marți, 13 aprilie 2021

Selecția FORMULA AS

 

* F. Scott Fitzgerald, „Prăbușirea”, traducere și note de Radu Pavel Gheo, Ed. Polirom (tel. 0232/21.74.40), 416 pag.

image description

S-au împlinit în februarie opt decenii de când F. Scott Fitzgerald a murit de inimă la 44 de ani. Publicase patru romane – „Dincoace de pa­radis”, 1920, „Cei frumoși și cei bles­te­mați”, 1922, „Marele Gatsby”, 1925, „Blân­de­țea nop­ții”, 1934 și câteva volume de po­vestiri, căutate și azi, în original și tra­du­ceri, de milioane de cititori. Avem și în românește, la Polirom, o serie aproape completă de autor, cu unele titluri reedi­ta­te și de 5-6 ori, dovadă a cererii din li­brării. După moartea lui Scott, prietenul lui din anii studenției la Princeton, Ed­mund (Bunny) Wilson, despre care spunea că e conștiința lui intelectuală, s-a ocupat de publi­carea în 1941 a romanului rămas neterminat „Dragostea ultimului magnat” și tot el, în 1945, a adunat sub titlul general „Prăbușirea” (The Crack-Up), texte autobiografice rămase în reviste, o selecție din caietele în care autorul lui Gatsby își nota lapidar evenimente, idei, comentarii de ordin moral, plus o secțiune de scrisori trimise și primite, relevante pentru laboratorul literar, și câteva necroloage. Acest volum îl avem acum la dispoziție în traducerea foarte bună a lui Radu Pavel Gheo care a în­grijit meticulos și aparatul de note. „Pră­bu­șirea” e o lectură fascinantă în sine, dar și pentru înțele­ge­rea mai nuanțată a persona­li­tății lui Scott Fitzgerald, a epo­cii lui și a felului cum i-au nutrit acestea opera. Când a pu­bli­cat, în 1936, în revista „Es­quire”, cele trei texte con­fe­sive, precum și alte evocări consonând autobiografic, scri­­itorul era la capătul pute­rilor: dis­trus de alcool, cu soția, Zel­da, internată într-o clinică psi­hiatrică, cu griji pentru edu­cația costisitoare a fetei lor și nevoit să-și vândă sufletul cu povestiri co­mer­ciale și sce­narii la Hollywood. Scott se mărtu­risește fără complezențe, își trece în revistă nesăbuințele, frustrările, eșecurile, parcursul de la viziunea exaltată a reușitei sociale la catas­trofă, dispe­rare, sensul tragic al vieții. Tristețea – o com­po­nentă tematică a operei lui – apare aici in­disociabilă năruirii personale, dar e evidentă și capacitatea de reacție, puterea de a scrie ară­tând și surmontând sursele tristeții în termeni lucid-obiectivi și subiectiv-sentimen­tali. Ve­dem alt Scott decât cel al legendei per­sistente (un dandy risipitor, supus exceselor, parte a cuplului excentric pe care îl alcătuia cu impe­tu­oasa Zelda în locurile de petrecere ale bo­gaților lumii sau ale boemei artistice). Vedem un profesionist al scrisului care venera marea lite­ratură, dotat cu un acut simț al stilului, un scriitor binecuvântat și blestemat, preocupat permanent de tainele meseriei. Celebru la 24 de ani, bogat din scris, cu succes în înalta so­cie­tate cosmopolită, a rămas la 40 de ani cu nostalgia „anilor nebuni”, ai epocii jazzului (1919-1929), când „o întreagă rasă devenea hedonistă” după oroarea Marelui Război. Cu atât mai mult re­simte, împreună cu America lui, nevroza de după crah, degringolada, degra­darea. Traseul personajelor lui de la euforie la disperare e și al scriitorului, care-și face un bilanț lucid, împins până la limita autopsiei. În plus, eseurile auto­bio­grafice sunt scrise de un povestitor care vede prin prisma propriei insta­bi­lități nervoase insta­bi­litatea lumii ce a luat-o raz­na. Sunt foarte mul­te de spus despre reve­la­țiile acestei cărți în care apar și alți scriitori ce­lebri, precum T.S. Eliot, Dos Passos, Edith Wharton, Thomas Wolfe ș.a. De un interes de­ose­bit sunt relațiile lui Fitzgerald cu He­mingway, rival și prieten, căruia îi re­cunoaște supe­rio­ritatea și noutatea și față de care oscilează între admirație și provocare. Dacă amândoi sunt azi „clasici” ale căror cărți figu­rează și în secolul 21 pe listele de bestsellers nu e pentru legenda care i-a înconjurat ca oameni, ci pentru calitatea literară a operei lor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu