marți, 13 aprilie 2021

„Selecția „Formula AS”

 

* Didier Decoin, „Biroul pentru gră­dini și iazuri”, traducere de Doru Mareș, Editura Humanitas fiction (tel. 021/311.23.30), 276 p.

Globalizarea e vizibilă și în domeniul li­teraturii. Nu doar prin romancieri din toate părțile lumii stabiliți în Occident și care scriu în limbi de circulație ficțiuni plasate în țările lor de origine, a căror istorie și cultură sunt puțin știute pe „bătrânul continent”. Se poate observa însă și alt fenomen: dacă, de exemplu, unii scriitori japonezi con­temporani – ca Haruki Murakami, între alții – scriu premeditat pe gustul euro­pean și american, există și romancieri occidentali care, în căutare de subiecte ori­gi­nale, îndepărtate în spațiu și timp de lumea lor, își aleg Japonia. Iar publicul, sătul de va­carmul epocii noastre detracate și de subiecte freudiene sau cu triunghiuri amoroase, apre­ciază plonjonul în ape străine ca proaspăt și reconfortant. E și cazul romanului lui Didier Decoin, experimentat scenarist, jurnalist și prozator francez care, din 1995, face parte din juriul ce acordă Premiul Goncourt. Decoin nu știe limba japoneză și n-a fost niciodată în Japonia dar și-a ales drept lume a acestui nou roman epoca Heian, secolul X-XI din istoria medievală niponă, cunoscută de el la mâna a doua, din bibliografie și albume de stampe. S-a documentat în biblio­tecă și apoi a dat frâu liber imaginației, fantasmând o poveste de aventuri și de dragoste îmbibată cu toate rafinamentele care ne fascinează la japo­nezi: de la cultul pentru frumos la respectul pen­tru ritualuri și de la acu­itatea senzorială la dem­nitate și onoare. Eroina care îi întrupează fantas­mele japoneze, Amaku­sa Miyuki, e o femeie simplă, nevasta unui pescar ce furniza pești ornamentali deosebiți pentru iazurile templelor și curții imperiale de la Heian-kyo. După moartea accidentală a so­țului, Miyuki, care nu ieșise niciodată din satul ei, se încumetă să plece la drum, purtând pe umeri cobilița grea cu ultimii crapi vii prinși de pescar, pentru a-i duce comanditarului, Bi­roul de grădini și iazuri al Curții Imperiale. Lun­gul drum necunoscut, printr-o natură a că­rei splendoare sau vrăjmășie îi pun la încercare puterea de a îndura și curajul, e complicat de obstacole și primejdii provocate și de oamenii întâlniți, generoși sau ticăloși, sinceri sau pre­făcuți. Dacă femeia reușește să depășească im­pasurile e fiindcă se simte mereu însoțită de soțul rămas viu în mintea ei, călăuză și sprijin sufletesc de dincolo de moarte. Didier Decoin spu­nea într-un interviu că a pus în Miyuki toa­te calitățile feminine pe care le îndrăgește, că a încercat să proiecteze în ea ceea ce crede despre iubirea totală, pe viață și pe moarte. Po­vestea e spusă bine, de un profesionist al sce­nariilor menite să-ți mențină curiozitatea, alter­nând stări și scene variate, intens senzuale sau de eterată poezie, așa cum s-au născut în min­tea dar și din subconștientul lui pe eșafodajul bibliografic. Japonia medievală cu intrigi și ri­valități de curte, cu sofisticate ritualuri și cala­mi­tăți naturale, cu concursuri de parfumuri și de haikuuri e în viziunea romancierului un ames­tec de cruzime și gingășie. Îndrăgostit de pro­pria eroină în care se proiectează cam nar­cisist, Decoin crede că, însoțind-o în drumul ei, a realizat o inițiere în iubirea mai puternică decât moartea. N-am idee ce ar gândi un cititor japonez despre „Biroul de grădini și iazuri”. Pentru noi însă, povestea plină de cu­loare și peripeții are farmecul plăcut al evaziunii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu