* F. Scott Fitzgerald, „Prăbușirea”, traducere și note de Radu Pavel Gheo, Ed. Polirom (tel. 0232/21.74.40), 416 pag.
S-au împlinit în februarie opt decenii de când F. Scott Fitzgerald a murit de inimă la 44 de ani. Publicase patru romane – „Dincoace de paradis”, 1920, „Cei frumoși și cei blestemați”, 1922, „Marele Gatsby”, 1925, „Blândețea nopții”, 1934 și câteva volume de povestiri, căutate și azi, în original și traduceri, de milioane de cititori. Avem și în românește, la Polirom, o serie aproape completă de autor, cu unele titluri reeditate și de 5-6 ori, dovadă a cererii din librării. După moartea lui Scott, prietenul lui din anii studenției la Princeton, Edmund (Bunny) Wilson, despre care spunea că e conștiința lui intelectuală, s-a ocupat de publicarea în 1941 a romanului rămas neterminat „Dragostea ultimului magnat” și tot el, în 1945, a adunat sub titlul general „Prăbușirea” (The Crack-Up), texte autobiografice rămase în reviste, o selecție din caietele în care autorul lui Gatsby își nota lapidar evenimente, idei, comentarii de ordin moral, plus o secțiune de scrisori trimise și primite, relevante pentru laboratorul literar, și câteva necroloage. Acest volum îl avem acum la dispoziție în traducerea foarte bună a lui Radu Pavel Gheo care a îngrijit meticulos și aparatul de note. „Prăbușirea” e o lectură fascinantă în sine, dar și pentru înțelegerea mai nuanțată a personalității lui Scott Fitzgerald, a epocii lui și a felului cum i-au nutrit acestea opera. Când a publicat, în 1936, în revista „Esquire”, cele trei texte confesive, precum și alte evocări consonând autobiografic, scriitorul era la capătul puterilor: distrus de alcool, cu soția, Zelda, internată într-o clinică psihiatrică, cu griji pentru educația costisitoare a fetei lor și nevoit să-și vândă sufletul cu povestiri comerciale și scenarii la Hollywood. Scott se mărturisește fără complezențe, își trece în revistă nesăbuințele, frustrările, eșecurile, parcursul de la viziunea exaltată a reușitei sociale la catastrofă, disperare, sensul tragic al vieții. Tristețea – o componentă tematică a operei lui – apare aici indisociabilă năruirii personale, dar e evidentă și capacitatea de reacție, puterea de a scrie arătând și surmontând sursele tristeții în termeni lucid-obiectivi și subiectiv-sentimentali. Vedem alt Scott decât cel al legendei persistente (un dandy risipitor, supus exceselor, parte a cuplului excentric pe care îl alcătuia cu impetuoasa Zelda în locurile de petrecere ale bogaților lumii sau ale boemei artistice). Vedem un profesionist al scrisului care venera marea literatură, dotat cu un acut simț al stilului, un scriitor binecuvântat și blestemat, preocupat permanent de tainele meseriei. Celebru la 24 de ani, bogat din scris, cu succes în înalta societate cosmopolită, a rămas la 40 de ani cu nostalgia „anilor nebuni”, ai epocii jazzului (1919-1929), când „o întreagă rasă devenea hedonistă” după oroarea Marelui Război. Cu atât mai mult resimte, împreună cu America lui, nevroza de după crah, degringolada, degradarea. Traseul personajelor lui de la euforie la disperare e și al scriitorului, care-și face un bilanț lucid, împins până la limita autopsiei. În plus, eseurile autobiografice sunt scrise de un povestitor care vede prin prisma propriei instabilități nervoase instabilitatea lumii ce a luat-o razna. Sunt foarte multe de spus despre revelațiile acestei cărți în care apar și alți scriitori celebri, precum T.S. Eliot, Dos Passos, Edith Wharton, Thomas Wolfe ș.a. De un interes deosebit sunt relațiile lui Fitzgerald cu Hemingway, rival și prieten, căruia îi recunoaște superioritatea și noutatea și față de care oscilează între admirație și provocare. Dacă amândoi sunt azi „clasici” ale căror cărți figurează și în secolul 21 pe listele de bestsellers nu e pentru legenda care i-a înconjurat ca oameni, ci pentru calitatea literară a operei lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu