* Didier Decoin, „Biroul pentru grădini și iazuri”, traducere de Doru Mareș, Editura Humanitas fiction (tel. 021/311.23.30), 276 p.
Globalizarea e vizibilă și în domeniul literaturii. Nu doar prin romancieri din toate părțile lumii stabiliți în Occident și care scriu în limbi de circulație ficțiuni plasate în țările lor de origine, a căror istorie și cultură sunt puțin știute pe „bătrânul continent”. Se poate observa însă și alt fenomen: dacă, de exemplu, unii scriitori japonezi contemporani – ca Haruki Murakami, între alții – scriu premeditat pe gustul european și american, există și romancieri occidentali care, în căutare de subiecte originale, îndepărtate în spațiu și timp de lumea lor, își aleg Japonia. Iar publicul, sătul de vacarmul epocii noastre detracate și de subiecte freudiene sau cu triunghiuri amoroase, apreciază plonjonul în ape străine ca proaspăt și reconfortant. E și cazul romanului lui Didier Decoin, experimentat scenarist, jurnalist și prozator francez care, din 1995, face parte din juriul ce acordă Premiul Goncourt. Decoin nu știe limba japoneză și n-a fost niciodată în Japonia dar și-a ales drept lume a acestui nou roman epoca Heian, secolul X-XI din istoria medievală niponă, cunoscută de el la mâna a doua, din bibliografie și albume de stampe. S-a documentat în bibliotecă și apoi a dat frâu liber imaginației, fantasmând o poveste de aventuri și de dragoste îmbibată cu toate rafinamentele care ne fascinează la japonezi: de la cultul pentru frumos la respectul pentru ritualuri și de la acuitatea senzorială la demnitate și onoare. Eroina care îi întrupează fantasmele japoneze, Amakusa Miyuki, e o femeie simplă, nevasta unui pescar ce furniza pești ornamentali deosebiți pentru iazurile templelor și curții imperiale de la Heian-kyo. După moartea accidentală a soțului, Miyuki, care nu ieșise niciodată din satul ei, se încumetă să plece la drum, purtând pe umeri cobilița grea cu ultimii crapi vii prinși de pescar, pentru a-i duce comanditarului, Biroul de grădini și iazuri al Curții Imperiale. Lungul drum necunoscut, printr-o natură a cărei splendoare sau vrăjmășie îi pun la încercare puterea de a îndura și curajul, e complicat de obstacole și primejdii provocate și de oamenii întâlniți, generoși sau ticăloși, sinceri sau prefăcuți. Dacă femeia reușește să depășească impasurile e fiindcă se simte mereu însoțită de soțul rămas viu în mintea ei, călăuză și sprijin sufletesc de dincolo de moarte. Didier Decoin spunea într-un interviu că a pus în Miyuki toate calitățile feminine pe care le îndrăgește, că a încercat să proiecteze în ea ceea ce crede despre iubirea totală, pe viață și pe moarte. Povestea e spusă bine, de un profesionist al scenariilor menite să-ți mențină curiozitatea, alternând stări și scene variate, intens senzuale sau de eterată poezie, așa cum s-au născut în mintea dar și din subconștientul lui pe eșafodajul bibliografic. Japonia medievală cu intrigi și rivalități de curte, cu sofisticate ritualuri și calamități naturale, cu concursuri de parfumuri și de haikuuri e în viziunea romancierului un amestec de cruzime și gingășie. Îndrăgostit de propria eroină în care se proiectează cam narcisist, Decoin crede că, însoțind-o în drumul ei, a realizat o inițiere în iubirea mai puternică decât moartea. N-am idee ce ar gândi un cititor japonez despre „Biroul de grădini și iazuri”. Pentru noi însă, povestea plină de culoare și peripeții are farmecul plăcut al evaziunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu