăcina unui minunat trunchi artistic. Despre egipteni Herodot spunea:

ei adună fructele pământului cu mai puţină trudă decât oricare alt popor.

Odată cu agricultura şi cu viaţa sedentară, au apărut meseriile, iar energia a fost direcţionată spre săparea de peşteri, puţuri şi alte locuinţe primitive. De-a lungul Nilului, omul şi-a propus pentru prima dată să treacă de rutina celor mai elementare dorinţe şi să-şi asculte sufletul. Acolo el a decorat minunatele vaze din marmură fină şi a inventat clădirea pătrată.

În orice caz, cea mai veche structură descoperită, un mormânt preistoric găsit în nisipuri la Hierakonpolis, este deja în unghi drept. Oamenii moderni au luat deseori forma pătrată ca fiind o formă auto-evidentă, dar descoperirea pătratului a fost un mare pas în geometrie. El a deschis o nouă eră în istoria constructorilor. Invenţiile timpurii au fost probabil primite ca revelaţii, ceea ce şi erau; şi nu este ciudat că artizanii talentaţi erau priviţi ca nişte magicieni. Dacă omul cunoaşte ceea ce cunoaşte, descoperirea pătratului a fost un mare eveniment trăit de misticii primitivi ai Nilului. Foarte curând el a devenit o emblemă a adevărului, a dreptăţii şi a corectitudinii, şi tot aşa a rămas până în ziua de azi, deşi au trecut atâtea epoci. Simplu, familiar, elocvent, acesta aduce de la mare depărtare un sentiment de uimire în faţa zorilor de zi şi încă ne mai ţine o lecţie pe care o considerăm greu de învăţat. Tot aşa şi cubul, compasul şi cheia de boltă, constituie fiecare un mare pas pentru cei care, într-adevăr, considerau că arhitectura însemna "construire atinsă de emoţie", arătând că legile ei sunt legile Lucrurilor eterne.

Templele din Egipt, chiar din perioadele cele mai timpurii, au fost construite după imaginea pământului, aşa cum şi-au imaginat-o constructorii. Pentru ei pământul era un fel de lespede întinsă, mai mult alungită decât largă, şi cerul - un tavan, sau o boltă, susţinut de patru stâlpi mari. Pavajul reprezintă pământul; cele patru unghiuri ţineau de piloni; tavanul - cel mai adesea întins, deşi uneori curbat - corespundea cerului. Din pavaj creştea vegetaţie, iar plantele de apă ieşeau din apă, în timp ce tavanul, pictat în albastru închis, era presărat cu stele în cinci colţuri. Uneori, soarele şi luna erau văzute plutind în oceanul ceresc, însoţite de constelaţii, de luni şi de zile. Acolo se afla un locaş sfânt retras, mic şi obscur, la care se ajungea printr-o succesiune de curţi şi holuri străjuite de coloane, toate aranjate pe o axă centrală, în aşa fel încât să arate înspre răsărit. Înaintea porţilor exterioare se aflau obeliscurile şi aleile cu statui. Astfel arătau mormintele vechilor religii solare, orientate în aşa fel încât, o dată pe an, razele soarelui ce răsărea sau ale vreunei stele strălucitoare care salută sosirea lui, să se strecoare în jos, prin centru, şi să lumineze altarul.

Evident, unul dintre idealurile primilor constructori a fost cel al sacrificiului, aşa cum reiese din folosirea celor mai frumoase materiale; şi altul era acurateţea manoperei. Într-adevăr, nu puţine dintre primele opere manifestau o surprinzătoare abilitate tehnică, şi o astfel de muncă trebuia să indice o anumită idee pe care lucrătorii căutau să o împlinească. Mai mult ca orice, ei au căutat permanenţa. În inscripţiile descoperite pe vechile clădiri, fraze ca acestea apar frecvent: "este precum cerul în toate regiunile sale"; "tare ca cerurile". Evident, ideea de bază a fost că, aşa cum cerurile erau stabile, nemişcate, tot aşa o clădire aşezată în relaţie potrivită cu universul putea să capete stabilitate magică. Se ştie că atunci când Akenathon a întemeiat noul său oraş, patru pietre de hotar au fost aşezate cu exactitate, ca prin ele să se poată forma exact un pătrat, şi astfel oraşul să poată dura veşnic. Eternitatea era idealul ţintit, orice altceva fiind sacrificat acestei aspiraţii.

Cât de bine şi-au realizat visul se poate vedea în piramide, dintre toate monumentele omenirii ele fiind cele mai vechi, cele mai desăvârşite din punct de vedere tehnic, cele mai mari şi cele mai misterioase. Epocile vin şi pleacă, imperiile se ridică şi cad, filozofiile înfloresc şi se prăbuşesc, şi omul descoperă multe invenţii, dar ele rămân liniştite sub strălucirea clară a nopţii egiptene, pe cât de fascinante, pe atât de tulburătoare. Un obelisc e pur şi simplu o piramidă, evidenţiind cu măreţie cele mai vechi embleme ale credinţei solare - un Triunghi ridicat pe un Pătrat. Când şi din ce motiv această reprezentare a devenit sfântă nimeni nu ştie, afară de presupunerea pe care o putem face - că era una dintre acele pietre sacre, care şi-a câştigat sanctitatea în timpuri aflate cu mult înaintea oricărei memorii şi tradiţii, la fel ca şi Ka'aba din Mecca. Că este o imitaţie a triunghiului luminii zodiacale, care apare în anumite perioade de timp în partea de est a cerului la răsăritul şi la apusul soarelui, sau o operă de zidărie folosită ca simbol al Cerului, aşa cum Pătratul era o emblemă a Pământului, nimeni nu ştie. În textele piramidei, Zeul-soare, atunci când a creat toţi ceilalţi zei, e zugrăvit şezând pe culmea cerului sub forma unui Phoenix - ca Zeu Suprem, căruia doi arhitecţi, Suti şi Hor, i-au scris atât de nobil un imn de cinste.

Imaculată de cinstirea primită de-a lungul epocilor, în chip inefabil frumoasă şi emoţionantă, aşa e vechea religie-lumină a umanităţii - un misticism al naturii sublim în care Lumina e iubire şi viaţă, iar Întunericul - rău şi moarte. Pentru omul originar, lumina era mamă născătoare de frumuseţe, dezvăluire a culorii, tainicul şi iradiantul mister al lumii, iar atitudinea sa faţă de ea era respectuoasă şi plină de recunoştinţă. El stătea nemişcat la porţile dimineţii cu mâinile ridicate, iar asfinţitul soarelui la căderea serii în deşert îl prindea melancolic în rugăciune, pe jumătate temător, pe jumătate încrezător, la gândul că frumuseţea putea să nu se mai întoarcă. Religia sa era o adoraţie a Luminii - templul său era atârnat de stele, altarul său era o flacără strălucitoare, ritualul său, un imn ţesut cu noapte şi cu zi. Nici un poet din zilele noastre nu a scris poeme mai frumoase de laudă adusă Luminii, cum sunt aceste imnuri ale lui Akenathon de la începuturile lumii. Amintirea acestei religii de la începuturi o regăsim în credinţa arătată soarelui Celui Drept, care este Lumina lumii pentru cei în viaţă şi Felinarul sufletelor nenorocite din întunericul morţii.

Aici se găsesc, prin urmare, adevăratele fundamente ale Masoneriei, atât cele materiale, cât şi cele morale: în adânca nevoie şi aspiraţie a omului şi în impulsul său creator; în Credinţa instinctivă, în căutarea Idealului şi în iubirea de Lumină. Sub toate construcţiile sale zace simţământul, profetic în cel mai înalt grad, că locuinţa de pe pământ a vieţii lui trebuie să fie într-o relaţie corectă cu prototipul ceresc - lumea-templu - imitând pe pământ acea casă nefăcută cu mâinile, eternă în ceruri. Dacă a ridicat un templu pătrat, era doar pentru a reda o imagine a pământului; dacă a construit o piramidă, aceasta era o reprezentare a frumuseţii ce i s-a arătat în cer, la fel cum, mai târziu, catedrala a fost modelată după munte, iar bolta ei întunecoasă şi semeaţă, ca amintire a adâncimii pădurii; altarul acesteia - un cămin al sufletului, turla - o rugă în piatră. Şi, pe măsură ce el şi-a înscris credinţa şi visul în realitate, a fost cât se poate de natural ca uneltele constructorului să devină simboluri pentru gândurile celui care gândeşte. Nu numai instrumentele, dar, după cum vedem, chiar pietrele cu care el a lucrat au devenit simboluri sacre, templul însuşi - o viziune a Casei Doctrinei, a Casei Sufletului, pe care, deşi nevăzută, el o construieşte odată cu trecerea anilor.