marți, 13 aprilie 2021

Selecția FORMULA AS

 

* Lavinia Braniște, „So­nia ridică mâna”, Editura Po­lirom (tel. 0232/217440), 250 p.

Acum, că viața noastră so­cia­lă e întreruptă, una dintre ocupa­țiile la îndemână în „izolare la do­miciliu” e cititul. Cărțile bine alese sunt contagioase în mod benefic și au efecte secundare în mai atenta cunoaștere de sine. Poți intra în pielea și con­știința unor personaje care te antrenează în medii și aventuri diverse, de care altfel n-ai putea avea par­te. Căutând săptămâna as­ta o carte demnă de reco­mandat, am început mai multe romane traduse, lău­date ca bestsellers, și le-am abandonat: aceleași po­vești cu părinți trauma­ti­zanți, căsnicii nefericite, amantlâcuri, marginali frus­­­trați, scrise de meseriași care fac cu dexteritate la normă ase­me­nea produse pe gustul per­soanelor sentimentale. Și apoi am dat de romanul acestei tinere au­toare, care m-a entuziasmat de la primele pagini, prin scriitura proaspătă și alertă, prin felul în care vrea și poate să spună ceva semnificativ despre lumea româ­nească de azi în relație cu tre­cutul comunist. Lavinia Braniște (n. 1983) a fost pentru mine o reve­lație, nu doar fiindcă, spre deose­bire de congenerii ei, scrie proză realistă la persoana a III-a, fără artificii lite­raturizante sau ex­perimente deli­rante, ci și pentru că stăpânește în dozaj echilibrat toa­te ingredientele ro­ma­nești care dau efectul de real – observații, dia­loguri, compor­ta­mente, atmosferă, vorbirea indi­rectă liberă, astfel încât să facă ade­vărat ceea ce scrie. Nu atât povestea din roman, cât felul cum e spusă dă măsura talentului prozatoarei. Subiectul e și el de mare interes: este vorba în prin­cipal despre ceea ce poate afla și gândi un tânăr năs­cut în 1989 despre co­mu­nism și via­ța coti­diană a ro­mâ­nilor de a­tunci, despre felul cum își per­cepe pre­zentul și lipsa lui de iluzii față de viitor. Sonia are 30 de ani în 2019 și du­ce o existență pre­cară, din co­laborări la un post de radio și din publicitate on line. E, ca mulți colegi de generație, free­lancer, din dificultatea de a găsi un job stabil în mediul cultural. Un regizor obscur, care vrea la 45 de ani să debuteze în lung-metraj îi solicită un scenariu ale cărui personaje principale să fie Zoia și Elena Ceaușescu, precum și secu­ristul pus de mamă să urmă­rească aventurile amoroase ale fetei. Sonia, care nu știe din fa­milia ei provincială decât clișee vagi despre viața în comunism, își ia treaba în serios și începe să se documenteze despre cum a fost „înainte”, subiect care nu mai interesează decât pe cei cu „proiecte” de cercetare sau doc­to­ranzi, precum prietenul Dani. Lecturile ei, care merg de la me­morialistică părtinitoare la vo­­lume de documente se­rioase, sunt completate cu imagini și filme de arhivă de pe Net, cu discuții față în față cu diferiți „bătrâni” care au trăit ceaușismul, cu parti­cipări la dezbateri. Rezul­tă un colaj din care nu înțe­le­ge mare lucru și în care nu poate decela adevăruri certe, iar în prezentul ei cotidian memoria trecutului recent e la fel de con­fuză, o con­fu­zie întreținută de interese po­litice. Sonia ar vrea, în scenariul ei, „să-și asume o va­riantă a tre­cu­tului, așa cum a reușit ea să și-l reprezinte cu toa­tă bunăvoința de a înțelege co­rect”, dar propu­nerile îi sunt res­pinse de regizo­rul care mizează pe senzaționalul ieftin, de serie B. Încercând să-și imagineze cum ar fi trăit ea însăși prin anii ‘70-’80, până unde ar fi mers cu compromisurile, tânăra se izbește de limitele empatiei ei naive. Tot așa cum nu înțelege de ce foști activiști în slujba dicta­turii, foști securiști și turnători sunt și azi în funcții de condu­cere. Recunoaș­tem, filtrată prin­tr-o inteligență artistică remar­cabilă și deloc tezistă, plauzibilă până în detalii, lumea noastră haotică și fără perspective.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu