miercuri, 14 aprilie 2021

Jurnalul pancreasului

 

Péter Esterházy
Jurnalul pancreasului

Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din limba maghiară de Marius Tabacu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Péter Esterházy (1950-2016) s-a născut la Budapesta, într-o veche şi renumită familie aristocratică din Ungaria, şi a fost unul dintre cei mai cunoscuţi autori postmoderni din Europa Centrală, o voce şi o conştiinţă literară definitorie pentru problematica spaţiului său de referinţă şi un cronicar al Ungariei din perioada comunistă şi postcomunistă.

A urmat iniţial studii de matematică la universitatea din oraşul natal şi a lucrat ca matematician între 1974 şi 1978; a debutat în 1978 în reviste literare, iar de atunci s-a dedicat în întregime literaturii. Autor prolific, a fost adept al unui ritm narativ voit sacadat, presărat cu surprize lingvistice, combinând experienţe personale cu referinţe din literatura maghiară şi universală, citate şi tonalităţi diverse de umor, de la cel sarcastic la cel deşănţat. Opera lui vastă cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, eseuri, studii, publicistică, lucrări traduse în douăzeci şi patru de limbi şi încununate cu numeroase distincţii naţionale (printre care prestigiosul Premiu Kossuth, în 1996) şi internaţionale (Herder, în 2002, Grinzane Cavour, în 2004, Premiul Păcii al Uniunii Editorilor şi Librarilor din Germania, în 2004, Premiul de Excelenţă al Institutului Cultural Român, Premiul Grinzane-Beppe Fenoglio din Italia, în 2007 etc.).

Curtea Veche Publishing i-a dedicat lui Péter Esterházy o serie de autor în care au apărut, până acum, în traducerea regretatei Anamaria Pop, următoarele titluri: Verbele auxiliare ale inimii. Introducere în beletristică (2007), Harmonia caelestis (2008), Ediţie revăzută (2008), O femeie (2008), Rubens şi femeile neeuclidiene (2009), La început eram încă un om normal. Dialog cyberspaţial (un volum inedit de convorbiri cu Iolanda Malamen, 2010), Nicio artă (2011) şi Fancsikó şi Pinta (2014).

În 2015 este diagnosticat cu cancer pancreatic cu metastază hepatică. Moare pe 14 iulie 2016. Perioada dintre cele două momente este surprinsă în jurnalul de faţă, cea din urmă carte antumă a reputatului scriitor.
*
Sfârşit de septembrie 2015. La Târgul de Carte de la Göteborg este citită scrisoarea deschisă prin care Péter Esterházy, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori maghiari contemporani, anunţă că suferă de cancer pancreatic. Jurnalul de faţă, ţinut postmodern şi într-o doară, este cronica sacadată a apropierii sfârşitului, cu gust amărui de doctorii tardive şi cu miros fetid de spital.

Năuc de haz şi de tristeţe, autorul contemplă priveliştea timpului stricat şi degenerescenţa propriului trup bruscat, obosit, părăsit. Fluidele corpului şi fluidele conştiinţei se amestecă în ceva aproape de nedefinit. La limita biologicului, pancreasul schimbă sensul frazelor, le împresoară, le devine context lingvistic. Vocea auctorială trăieşte o oncoidilă(!) cu Pancrăiţa, cancerul care îi locuieşte trupul şi care îi devine iubită de moravuri uşoare, capricioasă şi neruşinată, devorându-l felin-calin.

Prins între neasumare şi revoltă, cel care trăieşte în vecinătatea morţii duce o răfuială onestă cu Dumnezeu, mănâncă pantagruelic şi râde homeric. Doborât, dar şi sublimat prin suferinţă, scăldat în umor şi în umori, ajunge la întrebări fundamentale despre viaţă, moarte şi sensul bolii, scapără de (auto)ironie şi, uneori, întrezăreşte o scânteiere de rugăciune.

Péter Esterházy s-a stins pe 14 iulie 2016.
*
"Esterházy, acest scandalagiu năstruşnic."( Le Figaro)

"O proză argotică, debordând de viaţă." (John Updike)

"Să scrii o cronică a acestei cărţi sau să nu scrii - ambele sunt imposibile." (Gábor Németh, Revizoronline)

*
Fragment (pp. 117-127)

Joi, 3 septembrie 2015
La şapte şi treizeci de minute, 132/78 (87?).

Un somn bun. M-am sculat la şase (culcat la unsprezece, cu treziri la unu şi la trei) obsedat că nu îmi amintesc când va fi analiza pe care au să mi‑o facă. Şi mi‑am zis că asta să fie speranţa zilei de azi, că o să‑mi aduc aminte, după‑amiază, să zicem, aşadar destul de târziu, ca să‑mi prezică ceva, chiar dacă nu dramatic, dar măcar ridicol sau chiar înjositor, adică, de fapt, interesant. Ştiam că există şi un cuvânt de legătură, adică unul asemănător. În timp ce‑mi treceau toate astea prin minte, adică cele de mai sus, din păcate mi‑am amintit că nu e niciun nume, nimic înjositor sau interesant, cuvântul de legătură era viziune, iar rezolvarea era vizita. Care va fi la opt. Aşadar a început şi ziua asta. Cu un cuvânt, aş putea să spun emoţionat. Pfui, viaţa mea stingheră se rătăceşte prin pădurea cuvintelor. Ce tâmpenie. Dar nu zic că nu e distractivă.

A fost destul de cald, aşa că am dormit în pielea goală şi m‑am simţit bine. Am fost vizitat de o singură persoană, quick, parcă aşa se scrie. În fugă. În schimb, a reieşit ceva ce am înţeles destul de greu, anume că peste două săptămâni va mai fi o terapie. Mi‑a spus că aşa a ieşit. Pentru că înainte l‑am întrebat dacă să mai vin doar ca să mă consulte sau să nu vin decât la CT. La care mi‑a răspuns că CT‑ul e una, iar consultaţia e alta. Cu calm, dar cam ca unui copil.

Totuşi a venit şi vizita obişnuită. Doctoriţa îi şopteşte ceva medicului primar, care mă întreabă amabil cum suport tratamentul. Îi spun pe scurt că bine. Atunci nici nu vă mai întreb altceva, îmi spune şeful zâmbind şi ţuşti, ca melcul din banc, dispare cu toată şleahta după el. Hm, aş mai adăuga eu.

Uşa rămâne deschisă. O văd pe A., îi fac semn s‑o închidă. Totul e în regulă, Péter? Nu pot să mă abţin. Totul, numai regula nu e în regulă. Dă din cap amabil, chiar cu drăgălăşenie aş zice, cum că "vai, ce măgărie e asta, micuţule". Micuţule, de parcă aş fi şi aici un copil. Sau mai degrabă un adolescent. Smiley. Adică smaili.

Retrage‑te la mănăstire, Ofelia. Dar unde pizda mă‑sii o fi pe‑aici o mănăstire? În pula mea, la Parma. Cum ar scrie, să zicem, pentru caietul acesta, nu, acest caiet, Stendhal? Bineînţeles, ca pe o poveste de dragoste. Îmi amintesc că, potrivit şecspirologilor, mănăstirea însemna şi bordel. Dar până la urmă au rămas la mănăstire. Nádasdy ar spune că există şi o soluţie de compromis, fiindcă această afirmaţie are şi sensul să nu te măriţi, ceea ce pe vremea aceea era posibil doar prin aceste două variante. Doar un cuvânt, nimic mai mult, spune şlagărul. Dimpotrivă: un cuvânt şi totul. Un alt tot.

Când încep să scriu, lumea se umple de pasiune. Nu renunţa drăhăguhuţo. Am o strânsoare minunată în gât. De ce? De ce?

Intră din dreapta o fată, o presupusă fată: eu am un pic de Sturm und Drang în gâtlej. În diferite culturi, Weltukultur încolo, globalizare încoace, timpul se scurge altfel. Frazele au alte sensuri. În orice caz, publicul aplaudă la scenă deschisă. Ce‑i drept, unii tac ursuzi, ducându‑şi mâna din când în când spre laringe. Ar fi mai bine dacă am gândi cu laringele, dar e puţin probabil. Mai bine ne‑am revolta. Mă opresc, fiindcă textul acesta curge cam anapoda. Şi mai ales în ce direcţie. Întrebarea este, desigur, ce se întâmplă după o replică, pe scenă. Dacă mai rămâne cineva acolo, iar în caz că nu mai rămâne nimeni, dacă este şi asta o întâmplare. (Este.)

Este ceva pentru care Socrate l‑ar fi făcut cu ou şi cu oţet pe Bertrand Russell, care, în Primul Război Mondial, i‑a îndemnat pe conaţionalii săi să refuze serviciul militar (a şi făcut puşcărie pentru asta). Fiindcă el iubea Atena şi considera de datoria lui să ia parte la acţiunile sale militare. (În timp ce avea idei foarte critice referitoare la folosirea forţei armate.) Asta e interesant din perspectiva situaţiilor de azi. De pildă, mă gândesc că statul nu funcţionează bine, pentru că locul lui e luat de Guvern sau de FIDESZ, nu sunt instituţii în sine, ci ele sunt adaptate unor indivizi. Dar nici asta nu e chiar aşa, fiindcă, în felul acesta, tocmai FIDESZ‑ul îşi ştirbeşte credibilitatea. Nu mai despic firul în patru (mă plictiseşte şi sunt nervos şi neputincios), dar în orice caz trebuie să ne plătim impozitele, chiar dacă le cheltuiesc pe garduri de sârmă, iar aici urmează un cuvânt urât, la imperativ.

Brodkey: Nauman zice că sunt un monstre sacré, dar nu sunt chiar atât de cunoscut. Ştiu doar că voinţa mea e groaznică, îngrozitoare - dar aşa e voinţa tuturor. Dacă sunt închişi, oamenii devin nişte monştri. Oamenii îşi dau drumul şi aşa viaţa lor devine monstruoasă (... Adică tocmai contrarul acelei minciuni pioase potrivit căreia fiinţa umană este ingenuă şi onestă. Brodkey mai afirmă şi că de aceea au devenit romanele, în linii mari, nişte fantasmagorii, asemenea rachetelor care ies din lumea noastră. Realitatea, adevărul, autenticitatea sunt interzise.)

Îmi culeg de pe mine firele de păr ca o fetiţă nevinovată, floricele pe câmpii (Mädchen auf der Heide sau cam aşa ceva).

Aş putea să avansez mai repede cu sărmanul Brodkey. Ar fi cazul să‑i vină moartea, care să‑l mântuiască. Acum i‑o aduc eu, citindu‑l. Este cadoul pe care‑l primeşte de la toţi cititorii lui. Cum el nu mai poate să se bucure de acesta, creşte valoarea cadoului. Oare ce legătură au toate astea cu mine - acum (!) cel mult atât că şi eu sunt scriitor sau cam aşa ceva.

Un val de gâdilare m‑a străbătut prin limbă. Ce chestie! Nu‑mi amintesc să mai fi simţit aşa ceva în ultimele două treimi de secol. E ceva lipsit de importanţă, dar poate că toate sunt lipsite de importanţă în sine. Adică lipsite de context? Ne învârtim în jurul cozii, de jur împrejur.

După cum descrie Brodkey un oraş, o stradă (pe apă, adică un canal) sau oamenii, constat că am un spirit de observaţie mai slab decât el. Trece cu barca pe lângă nişte tineri fascişti (chiar cel care conduce barca o spune), felul în care arată (solizi, dar nu ca sportivii, ci amorfi) îi defineşte. Dar nu sunt nişte neofascişti clasici, îşi neagă descendenţa mussoliniană, în timp ce nepotul lui Mussolini se amestecă printre ei. Însă nu acolo - încrengătura canalelor - este locul lor de manifestare, ci stadioanele de fotbal, unde pot urla sloganuri antisemite şi câte altele. Poporul vrea violenţă, conchide Brodkey.

Numai cu un scriitor să nu se pună omul, mi‑a spus mie Muţunache. N‑are importanţă în ce sens, probabil că am complicat eu lucrurile prea mult - în cel mai bun caz. Ci mai degrabă cu un muncitor cinstit. Cu un instalator de apă. Am tăcut. Cu un furnalist. Mai există furnale? Atunci cu un miner. Ăia‑s murdari. Ce vorbă‑i asta, şi dacă‑mi place şi mie murdăria? Murdăria concretă a unui miner concret. Acum îmi amintesc care a fost motivul. Cea, faptul că salut cu cea, care e ceva îngrozitor. Dacă ar putea să mă dezveţe de asta, nu a trăit degeaba. La care au venit elucubraţiile mele, cum că acest cea nu mai e acel cea de demult, ci unul golit de sens, de‑a dreptul contrarul, mai bine zis o parodie a lui, o aluzie la faptul că a existat pe vremuri un anume fel de cea. Iar ea a venit cu acel mai degrabă. Mai degrabă cu un tăietor de lemne. Dar care transpiră. Şi care nu e în stare să spună decât cade copacul, cade copacul. Ca, după ani de zile, să reiasă că, în secret, nu scrie doar un jurnal, ci de‑a dreptul nuvele. Ca atunci tu să‑i spui cea şi să‑l laşi baltă. Şi aşa, soarta unui om e rezolvată. Dar tot mai rămâne câte ceva, îmi spune ea râzând ameninţător.

Cum mi‑a ajuns un fir de păr în gură? Dumnezeirea ei de capilaritate!

Brodkey spune - comparând energia germanilor cu vitalitatea italienilor şi a americanilor, pornind de la Raddatz - că el nu a fost niciodată plin de energie sau dornic de acţiune; puternic da, pe vremuri, dar niciodată ahtiat după escapade. Să stau într‑un fotoliu pe o terasă e aventura pe care mi‑o doresc. Înţeleg ce vrea să spună.

Dicţionar explicativ. Păruială: 1. O luptă disperată cu sistemul capilar. 2. Interjecţie de zgândărit boii pleşuvi. Asta cu ocazia faptului că azi‑dimineaţă nu m‑am pieptănat, acum "mi se răreşte boa", iar eu îmi culeg firele de pe mine, dar nu mi le adun mănunchi, ci le împrăştii cu inconştienţă pe podea. Le las să plutească prin aer, ba le mai şi cânt, "păsărică, mută‑ţi cuibul şi te du". Din perspectiva femeilor de serviciu, asta are alte sensuri. Cu toate că, la oncologie, ar fi cazul să se obişnuiască cu smocurile de păr apărute te miri unde şi când.

Brodkey afirmă despre observaţie că bolnavul este incapabil s‑o facă, fiindcă boala îl prezintă pe celălalt într‑o manieră destul de mărginită (demărginită - un joc de cuvinte dificil, dacă ar exista contrarul jocului - există? - aş scrie... de cuvinte) plin de viaţă, activ, neserios. Iar aici urmează o altă parte interesantă, referitoare la observaţie, anume că descrierea cu răceală ar fi o dovadă de insolenţă, care trece dincolo de anumite limite, cu toate cele pe care le observă la ea - moartea şi biruinţa, ura şi deznădejdea, nebunia şi fuga de ea, iubirea tainică şi însingurată, năzuinţa, nesăbuirea şi spiritualitatea sau tocmai orbirea. De aceea, el îşi îndreaptă privirea cu acuitate şi cu cea mai mare atenţie spre chipurile fictive, imaginare (cărora li se dedică). Sau spre cele ale persoanelor decedate. Aşa că, într‑o oarecare măsură, a ştiut întotdeauna că pentru cursivitatea romanului său, trebuie ca, într‑un fel, să moară în concepţia sa, ca să se poată descrie pe sine însuşi cu uşurinţă (lucid), necruţător (sau blajin? lipsit de vlagă?). N‑aş fi vrut să mă întind atât de mult, asta nu e prezentare de carte, dar nu m‑a lăsat inima (pancreasul) să renunţ.

Uneori i‑am futut, de obicei, pe rând, scrie el despre cei doi tineri care locuiau la el. Cum se poate scrie aşa ceva într‑un text liniştit? Dar nu ca aici, ci în mod normal. Să încercăm, să încercăm. Şi încă ceva: că această chestie sexuală a fost un fel de compromis, fiindcă aşa şi‑a ocrotit într‑un fel munca, încercând să pătrundă în trecutul, în viaţa altora.

Dacă mă uit la cel sau la cei pe care îi privesc de obicei, de cele mai multe ori văd compasiune şi speranţă, restul e mască, aşa că nu‑mi dau seama cât de mare este efortul pe care‑l fac.

De altfel, sunt drăguţi şi distractivi. Iar uneori mă surprind, scriu eu autobiografic, bazându‑mă pe Brodkey. Dar nici vorbă să‑i înduioşez în ceea ce priveşte dilemele viitorului, cum că oare ar trebui pus un paravan în faţa tufei de mărar, adică asta nu mă mai priveşte pe mine, n‑au decât să hotărască ei, fiindcă cine ştie unde voi mai fi eu pe când tufa de mărar se va învigora într‑atât încât să aibă nevoie de un paravan care să‑l apere de vânt. Sau nu le văd lacrimile. Şi nici nu prea obişnuiesc să trag cartea cu "pe când n‑oi mai fi". Nici nu am o asemenea carte.

Să scrii despre futai e o provocare mai mică decât despre băşină. Sau, ce ştiu eu. În orice caz, mă decuplez de la picurătoare şi mă duc să deschid fereastra. Doar ca poantă: De ce trebuie să deschidem fereastra după ce ne futem? Sau asta nu e decât o porcăială ieftină? Nu, acestea sunt probleme profesionale de sub masca porcăielii. Oare ce motive oi avea să mă apăr din nou?! Chiar dacă aş avea motive, tot n‑aş avea de ce.

Asta îmi place. Brodkey scrie că moartea este plictisitoare, dar că nici viaţa nu e prea interesantă, şi că el se aştepta la mai mult de la moarte, însă viaţa există, o avem şi nu consideră că ar fi tratată unfair, dar e atât de plictisitoare, încât el se gândeşte să se sinucidă. E de parcă - şi aici izbucnesc în râs, cu toate că Updike a scris foarte frumos despre mine! - de parcă ai fi băgat cu de‑a sila într‑un roman de Updike. Discret, chiar exemplar de maliţios. Moartea unui (!) scriitor: mi s‑a împlântat un creion în spinare.

Cu cât mai frumos, mai profund, adică nu, mai complet sună asta acum decât în urmă cu patruzeci de ani. Am putut s‑o scriu şi atunci, era în vârful creionului care pe vremea aceea nici nu exista. Doar stilourile. Iar eu eram plin de cerneală. De la stilou la creion - descrierea unei vieţi. Ce tâmpenie.

Ai pielea catifelată, îmi spune Marcell şi mă mângâie delicat pe fluierul piciorului. Întotdeauna a fost aşa? Nu ştiu. Habar nu am. Nu mi‑a mai spus‑o nimeni.

Iar Brodkey spune că nu vrea să vadă niciun semn de solidaritate umană. De altfel se simte foarte uman, nespus de uman, adică pe de‑a‑ntregul uman şi nu mai are nevoie să i‑o mai demonstreze şi alţii. Iar tăcerea lui Dumnezeu i se pare la fel de frumoasă, chiar dacă îi este adresată lui. Că îi place să fie singur, singur între cei patru pereţi. Îmi place să fiu singur.

Pauză de mai bine de un an în carte. Ce s‑o fi întâmplat între timp? Mai am zece pagini ca să aflu. Sau ca să aflu altceva. Sau nimic, ceea ce e altceva şi aşa tot e ceva. Scrie ce medicamente ia dimineaţa. Constat aproape entuziasmat, dar în orice caz bucuros şi desigur zâmbind, că şi eu iau aceleaşi medicamente. Ce‑i drept, nu în fiecare dimineaţă. E mare deosebire. Citesc din nou pe copertă că are mai puţin de o jumătate de an de trăit. Aşa e, desigur, simplu. Mai vedem.

Vreau când totul, când nimic. Am primit vizite, mi‑am îmbrăcat pancreasul în haine de sărbătoare. Azi nu găsesc în viaţa mea nimic, dar absolut nimic cu care să mă mândresc - dragoste, iubire, sau curaj, sau nişte fapte măreţe. Sau cele scrise. Viaţa mea este formată în mare parte din greşeli. Din greşeli şi din vorbării. Felul în care am trăit mi se pare o mare vorbărie. Toate cele cuprinse în cuvinte mor pe rând. E un citat şi ce‑i cu asta...

Sărmanul Kundera. E vorba despre Insuportabila uşurătate a fiinţei. Frumoasă împunsătură.

Am citit‑o. S‑a terminat cartea, s‑a terminat şi autorul. Sau invers? Ultimul cuvânt este vorbei. Am să caut în dicţionarul de sinonime. Da, şi în loc de vorbăriile de mai sus, aş putea zice baliverne. Viaţa mea a fost o grămadă de baliverne şi de nerozii. Quatsch. Aici voi avea de furcă cu dicţionarul. Spitalul e un tărâm sărac în dicţionare. Sau e plin cu dicţionare care sunt ascunse de bolnavi. Şi aşa mai departe.

Asta aşa rămâne, cu toate că mai am un capitol de citit. Am alergat degeaba turele de onoare ale sfârşitului. Ia să vedem ce a mai rămas şi cum voi ieşi eu din această încurcătură. De altfel e absolut neimportant cum ies eu din ea.

Ca relaxare: cum a ajuns un fir de păr pubian pe mobilul meu? Nu ştiu, nu şi nu.

E ca şi cum domnişoara din mine mi‑ar fi pus creionul în mână. Niciodată n‑am fost mai aproape de cineva. Cu toate că situaţia ar trebui privită din perspectivă geometrică şi nu sentimentală, mai bine zis, din perspectiva Pancrăiţei mele. Care nu voi fi eu.

Descrie cu multă originalitate agonia, ultimele zile. Dar acum nu mă interesează, poate mai târziu, altădată, poate atunci - am să‑l reiau. Dacă nu am să uit. Cartea se termină râzând, cu râsul nervos al mirării. Acest ultim capitol e ca şi cum Brodkey n‑ar fi vrut să moară. A vrut şi nu a vrut. Dar, cu timpul, nu mai ştim cine e cel care ar vrea (şi n‑ar vrea). În copilărie i‑a întrebat pe toţi până când ar vrea să trăiască, dar chiar pe toţi, pe colegii de clasă, pe profesorii lui, pe femeile de la cantină, pe părinţii altor copii. I‑a întrebat, dar, de fapt, tâlcul întrebării era: Ce te face fericit? Te bucuri de viaţă? Ai încerca în orice condiţii să rămâi în viaţă?

Până la sfârşitul secolului, a răspuns el când l‑a întrebat cineva. Iată, scrie el, că asta nu‑mi va reuşi. La despărţire, ca o încoronare de recunoştinţă, am scos un fir de păr dintre ultima pagină şi cea de după ea. Dinaintea ei.

Vineri, 4 septembrie 2015

La şapte şi un sfert 120/78. Uşa a zburat într‑o parte (sora). Azi n‑am avut o primă frază de trezire (la şase). Dar (!) a doua e că mă doare capul. Apoi că‑mi dau jos pânza de păianjen de pe faţă. A mai fost ceva, dar am uitat. Cu toate că a fost ceva fain, aşa‑zis fain. Poate că am să iau un Advil. Mi s‑a umplut pieptenele de o cantitate industrială. Oricum am lua‑o, nu‑mi place deloc ce văd. Nici pielea capului. Doar câteva mici pete, dar nici pe acelea. Acum, când m‑a văzut prima oară aşa, Gáspár i‑a şoptit tatălui său că până acum nu i‑a văzut nici capul, nici urechile bunicului. Dar a spus asta oarecum fericit, cu satisfacţia unei descoperiri. Da, până acum, podoaba capilară a acoperit totul. Nu mi‑am adus Advilul meu credincios.

Îmi aştept vizitatorii. Sunt culcat şi simt din nou că mi‑am pus mutra suferindă. Vizita durează aproximativ trei secunde, ca de obicei. Medicul‑şef are o faţă destinsă. Am primit (pentru că am cerut! - în fine, am cerut şi eu ceva) un Algopirin pentru durerea de cap. E atât de mare? Întotdeauna a fost aşa.

Acum vin medicamentele, micul dejun. Numai sarcini. Nimic nu merge, nu se întâmplă de la sine. Până şi timpul trebuie împins de la spate.

Afirmaţia medicului cum că asta nu trece a devenit importantă, chiar dacă ştiam că e aşa. Totuşi am aşteptat una, alta, CT‑ul, noile perioade. Dar nu mai e nimic de aşteptat. Asta este. De acum încolo, pentru totdeauna. Acesta e cadrul în care se petrec toate şi depinde în mare măsură de mine ce se va întâmpla. Iar de acum încolo vor urma alte decizii. Muncă, apariţii publice, călătorii. Astea vin de la sine. Simt dintr‑odată o undă de emoţie, ca atunci când încep să scriu ceva nou. Autorul ca text. Pardon, viaţa autorului. Le amestec.

Şoapte din interior: Scula ţi‑a proiectat o umbră nefastă. (Nasture, palton.) Dacă‑ţi doresc vise frumoase, înţelegi, nu‑I aşa, că te iubesc cu toată fiinţa mea şi aş vrea să mă cuibăresc în braţele tale? Chiar şi cu teama aceea mică. (Nasture, palton sau să‑mi atârne în voie.) Guzganul e acela cu punga fălcilor mare? Sper că da. N‑aş vrea să continui pe tema asta, că cică se îngraşă cu ghindă. Fiindcă o s‑o adulmece, mă pune jos şi hammhammhamm. Apoi se întinde cu lăbuţele‑n sus şi mă digeră. Mă tem că peste tot sunt umbre nefaste. Nefastă‑mă, micuţo.

A trecut pe la mine Purceluşa. Ca o furtună care răspândeşte sărutări. Poartă o chestie splendidă, înflorată, care a costat o avere, îmi spune ea. Eu merit să fiu îmbrăcată. Dar şi dezbrăcată. Pe asta o cumpăr. Ia‑o, ia‑o, chiuie ea, îşi deschide aripile şi iese în zbor pe fereastră. Pe care, din fericire, am deschis‑o încă de dimineaţă.

Purtându‑şi odrasla sub inimă. Atunci eu ce îmi port sub pancreas - cartea? Cărţile? Mai vedem. Abia acum îmi dau seama, fără să mă fi gândit dinainte, cât de mult vorbesc despre viitor. Consider că e un semn bun.

Îmi îngrop faţa în palme. Îmi pipăi oasele. E o senzaţie bună, de parcă aş fi puternic şi un pic mai tânăr. Sunt slab şi bătrân, dar nu face nimic. Nu vorbesc serios. Uneori sunt slab, alteori nu. În mod formal sunt într‑adevăr bătrân, dar până acum nu am ţinut cont de această dimensiune a vieţii mele. E destul de confuz. Nu am senzaţia de bătrâneţe. Nici feelingul. Uneori mă dor şalele şi l‑am văzut pe bunicul meu deportat, aşadar trăiesc cam demult. Trăiesc pe acest pământ. Doar atât.

Pe naiba, până acum nimic, dar când e pe cale să se termine picurătoarea simt totuşi un fel de greaţă. Cu toate că abia mai înainte am spus la telefon, binedispus, că aş păcătui bucuros cu puţină tobă afumată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu