Uită-te la tine. Cine are nevoie de tine? Tâmpito! - Fiica lui Stalin

Rosemary Sullivan
Fiica lui Stalin
Editura Corint, 2018
traducere din limba engleză de Alfred Neagu şi Junona Tutunea

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Uită-te la tine. Cine are nevoie de tine? Tâmpito!

Stalin. Pare un nume care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Geniu al răului, călău al popoarelor, criminal odios sunt doar câteva dintre atributele asociate acestui nume. Pe de altă parte, Stalin continuă să fie iubit şi adulat de milioane de oameni. În ultimii ani Rusia pare să fi început o campanie de recuperare a imaginii de "tătuc al popoarelor", de strateg şi om care a făcut posibilă înfrângerea Germaniei naziste. Chiar luna aceasta, de exemplu, autorităţile moscovite au refuzat să elibereze autorizaţie pentru ceremonia anuală prin care erau comemorate victimele stalinismului. Dincolo de aceste etichete, opriţi-vă un moment şi întrebaţi-vă ce ştiţi exact despre acest om care prin voinţă şi cinism a reconfigurat harta lumii, a schimbat mentalităţi şi şi-a lăsat amprenta nu doar asupra contemporanilor, ci şi a celor care i-au urmat. Pun această întrebare din poziţia cuiva care de-a lungul anilor a citit de la biografia lui Boris Souvarine la cea scrisă de Paul Johnson, de la cartea celebră a lui Milovan Djilas, Conversaţii cu Stalin, la în Umbra lui Stalin a lui Valentin Berejkov. Oricât de mult am citit, de fiecare dată am avut sentimentul că ceva îmi scapă, că nimeni nu poate da un răspuns definitiv la cine şi ce a fost Stalin. Probabil că această întrebare va avea mereu un răspuns deschis pentru că va depinde nu doar de poziţia celui care o pune, dar şi de modul în care receptorul alege să se raporteze la Stalin.

Majoritatea cărţilor despre Stalin pe care le-am citit se concentrează aproape în exclusivitate asupra carierei politice şi a momentelor esenţiale din viaţa publică a lui Stalin. Este foarte greu să pătrunzi în intimitatea dictatorului, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre cei care ar fi putut să scrie şi să vorbească despre omul Stalin au murit împuşcaţi, pe front sau în Gulag, fie le-a fost mereu frică să vorbească din cauza mâinii lungi a serviciilor secrete ruseşti. Au existat şi câteva cărţi discutabile scrise fie de şoferul lui Stalin sau de una dintre amante. Cât de veridice sunt aceste amintiri este greu de estimat. De aceea, cartea publicată de editura Corint, Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei Allilueva, este importantă. Prin ea se adaugă câteva piese de puzzle la ceea ce a fost viaţa privată a lui Stalin şi a familiei sale, a modului în care acesta s-a purtat cu proprii copii şi cu membrii familiei. Cartea mi-a oferit câteva informaţii suplimentare legate de sinuciderea Nadejdei (Nadiei) Allilueva, soţia lui Stalin şi mama Svetlanei. De obicei, acest episod este expediat destul de rapid în biografiile concentrate pe omul de stat şi tiranul care s-a dovedit a fi Stalin. Întreaga viaţă a Svetlanei pare să fi stat sub două greutăţi: sinuciderea mamei şi reputaţia tatei. Ambele au contribuit la şlefuirea caracterului Svetlanei, au făcut-o să nu îşi poată găsi nicăieri o linişte de durată, au urmărit-o indiferent unde ar fi încercat să se ascundă. Svetlana pare să ilustreze modul în care copiii plătesc pentru greşelile părinţilor.

Stalin şi Nadejda Allilueva

Dacă în copilărie, pe care o descrie în prima parte a cărţii, tatăl nu este altceva decât un părinte, sever ce-i drept, dar care îşi iubeşte fetiţa deşi nu îi este alături aproape niciodată, maturitatea aduce cu ea cruda realitate a ceea ce este cu adevărat Stalin: un om aflat sus, în deşertul oferit de puterea absolută, care pe drum şi-a pierdut orice calitate umană şi orice sentiment, inclusiv cele pentru proprii copii. Şi mai aduce ceva în viaţa Svetlanei: fronda, dorinţa de a nu se conforma într-o societate care trăieşte sub imperiul fricii. Trăieşti un sentiment ireal când citeşti fragmente din scrisorile pe care şi le trimit cei doi în care Stalin i se adresează fiicei sale cu "mica mea gospodină", în timp ce Svetlana îi spune tandru "dragul meu papocika". Odată cu trecerea anilor, oameni dragi dispar din jurul Svetlanei fără nici o explicaţie. Abia când va creşte, tânăra va realiza că cel vinovat de aceste dispariţii a fost tocmai "dragul ei tătic". Este uimitor cum mintea umană, chiar şi în faţa celor mai crude adevăruri, reuşeşte să îşi construiască mecanisme de apărare. Discuţiile Svetlanei cu rudele mamei sale, multe dintre ele trimise la izolare sau în Gulag pentru ani întregi, ne arată, din nou, puterea pe care acest om a avut-o asupra celor care l-au cunoscut şi modul în care a ştiut să se folosească de idealurile şi credinţa celorlalţi pentru a îşi îndeplini planurile. După ani în care au suferit inimaginabil, mulţi dintre membrii familiei au considerat că pedepsele primite au fost meritate sau justificate şi nu un capriciu al lui Stalin. Stalin se identifica pentru ei, ca şi pentru multe alte victime ale Gulagului, cu binele superior, cel al Statului. Svetlana însăşi, găseşte, de exemplu, de înţeles decizia tatălui de a nu accepta schimbul de prizonieri propus de nazişti prin care ar fi putut să îşi recupereze propriul fiu. Într-o ţară în care milioane de mame pierduseră tot atâţia fii, ar fi fost nedrept ca Stalin să îşi trateze propriul fiu preferenţial, chiar dacă asta a însemnat condamnarea lui la moarte.

Cartea nu este doar despre Stalin, deşi umbra tatălui va plana toată viaţa asupra Svetlanei. Este povestea incredibilă a acestei femei, a curajului, căderilor, realizărilor şi eşecurilor ei. În epocă, Svetlana a stârnit o adevărată furtună diplomatică atunci când, în urma unei călătorii din motive personale în India, a hotărât să fugă în Statele Unite. Cred că a fost un moment inimaginabil atât pentru americani cât şi pentru sovietici. Cert este că Svetlana era hotărâtă să scape din cuşca aurită care se dovedise a fi Kremlinul. Dorea să fie liberă, să poată lua propriile decizii, să simtă că trăieşte şi că nu este doar o unealtă de propagandă vie. Aventurile ei în lumea liberă sunt fascinante şi, în acelaşi timp, ne arată că este imposibil să scapi de propria moştenire. De la succesul obţinut cu cartea ei - Douăzeci de scrisori către un prieten, la eşecurile din viaţa sentimentală toate sunt prezente în cartea lui Sullivan. Simpatia autoarei este vizibilă pentru această femeie atât de încercată despre care scrie la un moment dat că în timpurile actuale ar fi fost diagnosticată cu tulburare bipolară şi ar fi fost considerată maniaco-depresivă.

Svetlana Allilueva

Svetlana, după cum recunosc majoritatea celor care au cunoscut-o, era o persoană inteligentă, educată, rafinată, dar cu care nu era foarte uşor să trăieşti sau să relaţionezi. Izbucniri vulcanice, specifice temperamentului ei, au stricat prietenii şi căsnicii. De asemenea, aflată mereu la confluenţa dintre interesele ruseşti şi americane, s-a simţit de multe ori un pion în jocul serviciilor secrete. Uneori, din cauza legendelor false legate de averea fabuloasă din băncile elveţiene a tatălui ei, a devenit nu doar victima unor oameni fără scrupule, dar a fost considerată o profitoare şi trădătoare. Cert este că viaţa Svetlanei nu a fost deloc roz...poate cu excepţia copilăriei. Despărţită de copii în urma decizie de a părăsi URSS-ul, condamnată să se căsătorească cu oameni nepotriviţi sau care îi mor în braţe, condamnată de proprii copiii care s-au considerat trădaţi în urma plecării ei, fiica lui Stalin a dus o viaţă nomadă, în care, de multe ori singura salvare a venit de la fiica ei americană, Olga. Întoarcerea în Rusia post-sovietică este o recunoaştere a faptului că nu a reuşit să se adapteze la viaţa occidentală, dar, în acelaşi timp, o greşeală majoră de care îşi dă seama destul de repede. Svetlana moare săracă, dar liniştită, conştientă că destinul i-a fost dictat în mare măsură de greutatea şi greutăţile asociate numelui pe care îl poartă.

Svetlana este o persoană fascinantă. Este extrem de interesant să îi urmăreşti lupta cu fantoma tatălui, modul în care acceptă că acesta a fost un monstru dar să încerce să împace această realitate cu faptul că a fost şi propriul tată pe care l-a iubit. Cele două sentimente coexistă până la sfârşit în inima singurei fiice a dictatorului. Pasionată de literatură, biografia ei este înţesată de trimiteri la literatura epocii - Pasternak, Ahmatova sau Grossman. Ca o notă către traducători, romanul lui Grossman a fost tradus în limba română sub titlul de Viaţă şi destin şi nu Viaţă şi soartă aşa cum au ales să o traducă. Este o carte esenţială despre epoca în discuţie şi lectură obligatorie pentru oricine doreşte să ştie cum a fost atunci de aceea este important ca cititorul nefamiliarizat cu epoca să ştie că există o traducere în limba română. Cartea lui Rosemary Sullivan este o carte care îşi păstrează actualitatea şi care se încheie într-o notă nu tocmai pozitivă atunci când Svetlana Allilueva vorbeşte despre viitorul Rusiei. Concluzia ei este sintetizată în câteva cuvinte adresate unei prietene: " Draga mea, ăştia nu s-au schimbat deloc!" Este o realitate cu care cititorul ar face bine să rămână în minte pentru că vine din partea unei persoane care s-a aflat în chiar inima întunericului şi îi cunoaşte toate tertipurile şi strategiile.

Prefaţă la Documentele secrete Parvus. Revoluţia cumpărată

Elisabeth Heresch
Documentele secrete Parvus. Revoluţia cumpărată
Editura Meteor Press, 2018
traducere din limba germană de Adela Motoc

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

"Daţi-mi un punct de sprijin şi voi mişca pământul din loc..."

Cu greu s-ar mai găsi un altul în istoria universală care să pretindă în modul cel mai serios cu putinţă că şi-a propus o asemenea sarcină şi în scurt timp a şi realizat-o - în afară doar de Israel Lazarevici Helphand, alias Alexander Parvus. La sfârşitul anului 1914, genialul economist a elaborat un plan, la începutul anului 1915 l-a prezentat guvernului Reich-ului german - iar în 1917 acest plan a devenit realitate: distrugerea Imperiului ţarist şi preluarea puterii în Rusia de către comunişti, care de acolo şi-au pornit marşul victorios prin jumătate din lume. Urmările lucrării sale au marcat istoria universală până în secolul al XXI-lea.

Dar cine a fost Parvus? Născut în 1867 într-o familie de evrei din pătura mijlocie, nu departe de Minsk, tânărul talentat a făcut studii de economie în Elveţia, după care a plecat în Germania. Încă de foarte devreme, Parvus a fost însufleţit de două dorinţe inegale: visul despre bani mulţi - şi despre marea revoluţie.

1914 a fost anul său fast. Când, după jumătate de an, războiul pe Frontul de Est încă nu era decis pentru guvernul Reich-ului german, Parvus s-a prezentat cu un plan îndrăzneţ. Acesta conţinea toate ingredientele necesare pentru a provoca, la momentul potrivit, prăbuşirea puterii de stat ruseşti şi măturarea guvernului ţarist, iar apoi înlocuirea lor cu revoluţionari docili. Sforile persoanelor implicate în acţiune până sus la Lenin le trăgea Parvus însuşi.

Berlinul a acceptat această ofertă. Până la finalizare, acţiunea urma să coste guvernul Reich-ului german o sumă care, actualizată, ar reprezenta aproximativ un miliard de mărci.

În momentul în care "vagonul plumbuit", în care se afla Lenin, se îndrepta spre Petrograd, organizarea acţiunii Revoluţia era ca şi încheiată. Fără Parvus, Lenin, căruia îi fusese refuzată trecerea prin alte ţări în drumul de întoarcere spre Rusia, n-ar fi ajuns niciodată la Petrograd. Cum s-ar fi desfăşurat atunci secolul nostru?

Abia atunci când, după ţarul Rusiei, împăratul Germaniei a fost şi el silit să abdice, a devenit clar că Parvus netezise calea unei mişcări, care n-avea să se oprească la graniţele Rusiei - şi nici la altele.

În timp, această gigantică răsturnare socială, care a cuprins secolul al XX-lea la scară mondială, a fost susţinută prin multe teorii. Se întâlnesc aici, mai ales, toate elementele învăţăturii marxiste de genul "necesităţii istorice" a înlăturării burgheziei de către proletariat, al pretinsei egalităţi a indivizilor umani, al criticii radicale la adresa capitalismului, al urii ca forţă motrice şi, în special, al revoluţiei ca formă preferată a acţiunii politice. Determinante în acţiunile lui Parvus au fost interesele financiare şi interconexiunile guvernelor, magnaţilor ca, de pildă, americanul Jacob Schiff cu traficanţii de arme. Aceste fapte şi nu interpretarea lor constituie materia acestei istorii.

Drumul lui Parvus este unul aventuros. El duce de la Odessa în Elveţia, Germania, Austria, Turcia şi Scandinavia. Îl urmăm în adâncurile ilegalităţii şi închisorilor până pe culmile banilor şi puterii. Dar nici după ce planul lui Parvus a fost realizat, dorinţa acestuia de a fi membru al primului guvern revoluţionar din Rusia nu s-a împlinit: Parvus devenise discreditarea personificată a lui Lenin şi a pactului acestuia cu duşmanul politic. Şi chiar înainte ca Parvus să moară, în 1924, în vila sa din Berlin-Schwanenwerder, Germania nu mai avea nici ea nevoie de el.

Prefaţă la Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei

Albert G. Mackey
Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei
Editura Herald, 2018
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Dintre diversele moduri de a comunica învăţătură celui neinformat, două îl interesează cu precădere pe cel care se iniţiază în masonerie; anume, instruirea prin legende şi cea prin simboluri. Acestora două, aproape în exclusivitate, le datorează el tot ce ştie şi tot ce poate şti despre sistemul filozofic predat în instituţie. Toate misteriile şi dogmele ce constituie acest sistem sunt încredinţate spre comunicare neofitului, uneori prin una, alteori prin alta dintre aceste două metode de instruire, iar uneori printr-o combinaţie a lor. Francmasonul nu are nicio posibilitate să acceadă la vreuna dintre învăţăturile ezoterice ale Ordinului decât prin intermediul unei legende sau a unui simbol.

O legendă se deosebeşte de o naraţiune istorică sub un singur aspect - că nu există nicio atestare documentară a autenticităţii sale. Ea este produsul exclusiv al tradiţiei. Amănuntele sale pot fi adevărate parţial sau integral. Nu poate exista nicio dovadă internă a contrariului sau poate exista dovada internă că toate sunt false. Dar nici posibilitatea adevărului, în primul caz, nici certitudinea sau falsitatea, în celălalt, nu pot exclude naraţiunea tradiţională din categoria legendelor.

În problemele serioase ale istoriei, cum ar fi întemeierea imperiilor, descoperirea şi colonizarea unor teritorii sau ascensiunea şi prăbuşirea dinastiilor, cunoaşterea adevărului sau a falsităţii naraţiunii legendare este importantă, dat fiind că îndoiala subminează valoarea istoriei. Dar în Francmasonerie lucrurile nu stau astfel. Aici, adevărul sau falsitatea legendei nu se pune la modul absolut. Obiectul legendelor masonice nu este stabilirea unor fapte istorice, ci transmiterea unor doctrine filozofice. Ele sunt o metodă prin care se comunică învăţăturile ezoterice, iar studentul le acceptă fără referire la altceva decât utilitatea şi semnificaţia lor în dezvoltarea dogmelor masonice. Să luăm, de exemplu, legenda hiramică a celui de-al treilea grad. Ce importanţă are pentru discipolul în masonerie dacă ea este adevărată sau falsă? Tot ce vrea el să cunoască este semnificaţia sa internă; iar atunci când află că scopul ei este să ilustreze doctrina nemuririi sufletului, el este satisfăcut de acea interpretare şi nu consideră necesar să-i investigheze acurateţea istorică sau să-i reconcilieze contradicţiile aparente. La fel cu legenda pietrei unghiulare pierdute; sau a celui de-al doilea templu; sau a arcei ascunse - toate acestea sunt pentru el naraţiuni legendare care au valoare doar pentru nestemata pe care o conţin. Fiecare dintre aceste legende este expresia unei idei filozofice.

Dar mai există şi o altă metodă de instruire masonică, cea prin simboluri. Nicio ştiinţă nu este mai veche decât cea a simbolismului. Cândva, aproape toate învăţăturile din lume erau transmise prin simboluri. Şi chiar dacă filozofia modernă se exprimă acum exclusiv în propoziţii abstracte, Francmasoneria rămâne credincioasă vechii metode, pe care a păstrat-o în toată importanţa sa originară ca pe o metodă de comunicare a cunoaşterii.

Potrivit etimologiei greceşti a cuvântului, "a simboliza" înseamnă "a compara un lucru cu altul". Prin urmare, un simbol este expresia unei idei care a fost derivată prin comparaţia sau contrastul unui obiect cu o concepţie sau un atribut moral. Astfel, spunem că firul cu plumb este un simbol al rectitudinii în conduită. Calităţile fizice ale firului cu plumb sunt aici comparate sau puse în contrast cu concepţia morală a virtuţii sau verticalităţii. După ce a fost învăţat care este semnificaţia sa simbolică, masonului speculativ îi apare expresia vizibilă a ideii de rectitudine morală.

Dar, deşi în Francmasonerie există două moduri de instrucţie - prin legende şi prin simboluri - în fapt, între ele nu există nicio deosebire esenţială. Simbolul este o reprezentare vizibilă, iar legenda, o reprezentare audibilă a unei idei ce se vrea pusă în evidenţă. Atât legenda, cât şi simbolul sunt legate de doctrine, având un profund caracter religios; ambele sunt purtătoare de sentimente morale şi ambele sunt menite ca prin această metodă să ilustreze filozofia Masoneriei speculative.

A investiga semnificaţia ascunsă a acestor legende şi simboluri şi a extrage din ele învăţăturile morale şi filozofice pe care intenţionează să le transmită înseamnă a înlătura vălul cu care ignoranţa şi indiferenţa caută să ascundă adevărata filozofie a Francmasoneriei.

Studiul simbolismului Masoneriei este singura metodă de a-i investiga filozofia. Acesta este portalul templului său, singurul loc pe unde se poate accede la sacellum-ul în care sunt tăinuite aporrheta.

Filozofia Masoneriei are ca obiect concepţii referitoare la Dumnezeu şi la oameni, la viaţa prezentă şi cea viitoare. Ştiinţa sa este simbolismul prin care aceste concepţii sunt înfăţişate minţii.

Lucrarea oferită acum publicului este un efort de a dezvolta şi explica această filozofie şi ştiinţă. Ea va demonstra că în Francmasonerie există germenii speculaţiei profunde; dacă aceasta nu este de interes pentru erudit, în schimb, ea îl poate instrui pe cel neştiutor. În acest caz, nu voi regreta munca şi cercetările pe care le-au cerut alcătuirea ei.

Un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile Primului Război Mondial - O logodnă foarte lungă

Sébastien Japrisot
O logodnă foarte lungă
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba franceză de Mihaela Stan

Citiţi un fragment din această carte.

***
Un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile Primului Război Mondial
 

Cartea lui Sebastien Japrisot nu este deloc ceea ce aşteptam să fie. Mă gândeam că ar putea fi un roman siropos, care să spună o poveste pe care o voi fi auzit deja de prea multe ori. Cred că un rol important în formarea acestei aşteptări a avut-o coperta cărţii, asemănătoare cu cea a romanelor de dragoste şi menţiunea că după carte s-a făcut şi un film, câştigător a cinci premii César şi cu două nominalizări la Oscar 2005. Speram şi să nu fie un roman poliţist plictisitor, cu o intrigă banală şi cu un criminal în serie ascuns pe undeva. Susceptibilitatea aceasta a venit din faptul că autorul a fost numit Graham Greene al Franţei şi, ştiţi vorba aceea: la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Nu puteam să mă înşel mai tare. Acum când scriu şi mă gândesc la această carte, afară viscoleşte şi e frig. Ninsoarea mă face cumva să intru mai bine în atmosfera cărţii şi, în acelaşi timp, frigul îmi permite să îl consider vinovat pentru răceala care mi-a intrat în oase. Nu are cum să fie de la carte, nu-i aşa? Sau poate că da. Povestea siropoasă s-a dovedit a fi, de fapt, un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile născute din Primul Război Mondial. Ştiam din cărţile de istorie că acest război, numit şi Marele Război - "probabil pentru a te face să crezi că există şi unele mai mici", după cum spune autorul romanului O logodnă foarte lungă -, a şters pentru majoritatea combatanţilor toate iluziile despre eroismul, spiritul nobil şi justificarea patriotică a războiului. Primul carnagiu la scară industrială, acest război a rămas cumva misterios pentru că mulţi dintre cei întorşi au refuzat să vorbească despre experienţele trăite şi traumele suferite. Un război care a frânt mii de vieţi, a dus la amputarea nu doar de membre, ci şi de suflete, un război care a marcat ieşirea Europei dintr-o epocă a inocenţei.

O logodnă foarte lungă reuşeşte să readucă la viaţă ororile întregului război prin intermediul destinelor a cinci combatanţi condamnaţi la moarte pentru că s-au automutilat ca să scape de front. Este nu doar povestea lor ci şi a celor pe care i-au lăsat în urmă: a familiilor, prietenilor, iubitelor şi chiar a duşmanilor. Uniţi printr-un gest extrem şi o condamnare comună, vieţile celor cinci sunt reconstituite în faţa ochilor noştri cu ajutorul Mathildei, logodnica curajoasă şi încăpăţânată a unuia dintre cei condamnaţi. Fată de familie bună, ţintuită într-un scaun cu rotile căruia îi spune "trotinetă", Mathilde vrea să afle ce s-a întâmplat cu logodnicul ei şi, mai ales, dacă acesta a murit cu adevărat în tranşeele de pe Somme. Ca o paranteză, cred că alegerea unuia dintre cel mai greu încercate fronturi din Primul Război Mondial, cel de la Somme, ca loc de executare a pedepsei, nu a fost deloc întâmplătoare. Ceea ce ne spune autorul este faptul că dincolo de manuale, de studiile de tactică şi strategie, acolo au murit oameni, fiecare cu propriile poveşti, speranţe şi dorinţe. Romancierul umanizează şi individualizează un loc şi o perioadă cunoscute mai ales prin statistici şi premiere macabre (de exemplu, în timpul confruntărilor de pe Somme a fost folosit pentru prima oară în istorie un tanc).

Investigaţia Mathildei nu poate determină încadrarea romanul în genul poliţist clasic. A-l considera doar un roman poliţist înseamnă a-i face o nedreptate. Miza acestui roman este una mult mai profundă şi complexă. Mathilde speră că Manech, logodnicul, ar putea fi încă în viaţă şi de aceea caută prin toate mijloacele să afle ce s-a întâmplat exact în ziua în care cei cinci au fost trimişi în teritoriul nimănui, situat între tranşeele franceze şi cele germane ca să moară. Îi cunoaştem, astfel, pe cei cinci soldaţi francezi care au plecat la război, "fiindcă asta-i viaţa": Eschimosu', un tâmplar parizian extrem de talentat, Şase Parale, fost sudor şi care credea că într-o bună zi oamenii vor fi liberi şi egali, "sudorii deopotrivă cu ceilalţi", Omul Ăsta, un fermier tăcut, orfan găsit după naştere pe treptele unei capele, Ange sau Drept Comun, codoş din Marsilia, turnător, fricos şi lipsit de principii, Manech sau Albăstrea, logodnicul Mathildei, cu minţile duse din cauza ororilor pe care le trăise în război. Oameni care, probabil, că pe timp de pace nu s-ar fi întâlnit niciodată, fiecare cu poveştile, iubirile şi speranţele lui. Toţi egali în faţa Morţii şi toţi ţinuţi minte de supravieţuitori după porecle şi nu după numele adevărate.

Căutările fetei ne poartă prin diferite zone ale Franţei, prin vieţi de oameni rămaşi în urmă şi nevoiţi să facă faţă pierderii celor dragi într-un război absurd şi fără sens. Ne duce, de asemenea, pe front, în frig, zăpadă, mizerie şi oroare, unde întâlnim tipologii diferite, de la comandantul curajos, vertical şi dezgustat de ceea ce înseamnă războiul, la militarii funcţionari care nu vânează decât grade şi funcţii fiind dispuşi să sacrifice pe oricine pentru a-şi atinge scopurile. Pătrundem în tranşeele puturoase de la "Bingo Crepuscul", o tranşee nemţească ocupată de francezi şi pe unde trec cei cinci în drumul lor spre moarte. Acolo îl cunoaştem de Célestin Poux supranumit Spaima Trupelor, personaj care aduce aminte de Porta din romanele lui Sven Hassel: descurcăreţul, cel care ştie să rezolve orice problemă şi să găsească mâncare pentru camarazi în orice condiţii de front. Aşa cum Bingo Crepuscul reprezintă interpretarea greşită a însemnării de pe un tablou - General-locotenent Byng la crepuscul, 1916 - , la fel şi istorisirile martorilor şi a celor implicaţi în poveştile celor cinci sunt deformate, contradictorii şi, pe alocuri incredibile. Mathilde reuşeşte să le descâlcească şi să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în acele tranşee, în acele zile, dacă a supravieţuit cineva şi cum a reuşit să facă acest lucru.

Cartea este o pledoarie împotriva războiului, o imagine crudă a ceea ce este acesta cu adevărat, cu accente asemănătoare romanului lui Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest. Vieţi frânte, bărbaţi îmbătrâniţi la patruzeci de ani, oameni care şi-au pierdut minţile, familii nevoite să înveţe să trăiască fără cei dragi, morţi inutile într-un război fără câştigători, imposibilitatea întoarcerii la eul de dinainte de război, neputinţa omului de rând în faţa deciziilor luate în altă parte şi care îi hotărăsc soarta sunt teme care se împletesc în roman realizând o imagine realistă şi dureroasă a ceea ce înseamnă un conflict armat. Dragostea nu aduce alinare în cartea lui Japrisot, ci vine la pachet cu obligaţii, responsabilităţi şi suferinţă. Nu este o carte uşoară, dar este o carte bună care mi-a adus aminte de cele spuse de cineva într-un spectacol de teatru văzut acum ceva timp: că atunci când vor muri toţi cei care au participat la un astfel de conflict şi nimeni nu îşi va mai aminti, omenirea va fi din nou în pericol să repete o asemenea catastrofă. Poate că literatura, prin romane de acest fel, va reuşi să acopere acest gol de memorie, să ne facă să trăim oroarea prin intermediul experienţei altora şi să înţelegem că războiul nu are nimic eroic şi înălţător. Să înţelege noi, dar mai ales cei care decid în numele nostru.

Introducere Atlas 2038. Viitorurile lumii

Virginie Raisson
Atlas 2038. Viitorurile lumii
Editura Seneca, 2018
Traducere din limba franceză de Lidia Hartz
Ilustraţii: Lépac / Fotogravură: Sphinx

Citiţi un fragment din această carte.

***
Introducere

Aici, acolo, peste tot, se nasc noi proiecte. O grădină comunitară. O monedă locală pentru ajutor reciproc. O şcoală unde copiii pot învăţa în ritmul lor. Maşini care se conduc singure sau cu mai mulţi şoferi. Cafenele unde în acelaşi timp se repară aparate vechi şi solidarităţi din străbuni. Credite micuţe, aici, care ajută la crearea de proiecte în altă parte. Culturi care respectă pământul, anotimpurile şi sănătatea consumatorilor. Invenţii colective disponibile tuturor şi în mod gratuit. Poduri pentru arici. Uzine unde deşeurile se transformă în energie. Peşti care rămân în mări şi petrol care rămâne în subsol. Da, peste tot se lansează iniţiative care prezic un viitor mai bun.

În aşteptarea viitorului
Şi cu toate acestea, cu vechile ei tulburări ce duc la violenţă şi inegalităţi, lumea pare atât de departe de acel viitor. Niciodată, de la sfârşitul războiului rece, europenii şi americanii nu s-au arătat atât de prinşi de propriile frici. Frica de lipsuri şi frica de nou. Frica de ceilalţi sau de ce s-ar "putea" întâmpla.

Copleşite de seria de atentate şi de valurile de solicitanţi de azil politic care fug de războiul de acasă, multe state occidentale se retrag în cochiliile lor, construiesc ziduri şi cad în capcanele populismului şi xenofobiei.

Sigur că nu lipsesc motivele pentru a ne lăsa convinşi să nu mai avem încredere şi să căutăm un sens în locuri greşite: minciuni şi corupţie la cel mai înalt nivel, diferenţe record între bogaţi şi săraci, decădere socială, stigmatizare religioasă, conflicte identitare...

Şi dacă mai adăugăm şi ce ni se tot repetă, că suntem prea numeroşi pentru planetă, că globalizarea este ireversibilă şi că este mai presus de decizia guvernelor şi de voinţa popoarelor, ne-am putea chiar mira că tinerii sub treizeci de ani nu resimt mai multă disperare şi furie faţă de generaţiile care îi preced. Puneţi-vă în locul lor... Mai pot ei spera în Europa dacă societăţile îmbătrânite şi îndatorate se încăpăţânează să întâmpine viitorul, se agaţă de ce ar avea de pierdut în loc să se bucure de ce ar avea de câştigat? Dacă se concentrează în continuare pe securitate şi existent şi nu pe curaj şi pe nou? Dacă preferă frica şi prudenţa în locul dorinţei şi al deschiderii? Şi ce am mai putea aştepta şi de la Africa dacă modelele de dezvoltare financiarizate, mondializate şi prost adaptate mediului subsaharian nu le oferă tinerelor generaţii puterea de a-şi crea singure viitorul odată cu viitorul societăţii lor? Şi, în cele din urmă, ce şi-ar mai putea dori copiii acestui secol cărora li se tot repetă că "fericirea stă în avuţie" în timp ce epuizarea resurselor prevesteşte viitoarele frustrări?

Blocat de deziluzia politică din ce în ce mai răspândită, viitorul nu prea ne dă speranţe că lumea se va reînnoi. Că poate merge ceva mai departe de nivelul iniţiativelor locale, de voluntariat şi comunitare. Că poate învinge inerţia şi rezistenţa. Că se poate instituţionaliza dincolo de o microcomunitate sau de un cartier. Că poate rodi şi în alte ţinuturi decât cele exemplare din ţările nordice.

Acceptarea imprevizibilului
Se naşte astfel dorinţa de a explora toate aceste posibilităţi şi de a parcurge, într-o singură relatare, lumea întreagă cu complexitatea, inteligenţa, economia, aspiraţiile, dar şi cu ezitările şi blocajele ei. Este nevoie să ne oprim şi să privim viitorul de la distanţă înainte să ne absoarbă fără să fi avut timp să spunem da. Să analizăm prezentul, nu ca să prevedem viitorul, ci ca să îl acceptăm. Pentru că singurul lucru pe care îl ştim cu siguranţă despre el este că nu va fi aşa cum ne imaginăm astăzi: de la căderea zidului Berlinului la internet şi de la încălzirea globală la revoluţia telefoniei mobile din Africa, nu lipsesc evenimentele, fenomenele şi salturile tehnologice care, acum douăzeci de ani, erau imprevizibile. Din fericire, istoria se naşte şi din convergenţa aleatorie, uneori bruscă, a unor evoluţii neaşteptate. Cine, de exemplu, ar fi garantat acum numai cinci ani că electricitatea obţinută din surse regenerabile ar putea deveni competitivă atât de rapid? În orice caz, nu numeroşii investitori care au ales gazele şi petrolul de şist în locul energiei eoliene şi solare. Şi nici algoritmii marilor centre de date americane care prevăd viitorul uitându-se doar la partea raţională şi la obiceiurile oamenilor fără să ia în calcul şi partea voliţională, emoţională sau capacitatea de schimbare.
Tocmai ştiind deja că viitorul îşi va construi propria sa istorie îndepărtându-se de modele, proiecţii şi predicţii, de ce să deschidem această nouă relatare a Viitorurilor Lumii?

Radiografia posibilului
Sunt mai multe motive care ne îndeamnă să explorăm viitorul şi ceea ce ne oferă. Primul este politic şi se bazează pe o constatare: aceea a limitelor practicilor democratice occidentale în faţa urgenţelor planetare. Din Franţa până în Statele Unite, din Ungaria şi până în Australia, fiecare scrutin este ocazia unei vânători de voturi care conduce la desemnarea unui adversar greşit pentru stigmatizarea duşmanilor utili. În acest sens, analiza comparativă a mortalităţii cauzate de terorismul islamic pe de o parte, poluare, circulaţie rutieră sau alimentaţie proastă pe de altă parte, este edificatoare şi invită la ierarhizarea marilor mize ale societăţii departe de emoţiile mediatice şi exagerările electorale.

Imediat se impune şi o a doua constatare: guvernanţa mondială şi sistemele sale de decizie nu mai sunt adaptate provocărilor pe care viitorul ni le pune deja în faţă. Instaurate după cel de-al Doilea Război Mondial şi prea puţin modificate între timp, aceste sisteme nu ţin cont de schimbările care, de douăzeci de ani, au restructurat profund sistemul-lume prin crearea noilor zone de umbră şi transmutarea punctelor decizionale: urbanizarea, repartizarea demografică, globalizarea economică, financiarizarea globală, migraţiile, noile tehnologii. Prin exemple ca pescuitul sau reglementarea internetului, reies şi riscurile la care această lipsă de reprezentativitate poate expune umanitatea, confruntată cu mize etice deosebit de importante cum sunt cele abordate de inteligenţa artificială, de genetică, biotehnologii şi neuroştiinţe.

În faţa ezitărilor acestei perioade de tranziţie, între două ere ale istoriei, care amplifică tensiunea dintre nevoia infinită de resurse pentru creştere şi limitele fizice ale biosferei, rarităţile prezentate în această lucrare îi îndeamnă pe oameni să aleagă fără întârziere o viziune asupra lumii în care să fie cuprins şi viitorul lor. Lucrarea de faţă se înscrie în tradiţia umanistă, în spiritul şi filozofia acesteia, axate pe cunoaştere, conştiinţă, etică, responsabilitate şi liber-arbitru. În panteonul valorilor şi aspiraţiilor pe care această carte doreşte să le promoveze, progresul provine din coexistenţa armonioasă şi durabilă a oamenilor între ei, dar şi cu mediul. Ori, din această perspectivă, reiese că tehnologia nu va fi suficientă pentru a concilia în timp umanitatea şi biosfera. Progresul necesită în acelaşi timp o evoluţie a scării de decizie şi acţiune, a mixurilor energetice, ritmurilor şi modurilor de viaţă, modelului economic, geografiilor mentale şi în final a unor fundamente ale civilizaţiei industriale care structurează lumea încă şi astăzi.

Şi aşa, în ultimii ani au ieşit la lumină mai multe propuneri care vin să alimenteze această reflecţie asupra progresului şi schimbării: economia colaborativă sau a punerii în comun, monedele locale şi blockchain, sfârşitul muncii şi crearea venitului de bază universal. Fie că le considerăm inovatoare şi promiţătoare sau utopice, imperfecte sau chiar pervertite, fie că provin din anarhism, liberalism, ecologie sau comunitarism, aceste noi moduri de producţie, de redistribuire, de utilizare şi schimb confirmă că până şi fără impulsul cercurilor politice instituite, viitorul se încearcă, se visează, se dezbate, se caută şi se inventează, între constrângeri globale şi elan local, în ciuda numeroaselor forţe de inerţie şi rezistenţă.

Mai mult ca oricând, să transmitem mai departe
În final, această carte răspunde, poate înainte de toate, şi unei nevoi foarte personale de a privi cu luciditate şi încredere viaţa pe care o vor traversa copiii mei. De aceea, în loc de prudenţa şi securitatea invocate peste tot, în mod repetat şi cu orice ocazie, sper să le transmit, prin această relatare a posibilului, gustul riscului, savoarea îndrăznelii, apetitul pentru ceea ce nu cunoaştem încă, plăcerea de acţiona, dar şi îndoiala constructivă şi rezilienţa necesară pentru a putea schimba viitorul şi a face şi reface lumea şi existenţa de câte ori îşi vor dori. O lume pe care de altfel o vor împărţi cu alte 10 miliarde de oameni, poate chiar mai mult, şi cam 7,8 milioane de specii de animale. Cu bucuria acestui gând am resimţit dorinţa de a-i reuni pe toţi în carte, ca şi în lumea reală. Pentru a le reaminti că gândirea nu este niciodată atât de liberă, de fertilă şi de inovatoare ca atunci când se desprinde de convenţii, renunţă la obiceiuri şi rezistă normelor, a trebuit să fac eu primul pas al acestei detaşări.

Colaborativ, fragmentat, conectat, individualist, solidar, materialist, local, global, liber, supravegheat, capitalist, comunitar, digital, creativ, artificial, polarizat sau în reţea... viitorul va fi. Îmi doresc ca această carte să trezească dorinţa de a-l îmbrăţişa şi de a-l construi cu entuziasmul pe care îl datorăm celor mai tineri.

 Cartea Atlas 2038. Viitorurile lumii va fi lansată luni, 10 decembrie 2018, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în cadrul unei discuţii cu Magor Csibi, Raul Pop şi Zoli Toth. Intrarea este liberă, pe baza înscrierii la irina.vasilescu@asociatiasnk.ro. Detalii aici.

Manualul de parenting al Reginei Maria - Kildine

Regina Maria a României
Kildine. Povestea unei mici principese răutăcioase
Editura Corint, 2018
Traducere din franceză de Alteţa Sa Regală Principele Radu
Desene de JOB

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Manualul de parenting al Reginei Maria

Regina Maria a României a trecut de multă vreme din istorie în legendă în mentalul colectiv. Personalitate extraordinară, o regină cu o dedicare faţă de ţară şi oamenii ei greu de egalat, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului care a ştiut să facă faţă cu eleganţă unor momente foarte grele şi să fie inspiraţie pentru cei din jur, Regina Maria reuşeşte să ne mai surprindă încă o dată într-un mod plăcut şi inedit ca autoare a unei poveşti pentru copii intitulată Kildine. Povestea unei mici principese răutăcioase. Cartea a apărut spre finele anului 2018 la Editura Corint într-o prezentare grafică deosebită, fiind tradusă din franceză de Alteţa Sa Regală Principele Radu şi însoţită de ilustraţiile din ediţia franceză originală care îi aparţin lui Jacques Marie Gaston Onfroy de Bréville, zis Job. Recunosc că m-a încântat inclusiv hârtia aleasă pentru tipăritură pentru că mi-a adus aminte de cărţile de basme de altă dată.

Povestea lui Kildine este una care nu îşi va pierde actualitatea atâta vreme cât vor exista părinţi şi copii. Adică niciodată. Mica prinţesă Kildine este un copil dorit, născut târziu şi, drept urmare alintat peste măsură. Răzgâiată, neascultătoare, ştiind să profite de slăbiciunile celor din jur, dar şi de calitatea ei de prinţesă, Kildine crede că totul i se cuvine, că se află deasupra tuturor şi că bunele maniere şi educaţia sunt pentru alte persoane. Atunci când merge însă prea departe şi ascunde coroana regelui, tatăl ei, părinţii hotărăsc că a venit momentul să ia măsuri pentru a o face pe mica prinţesă să înţeleagă că există şi obligaţii şi nu doar drepturi. Kildine este trimisă departe şi învaţă cum trebuie să se comporte o fetiţă civilizată.

Cartea nu este doar o poveste ci un adevărat manual de parenting al epocii. Părinţii care o vor citi vor recunoaşte câteva dintre strategiile propuse de Regina Maria: să nu se răspundă la violenţa verbală şi fizică a copilului cu violenţa adultului, copilului să i se fixeze limite, să înveţe că există întotdeauna consecinţe şi că situaţia şi poziţia părinţilor nu reprezintă un scut pentru comportamentul inadecvat. Kildine învaţă într-un mod destul de dur toate aceste lecţii ceea ce ar putea ultragia pe unii dintre părinţii contemporani nouă, adepţi ai unui parenting permisiv şi fără reguli. Ca părinte, eu cred însă, că cele scrise de Regina Maria constituie un bun punct de plecare pentru meditaţia asupra aceea ce vrem să vedem în copiii noştri şi cum îi pregătim pentru viaţa de adult.

Povestea este frumos construită, cuvintele autoarei reuşesc să creeze imagini în mintea cititorului ceea ce este esenţial pentru o carte de poveşti. Imaginea vulturilor este impunătoare şi cred că aleasă în directă legătură cu simbolistica heraldică a României, mica excursie pe plajă te face să îţi doreşti să fii acolo cu Kildine, să simţi mirosul mării, să culegi scoici şi să te bucuri de căldura razelor de soarelui. Întâlnirea cu regina Flutanda şi micuţul gnom care spune adevăruri neplăcute este o poveste în poveste, un moment care permite terminarea procesului de maturizare şi educare al micii prinţese. Totodată demonstrează imaginaţia şi talentul creator al Reginei pentru că nu este uşor să creezi o lume imaginară, cu atât mai mult un regat al lebedelor.

Cartea are şi câteva note de ironie amară legate de ceea ce înseamnă să fii prinţesă. Astfel, scrie Regina Maria la un moment dat că "în general, nu este prudent să i se dea unei principese idei despre libertate, în fond «Libertate, Egalitate, Fraternitate» sunt cuvinte care nu au fost inventate pentru o principesă. Principesele sunt ca nişte păsări menite să trăiască în cuşti aurite, cu cât învaţă mai repede să le placă traiul din cuşca lor de aur, cu atât mai bine pentru ele." În aceeaşi notă se înscriu şi cuvintele gnomului despre principi şi adevăr. Principilor, spune regina prin intermediul micului omuleţ răutăcios, nu le place adevărul, iar atunci când îl aud, "li se pare că este precum cineva care a uitat să se îmbrace". Răzbate din aceste cuvinte o dorinţă de libertate, de eliberare din chingile sociale şi de etichetă, fără a cădea însă în extremă.

Un personaj interesant în carte este madam Vox Populi, vânzătoarea de mere ranchiunoasă şi cam din topor care devine nu doar cel mai mare critic al lui Kildine, dar şi imaginea celor permanent nemulţumiţi de regalitate. Este şi cea care consideră că problemele făcute de Kildine ar fi putut fi rezolvate cu câteva nuiele la fund. Există ceva primitiv şi aspru în madam Vox Populi, o răutate şi ostilitate care pot totuşi fi îmblânzite prin gesturile şi cuvintele potrivite.

Regina Maria a scris mai mult decât o poveste în Kildine. Este o carte care ţi se dezvăluie în straturi, fiecare dintre ele vorbind despre lucruri care au rămas actuale chiar dacă timpurile s-au schimbat. Şi tocmai acest lucru face din basmul ţesut de autoare o poveste nemuritoare. Pentru că orice poveste îşi dovedeşte valoarea atunci când se confruntă cu trecerea timpului şi reuşeşte să transmită un mesaj cu care cititorul continuă să rezoneze. Pentru că poveştile educă şi formează caractere şi ne pregătesc copiii pentru provocările şi pericolele viitorului.

Gorbaciov este greu de înţeles - Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui

William Taubman
Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. "Gorbaciov este greu de înţeles"

- Gorbaciov este greu de înţeles, mi-a spus el, referindu-se la sine, aşa cum face frecvent, la persoana treia.

Începusem să lucrez la biografia lui în 2005 şi după un an m-a întrebat cum mergea.
- Încet, mi-am cerut eu scuze.
- E-n regulă, a zis el. Gorbaciov este greu de înţeles.

Are simţul umorului. Şi avea de asemenea dreptate. Lumea este profund dezbinată în privinţa lui Gorbaciov. Mulţi, mai ales în Occident, îl consideră cel mai de seamă om de stat din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În Rusia însă este în general dispreţuit de cei care-l acuză de prăbuşirea Uniunii Sovietice şi colapsul economic care a urmat. Admiratorii se extaziază în faţa viziunii şi curajului său. Detractorii, unii dintre ei foşti camarazi de la Kremlin, îl acuză de multe, începând de la naivitate şi terminând cu trădare. Singurul aspect în privinţa căruia toţi sunt de acord este că el a schimbat aproape de unul singur atât ţara sa, cât şi lumea.

Înainte ca Gorbaciov să preia puterea în martie 1985, Uniunea Sovietică era una dintre cele două supraputeri mondiale. Până în 1989, el transformase sistemul sovietic. Până în 1990, Gorbaciov, mai mult ca oricare altul, pusese capăt Războiului Rece. La sfârşitul anului 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, lăsându-l un preşedinte fără ţară.

Gorbaciov n-a acţionat singur. Starea jalnică în care se afla sistemul sovietic în 1985 i-a îndemnat pe colegii lui de la Kremlin să-l aleagă pentru a porni pe calea reformelor, însă el a mers mult mai departe decât intenţionaseră ei. Gorbaciov a avut aliaţi ruşi liberali care i-au salutat reformele de mare amploare şi au acţionat în vederea susţinerii lor, dar apoi l-au ales pe Boris Elţîn să-i conducă spre tărâmul făgăduinţei. În acelaşi timp, Gorbaciov a avut adversari sovietici conservatori, care i s-au opus, mai întâi în secret, apoi făţiş şi total. A avut rivali personali, mai ales pe Elţîn, pe care l-a chinuit şi care l-a chinuit la rândul lui înainte de a aplica lovitura de graţie atât lui Gorbaciov, cât şi URSS-ului. Conducătorii occidentali l-au privit cu îndoială pe Gorbaciov, apoi l-au îmbrăţişat, pentru ca într-un final să-l abandoneze, refuzându-i ajutorul economic de care avea nevoie cu disperare. Şi, poate cel mai important, Gorbaciov a avut de-a face cu Rusia în sine, cu mentalităţile ei tradiţional autoritare şi antioccidentale; după ce i-a respins atât pe Gorbaciov, cât şi pe Elţîn, Rusia l-a îmbrăţişat până la urmă pe Vladimir Putin.

În calitate de secretar general al Partidului Comunist, Gorbaciov a deţinut puterea de a schimba aproape orice. Mai mult, el a fost unic printre egalii săi. Alţi cetăţeni sovietici, unii dintre ei situaţi în poziţii destul de înalte, i-au împărtăşit valorile, dar aproape niciunul dintre cei aflaţi chiar în vârf. Singurii membri ai Biroului Politic care l-au susţinut aproape până la sfârşit, Aleksandr Iakovlev, Eduard Şevardnadze şi Vadim Medvedev, au putut s-o facă doar pentru că Gorbaciov i-a numit sau i-a păstrat. Britanicul Archie Brown, vechi specialist în istoria URSS, scrisese: "Nu există absolut niciun motiv pentru a presupune că vreo posibilă alternativă la Gorbaciov la mijlocul anilor 1980 ar fi răsturnat complet marxism-leninismul şi ar fi schimbat fundamental atât ţara sa, cât şi sistemul internaţional într-o tentativă de a opri un declin care nu reprezenta o ameninţare imediată nici pentru sistem [sovietic], nici pentru el însuşi".

Regretatul om de ştiinţă rus Dmitri Furman a descris în termeni mai largi unicitatea lui Gorbaciov: el a fost "singurul om politic din istoria Rusiei care, având în mâinile sale toată puterea, a optat în mod voluntar pentru limitarea ei, ba chiar a riscat s-o piardă, în numele valorilor principiilor morale". Recurgerea la forţă şi violenţă pentru păstrarea puterii ar fi însemnat pentru Gorbaciov o "înfrângere". În lumina principiilor lui Gorbaciov, a continuat Furman, "înfrângerea sa finală a însemnat o victorie" - deşi, ar trebui adăugat, la momentul respectiv nu i s-a părut deloc aşa.

Cum a devenit Gorbaciov omul care a fost? Cum a ajuns fiul unui ţăran, al cărui omagiu pompos adus lui Stalin i-a adus un premiu important în liceu, să se transforme în groparul sistemului sovietic? "Numai Dumnezeu ştie", s-a lamentat Nikolai Rîjkov, care a fost mult timp premierul lui Gorbaciov şi care într-un final s-a întors împotriva sa. Unul dintre consilierii apropiaţi ai lui Gorbaciov, Andrei Graciov, l-a numit "o eroare genetică a sistemului". Gorbaciov însuşi s-a descris ca fiind "un produs" al acelui sistem şi "antiprodusul" său. Totuşi, cum a reuşit să fie şi una şi alta?

Cum a ajuns să conducă Partidul Comunist, în ciuda celui mai riguros sistem de verificări şi garanţii, conceput pentru a-l proteja tocmai împotriva unuia ca el?Cum, se întreba Graciov, "s-a întâmplat ca o ţară, nu pe de-a întregul normală, să se aleagă cu un conducător înzestrat cu reflexe morale normale şi bun-simţ"? Un psihiatru american care a întocmit pentru CIA profilurile de caracter ale unor conducători străini a rămas "derutat" de felul cum un asemenea "sistem rigid" a putut produce un lider atât de "inovator şi creativ".

Ce schimbări şi-a dorit Gorbaciov pentru ţara sa când a preluat puterea în 1985? Şi-a propus oare doar nişte reforme economice moderate, aşa cum a afirmat atunci, pentru a se radicaliza ulterior din cauza lipsei lor de rezultate? Sau a încercat de la bun început să lichideze totalitarismul, ascunzându-şi obiectivul, deoarece însemna anatema pentru membrii Biroului Politic care-l aleseseră? Ce l-a inspirat până la urmă să încerce să transforme comunismul în URSS? Ce l-a determinat să creadă că ar putea transforma o dictatură într-o democraţie, o economie comandată într-o economie de piaţă, un stat unitar supercentralizat într-o federaţie sovietică autentică şi un război rece într-o nouă ordine mondială bazată pe renunţarea la folosirea forţei - toate în acelaşi timp şi prin intermediul unor mijloace pe care el le-a numit "evoluţioniste"? Ce l-a împins să creadă că ar putea înfrânge în numai câţiva ani şabloane politice, economice şi sociale ruseşti vechi de secole: autoritarismul ţarist care s-a metamorfozat în totalitarismul sovietic, perioadele îndelungate de obedienţă slugarnică faţă de autoritate punctate de răbufniri ocazionale ale unor rebeliuni sângeroase, experienţa minimă în ce priveşte activitatea civică, incluzând aici compromisul şi consensul, lipsa tradiţiei autoorganizării democrate şi absenţa adevăratului stat de drept? Gorbaciov însuşi avea să spună ulterior despre mentalitatea rusă care l-a răsturnat:
- Mentalitatea noastră rusă cerea ca noua viaţă să fie servită pe o tavă de argint imediat, aici şi acum, fără reformarea societăţii.

A avut oare Gorbaciov un plan? Care a fost strategia lui pentru transformarea ţării sale şi a lumii? Criticii lui susţin că n-a avut nici una, nici alta. Admiratorii contracarează, spunând că nimeni n-a avut aşa ceva: nimeni n-ar fi putut avea un proiect pentru transformarea simultană a ţării sale şi a lumii.

Indiferent dacă Gorbaciov a fost sau nu un maestru al strategiei, nu s-a dovedit un tactician sclipitor? Cum altfel ar fi reuşit ca majoritatea membrilor Biroului Politic, care se opuneau celor mai radicale reforme ale sale, să voteze până la urmă în favoarea lor? A fost el pe de altă parte "insuficient de ferm şi consecvent", aşa cum a afirmat unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, Gheorghi Şahnazarov? Şi cum ar fi putut fi, când riscul cu care s-a confruntat timp de şase ani a fost înlăturarea bruscă şi chiar întemniţarea?

Cum a reacţionat Gorbaciov când mulţi dintre camarazii lui de la Kremlin s-au întors împotriva sa şi atât de mulţi dintre cei pe care-i numise personal în funcţii au organizat un puci împotriva lui în august 1991? Sau oare el îi trădase de fapt, făcându-i să creadă că intenţiona să modernizeze sistemul sovietic, dar contribuind după aceea la distrugerea acestuia?

A fost oare Gorbaciov răzbunător şi neiertător? S-ar putea explica astfel incapacitatea lui fatală de a se înţelege cu Boris Elţîn? Gorbaciov a iertat totuşi, sau a dat uitării, criticile aspre ale unora dintre colaboratorii lui cei mai apropiaţi şi i-a păstrat alături în fundaţia pe care a înfiinţat-o după ce a pierdut puterea în 1991.
- Nu pot lua hotărârea să mă răzbun pe cineva, a spus el ulterior. Nu pot să nu iert.

Ţinând seama de toate obstacolele care au stat în calea succesului, n-a fost un idealist utopic? Câtuşi de puţin, a insistat el:
- Te asigur că lui Gorbaciov nu-i stă în fire să viseze cu ochii deschişi. În acelaşi timp însă a precizat:
- Înţeleptul Moise a avut dreptate să-i silească pe evrei să rătăcească patruzeci de ani în deşert... numai aşa au putut scăpa de moştenirea sclaviei sub egipteni.

Din punctul de vedere al conducătorilor, şi îndeosebi al conducătorilor sovietici, Gorbaciov a fost un individ remarcabil de decent, ba chiar prea decent, au afirmat mulţi ruşi şi unii occidentali, prea refractar să utilizeze forţa când forţa era necesară pentru salvarea noii Uniuni Sovietice democrate pe care o crea. De ce, atunci când inamicii lui au fost dispuşi să folosească forţa pentru a strivi libertatea introdusă de el, n-a acceptat să recurgă la forţă pentru a salva acea libertate? Era oare convins din punct de vedere intelectual că, la cât sânge cursese în istoria Rusiei, mai ales în războaie şi în epurările din secolul al XX-lea, nu mai trebuia vărsată nicio altă picătură? A fost oare o aversiune emoţională, bazată pe experienţa personală a costurilor teribile suportate în urma războaielor şi a violenţelor?

Decenţa lui Gorbaciov s-a văzut şi în viaţa de familie. Soţia lui, Raisa, a fost o femeie inteligentă şi cu bun gust (deşi Nancy Reagan avea altă părere). Spre deosebire de mulţi politicieni, Gorbaciov şi-a iubit şi preţuit soţia şi, cu totul rar pentru un conducător sovietic, a fost un tată devotat şi preocupat pentru fiica lui şi de asemenea bunic pentru cele două nepoate. Şi atunci, ce anume l-a făcut să simtă, după moartea chinuitoare a Raisei cauzată de leucemie la vârsta de şaizeci şi şapte de ani, că, aşa cum s-a exprimat el însuşi, "Eu sunt vinovat. Eu am omorât-o"?

Dacă Gorbaciov a fost într-adevăr unic, dacă acţiunile lui au diferit atât de drastic de ceea ce ar fi făcut alţi lideri în locul său, atunci caracterul lui este esenţial în explicarea comportamentului. Dar caracterul lui este greu de definit. A fost el un ascultător excepţional, aşa cum afirmă unii, un individ în esenţă non-ideologic dispus să înveţe din viaţa reală? Sau a fost un individ care n-a ştiut când să tacă? Gorbaciov era extrem de încrezător în sine şi de un narcisism dăunător pentru propria persoană, potrivit spuselor lui Aron Belkin, un important psihiatru sovietic care nu l-a cunoscut personal, dar a cărui diagnoză a fost considerată credibilă de Anatoli Cerneaev, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gorbaciov. Însă dacă narcisismul este un spectru la "capătul sănătos" al "egoismului" şi "încrederii extreme în sine", ni se pare ceva neobişnuit în rândul conducătorilor politici? Indiferent ce termen am folosi, Gorbaciov a fost extraordinar de sigur pe sine. Pe de altă parte, când a fost întrebat ce trăsătură îl deranja cel mai mult la o persoană pe care abia o cunoscuse, Gorbaciov a răspuns:
- Încrederea în sine.

Şi ce îl irita în general cel mai mult la alţii?
- Aroganţa.

Se simţea oare ameninţat de alte persoane încrezătoare în forţele proprii? Sau se vedea pe sine în alţii şi nu-i plăcea ceea ce vedea?

Aleksandr Iakovlev, colaboratorul său cel mai apropiat din conducerea sovietică, dar care s-a îndepărtat cumva de el în ultimii ani, a apreciat că Gorbaciov se considera un om greu de înţeles. Uneori Iakovlev avea impresia că "Gorbaciov se temea să privească în adâncul său, se temea să comunice deschis cu sine, se temea să afle ceva ce nu ştia şi nu dorea să ştie". Potrivit lui Iakovlev, Gorbaciov "a avut mereu nevoie de un răspuns, de laude, sprijin, simpatie şi înţelegere, care să-i alimenteze vanitatea şi părerea foarte bună despre sine, ca şi acţiunile creatoare".

Dacă aşa au stat lucrurile, cum a reacţionat Gorbaciov când, la numai câţiva paşi de vârful muntelui pe care-l suia, a fost nevoit să vadă cum o parte atât de însemnată din viziunea lui măreaţă se evapora în neant? A fost el cu adevărat un conducător măreţ? Sau a fost un erou tragic, doborât în parte de propriile lui carenţe, dar într-o măsură şi mai mare de forţele inflexibile cu care s-a confruntat?

Viaţa ne găseşte, în cele din urmă, pe toţi - Un gentleman la Moscova

Amor Towles
Un gentleman la Moscova
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba engleză de Dana Ionescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Viaţa ne găseşte, în cele din urmă, pe toţi

Aşa cum se întâmplă de multe ori cu cititorii împătimiţi, cartea potrivită îşi găseşte drumul către ei exact atunci când îi simt nevoia. Cam asta mi s-a întâmplat mie cu cartea lui Amor Towels, Un gentleman la Moscova apărută la editura Nemira la sfârşitul lui 2018. Fără chef, după o iarna care s-a arătat generoasă în a-şi arăta puterea, aşteptând cu nerăbdare primăvara, aveam nevoie de o carte care să mă facă să mă simt mai bine, să mă poarte într-o lume diferită de cea în care trăiesc. În cartea lui Towels te ghemuieşti efectiv şi te înfăşori în căldura ei ca şi cum te-ai înveli cu pledul preferat. Îţi dă un sentiment de bine, de lucru aşezat, îţi aduce aminte că uneori este în regulă pur şi simplu să te bucuri de clipele de răgaz, să nu te simţi vinovat că preferi să îţi petreci timpul cu o carte, un ceai sau un prieten în loc să te ocupi de lucruri practice şi serioase.

La starea de bine contribuie în mare măsură modul în care autorul îşi gândeşte şi construieşte personajul principal. Contele Aleksandr Ilici Rostov are un mod elegant de a privi viaţa, o demnitate şi o prestanţă greu de găsit printre contemporanii noştri. Contele, cum îi spune cam toată lumea, prieteni sau duşmani, este obligat în anul 1922 de Comitetul de Urgenţă al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne să nu mai părăsească Hotelul Metropol din Moscova niciodată, iar dacă o va face să fie împuşcat. La data acestei hotărâri contele are treizeci şi trei de ani. Suntem în plină perioadă stalinistă, astfel că nu putem să nu ne gândim că spre deosebire de soarta altor duşmani ai poporului, cea rezervată personajului nostru arată o mare clemenţă. Fără să vreau, primele pagini ale cărţii m-au dus cu gândul la cartea dureroasă a Lenei Constante, Evadarea tăcută, în care pictoriţa şi stenografa româncă îşi povesteşte experienţa concentraţionară, ne vorbeşte despre viaţa de toate zilele într-o celulă, viaţă trăită singură an după an, lună după lună, zi după zi, oră după oră, minut după minut, secundă după secundă. Diferenţa dintre cele două cărţi este izbitoare şi, în acelaşi timp, îi dă cărţii lui Towels o notă de neverosimil, de poveste cu happy end şi, în acelaşi timp, te face să priveşti, cel puţin la început, cu neîncredere plângerile şi tristeţile contelui rus. Treptat, acesta te cucereşte prin şarmul, spiritul, modestia şi bunătatea cu care îi priveşte pe cei din jur şi ajungi să te bucuri de carte pur şi simplu. Îţi dai seama că prin romanul său, autorul nu şi-a dorit să reflecte duritatea şi crimele unei epoci întunecate şi nici suferinţa pe care acele vremuri au creat-o, ci să aducă o odă vieţii, bunul gust şi artei de a trăi frumos şi demn în orice împrejurări. De altfel, referirile la epoca stalinistă sunt oarecum superficiale, nu se insistă pe ele decât în măsura în care afectează direct personajele sau hotelul Metropol. Zidurile hotelului sunt o pavăză în faţa lumii de dincolo, ecourile acesteia fiind filtrate şi ajung la noi doar prin intermediul celor care lucrează sau se cazează la hotel.

Contele Rostov îşi trăieşte, aşadar, o mare parte din viaţă între pereţii hotelului, ceea ce se dovedeşte până la final unul dintre cele mai bune lucruri care i s-ar fi putut întâmpla. Pentru că în hotel o cunoaşte pe fetiţa Nina, cea care îi deschide uşile întregului hotel şi îl familiarizează cu toate cotloanele lui, cea care îi oferă, neaşteptat, bucuria şi responsabilitatea de a deveni, prin adopţie, părintele unei alte copile, Sofia. Tot în hotel îşi cunoaşte marea dragoste, pe Anna Urbanova şi îşi face prieteni buni şi de nădejde, punându-şi la lucru talentele de om de societate, rafinat şi cunoscător al regulilor şi etichetei. Conversaţiile spumoase, ironia cu care îşi priveşte propria soartă, bucuria pe care i-o aduce o masă bine pregătită şi o mâncare excelent gătită, toate fac parte din viaţa şi modul de a fi al contelui Rostov. Odată cu el ne bucurăm şi noi de tot felul de mărunţişuri, de faptul că învaţă să îşi coasă singur un nasture, simţim împreună cu el aroma mierii de albine făcută din polen cules din tărâmuri de poveste, realizăm că satisfacţiile vieţii sunt uneori mărunte, dar valorează mai mult decât poziţiile sociale sau banii din bancă. Contele este exponentul unei lumi în care timpul avea altă valoare după cum reiese şi din povestea ceasului care nu bate decât de două ori pe zi. Tatăl contelui ceruse un astfel de ceas pentru că el credea că omul trebuie să aibă mare grijă de viaţă, dar nu şi de ceas. Aşadar, ceasul trebuia să sune o dată la doisprezece, la prânz, pentru că acela era un moment de judecată. La ora aceea omul harnic, trezit de dimineaţă, putea să se laude că a făcut tot ceea ce îşi propusese pentru ziua respectivă. Aşadar, după-amiaza nu trebuia să depindă de ceasul de la vestă, ci să fie un timp al libertăţii, al plimbărilor, întâlnirilor cu un prieten sau al lecturii. A doua oară, ceasul suna la orele doisprezece noaptea, dar omul nu ar fi trebuit să îl audă niciodată pentru că la ora aceea ar fi trebuit să doarmă. Dacă îl auzea, atunci ar fi trebuit să îl considere o mustrare pentru faptul că nu era deja în lumea viselor.

Towels reuşeşte să te acapareze şi să te seducă. Te face să îţi doreşti să simţi gustul unei supe bouillabaisse, să recunoşti ingredientul secret dintr-un preparat, să ştii cum se taie sparanghelul cu cuţitul special creat pentru acest lucru. Eşti conştient că puţini dintre noi se mai pricep la asemenea fineţuri cum spun unii sau inutilităţi după cum spun alţii, dar înţelegi totodată că am pierdut ceva din savoarea şi bucuria vieţii date de aceste mici detalii atunci când am renunţat la ele şi nu le-am mai găsit rostul. Farmecul cărţii se păstrează şi în traducerea românească realizată de Dana Ionescu căreia îi ierţi micile scăpări cum ar fi traducerea Terorii Roşii (Red Terror) - termen consacrat ca Spaima Roşie.

Poveştile personajelor se întrepătrund şi fiecare îţi devine un companion plăcut pe toată durata lecturii. Pentru a le da viaţă, scriitorul nu apelează la descrieri lungi şi plicticoase ci preferă să îi construiască din mici gesturi şi interacţiuni cu personajul principal. Cartea este asemenea unui fel de mâncare rafinat la care se mai adaugă rând pe rând câte un ingredient care îi sporeşte savoarea şi farmecul. Este, de asemenea, o meditaţie pe marginea vieţii care pare a ne spune că indiferent de circumstanţele în care suntem prinşi, viaţa va găsi o cale ca să ne ajungă din urmă şi să ne ducă acolo unde avem de ajuns. Pentru că, după cum spune contele, laşi circumstanţele să te controleze sau alegi să le controlezi tu pe ele încercând, astfel, să obţii ceea ce este mai bun din ce îţi oferă viaţa. Mă bucur că va urma o ecranizare care îl va avea pe Kenneth Branagh în rol principal pentru că avem nevoie de poveşti frumoase şi aşezate în care lumea să îşi mai dezvăluie din frumuseţe. Aşadar, dacă aveţi nevoie de o carte care să vă ridice moralul, să vă facă să suportaţi mai uşor sfârşitul acesta de iarnă, Un gentleman la Moscova este o alegere potrivită.

Cuvânt înainte la Cu Parlamentul în URSS

Henri Stahl
Cu Parlamentul în URSS
Editura Vremea, 2018
ediţie îngrijită de Irina Stahl

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Prezentul volum de amintiri al scriitorului şi stenografului Henri Stahl vine în continuarea volumului Porumbacu, ce reuneşte mai multe schiţe ostăşeşti scrise de acelaşi autor, publicat cu puţină vreme în urmă la Editura Vremea. Ambele se înscriu în seria lucrărilor prin care editura omagiază împlinirea a o sută de ani de la Marea Unire şi sfârşitul Primului Război Mondial. Cele două volume se completează şi se continuă. Dacă în textele inspirate din fapte reale, incluse în primul, autorul alege să rămână în umbră şi să-i facă pe ceilalţi să vorbească, mai cu seamă pe soldaţi, în cel de al doilea, relatarea se face la persoana întâi, amintirile sunt asumate. Primul volum se încheie la 23 noiembrie (6 decembrie) 1916, data ocupării Bucureştilor de către armatele germane. Cel de al doilea volum debutează cu aceeaşi dată, reluând firul povestirii.

Cu Parlamentul în URSS a fost publicat pentru prima dată în anul 1941 (Institutul de Arte Grafice "Marvan" S.A.R., 109 p.). O a doua ediţie, tipărită într-un tiraj redus, a apărut în anul 2003 (Editura Do-Minor). Deşi în nota introductivă la prima ediţie autorul afirmă că amintirile din perioada refugiului în Rusia i-au "reînviat deunăzi", ele aveau la data publicării o vechime de cel puţin un an. Henri Stahl debutează publicarea fragmentară a amintirilor sale la 26 octombrie 1939, cu un prim pasaj, ce va apărea în paginile revistei de direcţie literară, artistică şi culturală Cuget Clar, condusă de colaboratorul şi bunul său prieten Nicolae Iorga (an IV, nr. 16). Fragmentul ales descrie Iaşii, Parlamentul din 1917 şi evacuarea în Rusia. Încurajat poate de succesul textului său, autorul continuă, până la publicarea integrală a amintirilor sale, ce vor apărea în următoarele numere ale revistei: nr. 18 (9 noiembrie 1939), nr. 19 (16 noiembrie 1939), nr. 20 (23 noiembrie 1939), nr. 21 (30 noiembrie 1939), nr. 25 (28 decembrie 1939), nr. 26 (4 ianuarie 1940), nr. 27 (11 ianuarie 1940), nr. 28 (18 ianuarie 1940), nr. 30 (1 februarie 1940), nr. 32 (15 februarie 1940), nr. 34 (29 februarie 1940), nr. 35 (7 martie 1940), nr. 36 (14 martie 1940). Deşi împărţirea şi denumirea capitolelor diferă faţă de cea din volumul tipărit în 1941, textul se regăseşte integral în paginile revistei, cu excepţia unui scurt capitol (în volum "Odesa ‒ Cherson, p. 34-35). Tot în paginile revistei Cuget Clar, va apărea câteva luni mai târziu o scurtă nuvelă semnată de Henri Stahl şi intitulată "Domnul Aghiotant" (nr. 46 din 23 mai 1940 şi nr. 47 din 30 mai 1940). Cu o acţiune desfăşurată tot în preajma ocupării germane, tot la Centrul de Instrucţie al Armatei a II-a, textul diferă de schiţele reunite în volumul Porumbacu prin intriga sa amoroasă. O anexăm prezentului volum, din dorinţa recuperării acestui text uitat, care prezintă de altminteri multe elemente comune cu celelalte texte republicate.

În prezenta ediţie am optat pentru redarea cât mai fidelă a textelor din ediţia din 1941. Modificările, minime, au vizat în principal rectificarea rarelor greşeli de tipar şi actualizarea grafiei şi punctuaţiei în conformitate cu actualele norme în vigoare. Am păstrat ca atare cuvintele care indică o pronunţie specifică, arhaisme, regionalisme etc. precum şi unele exprimări gramaticale specifice autorului (e.g. "dase" în loc de "dăduse"). Au fost eliminate prescurtările ("d-ta" a devenit "dumneata", "d." a devenit "domnul", "dr." a devenit "doctorul" etc.), la fel ca şi forma prescurtată a verbului a fi, "e", a fost păstrată doar în vorbirea directă, în restul textului fiind înlocuită cu forma literară "este". Au fost eliminate o serie de ghilimele ce nu erau necesare, păstrându-se însă acolo unde marchează sensul peiorativ al cuvântului. La fel au fost eliminate unele majuscule, conform normelor în vigoare. Numele româneşti şi străine de persoane şi de locuri au fost păstrate în forma indicată de autor, în ciuda inconsecvenţei acestuia (e.g. numele lui Racovski este scris Racovschi, Racovski, Rakowski, dar şi Racowschi). Acolo unde am considerat necesar am menţionat forma consacrată a numelui într-o notă de subsol. Numele, cuvintele şi expresiile ruseşti au fost lăsate în transliterarea autorului.

Am corectat şi completat citatele inserate din ziarul Lupta şi din cartea lui Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie (1920). Am completat pe alocuri trimiterile autorului, sau am adăugat, acolo unde a fost cazul, trimiterea bibliografică completă.

Cele trei ilustraţii ale volumului original au fost repoziţionate în text. Am recurs la înlocuirea imaginilor iniţiale (care nu au putut fi reproduse după ediţia originală) cu imagini aproape identice, sau asemănătoare, de o mai bună calitate grafică. Harta Odesei reprodusă în final nu este cea donată de Henri Stahl Bibliotecii Academiei Române, dar aparţine aceleiaşi perioade istorice.

Doresc să adresez mulţumirile mele personalului Bibliotecii Academiei Române pentru ajutorul acordat în localizarea donaţiei Henri Stahl şi pentru implicarea de care au dat dovadă în susţinerea acestui proiect de reeditare.

(Irina Stahl)

Cuvânt înainte la prima ediţie

Uitarea este un dar dumnezeiesc: ce ar fi durerea mamei care şi-a pierdut pruncul dacă timpul nu i-ar alina jalea; ce s-ar face stenograful dacă ar păstra în creierul lui receptiv, amintirea miilor de legi şi sutelor de mii de discursuri pe care le-a înghiţit, le-a transcris şi le-a corectat în jalnica lui carieră!

Totuşi, sunt clipe când, cu părere de rău, îţi dai seama că nu poţi să reînvii în memorie anumite momente. Tot războiul pe care l-ai îndurat, cu toate mizeriile lui, doi ani împliniţi, n-a lăsat decât o amintire tot mai estompată, aşa cum îţi reaminteşti vag de un film de cinematograf; iar dacă n-ai luat note zilnice, sau dacă aceste note s-au pierdut ori ţi s-au confiscat, este cu neputinţă ca memoria să reînvie trecutul.

Se întâmplă însă, uneori, ca un fapt neînsemnat: întâlnirea cu un fost camarad de arme, câteva crâmpeie de note regăsite întâmplător, să arunce brusc o lumină intensă în negura amintirilor şi lucruri uitate să reînvie cu obsedantă putere.

Aşa s-a făcut ca, întâmplări de acum douăzeci şi trei de ani, unele pe care le credeam de tot uitate, altele de care n-aş fi voit să-mi aduc vreodată aminte, au reînviat deunăzi, când, răsfoind printre hârtii, am dat de un caiet-registru de 200 pagini în care, în ordine alfabetică, erau trecuţi toţi parlamentarii refugiaţi în Moldova şi Rusia; diurnele, în lei şi ruble, ce li s-au remis, din noiembrie 1916 şi până la începutul lui 1918.

Am socotit că, poate, nu ar fi lipsit de interes să povestesc, pe baza câtorva note păstrate, unele amintiri în legătură cu pribegia Parlamentului la Iaşi, Odesa şi Cherson.

(Henri Stahl)

Religie şi ştiinţă

Bertrand Russell
Religie şi ştiinţă
Traducere din limba engleză de Monica Medeleanu

***
Prezentare
 

Bertrand Russell, filosof şi matematician englez, şi-a desfăşurat activitatea academică la Trinity College, Universitatea Cambridge, unde a predat timp de mai mulţi ani. A ţinut de asemenea prelegeri în Statele Unite. Distins cu Premiului Nobel Pentru Literatură în 1950, Russell este autorul mai multor cărţi printre care se numără Principia Mathematica, scrisă împreună cu A.N. Whitehead, Autobiography, în trei volume, şi Mysticism and Logic, ultima publicată la Editura Herald în 2011.

*

În această carte mereu actuală, Russell, filosof, agnostic, matematician şi renumit militant pentru pace, oferă un scurt dar profund studiu al conflictelor dintre ştiinţă şi religia tradiţională din ultimii patru sute de ani. Examinând episoadele în care descoperirile ştiinţei s-au ciocnit cu doctrina creştină sau interpretările biblice ale epocii, de la Galileo şi revoluţia copernicană până la descoperirile medicale ale anesteziei şi vaccinării, Russell indică răsturnările şi reevaluările constante ale sistemelor noastre de credinţă de pe parcursul istoriei. În plus, autorul identifică şi acele zone în care încă mai există controverse asemănătoare între ştiinţa modernă şi Biserică. Noua introducere a lui Michael Ruse aduce aceste conflicte dintre ştiinţă şi teologie la zi, focalizându-se asupra unor probleme care au apărut după al Doilea Război Mondial. Acest volum clasic se adresează tuturor celor preocupaţi de filosofie şi religie, precum şi celor interesaţi de gândirea şi scrierile lui Russell.

După cum vă puteţi aştepta, filosofii de profesie tind să nu piardă prea mult timp cu scrierile de popularizare ca ale lui Russell. Însă acestea sunt cele care i-au adus numeroşi adepţi şi o audienţă largă. Erau redactate în mare viteză - putea dicta trei mii de cuvinte într-o zi, fără să corecteze un singur cuvânt pe pagină, dar şi să anticipeze efortul necesar, începând o carte de 65.000 de cuvinte cu exact trei săptămâni înainte de termenul de predare agreat! Cu toate acestea, cărţile sale se dovedeau capodopere de stil, perfect echilibrate, clare şi directe, fără să transmită vreodată condescendenţă. Premiul Nobel i-a fost atribuit în mod just! Şi nicio lucrare nu a contribuit mai mult la el decât acest volum: Religie şi ştiinţă. Acesta a apărut în 1935; a fost retipărit de peste 24 de ori şi este şi acum la fel de proaspăt ca atunci. (Michael Ruse)

*

Michael Ruse este profesor de filosofie si zoologie la Universitatea Guelph, Ontario. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt Evolutionary Naturalism şi The Darwinian Paradigm.

*
Fragment
 

Capitolul I. Temeiuri ale conflictului

Religia şi ştiinţa sunt două aspecte ale vieţii sociale, dintre care prima a fost importantă din timpurile cele mai îndepărtate despre care putem şti ceva cu privire la istoria mentală a omului, în timp ce ultima, după o existenţă, în care a pâlpâit spasmodic, la greci şi arabi, a căpătat brusc importanţă în secolul al XVI-lea, modelând de atunci din ce în ce mai mult atât ideile, cât şi instituţiile printre care şi-a dus existenţa. Între religie şi ştiinţă a existat un conflict prelungit, în timpul căruia, până în ultimii câţiva ani, ştiinţa a ieşit victorioasă de fiecare dată. Dar apariţia unor noi religii în Rusia şi Germania, echipate cu noi mijloace de activitate misionară furnizate de ştiinţă, a creat din nou îndoieli, la fel ca la începutul epocii ştiinţifice şi a readus în prim-plan importanţa examinării temeiurilor şi a istoriei războiului dus de religia tradiţională împotriva cunoaşterii ştiinţifice.

Ştiinţa este încercarea de a descoperi, cu ajutorul observaţiei şi al raţionamentului bazat pe aceasta, în primul rând fapte particulare despre lume, apoi legi care leagă faptele unele de altele şi (în cazuri fericite) fac posibilă predicţia evenimentelor viitoare. Acest aspect teoretic al ştiinţei este asociat cu tehnica ştiinţifică şi care foloseşte cunoaşterea ştiinţifică pentru a produce confort şi lux care erau imposibile sau, cel puţin, mult mai scumpe, în era preştiinţifică. Acest din urmă aspect este cel care oferă o importanţă atât de mare ştiinţei chiar şi pentru cei care nu sunt oameni de ştiinţă.

Religia, din punct de vedere social, este un fenomen mai complex decât ştiinţa. Fiecare dintre marile religii istorice are trei aspecte: (1) o Biserică; (2) un crez; (3) un cod de principii morale personale. Importanţa relativă a acestor trei elemente a variat mult în timpuri şi locuri diferite. Vechile religii ale Greciei şi Romei, până să primească o dimensiune etică din partea stoicilor, nu aveau prea mult de spus despre principiile morale personale; în islam, Biserica a fost lipsită de importanţă în comparaţie cu monarhia temporală; în protestantismul modern, există o tendinţă de a relaxa rigorile crezului. Cu toate acestea, toate cele trei elemente, deşi în proporţii variabile, sunt esenţiale pentru religie ca fenomen social, acesta fiind principalul aspect vizat în conflictul cu ştiinţa. O religie pur personală, atât timp cât se mulţumeşte să evite afirmaţii pe care ştiinţa le poate dezaproba, poate supravieţui netulburată în era cea mai ştiinţifică.

Crezurile sunt sursa intelectuală a conflictului dintre religie şi ştiinţă, dar duritatea opoziţiei s-a datorat legăturii crezurilor cu Bisericile şi cu codurile morale. Cei care cercetează crezuri slăbesc autoritatea şi pot diminua veniturile oamenilor Bisericii; în plus, s-a considerat că subminează moralitatea, întrucât îndatoririle morale erau deduse de oamenii Bisericii din crezuri. Prin urmare, conducătorii seculari, la fel ca şi oamenii Bisericii, au simţit că au motive serioase să se teamă de învăţătura revoluţionară a oamenilor de ştiinţă.

În cele ce urmează, nu ne vom ocupa de ştiinţă în general, nici de religie în general, ci de acele puncte care au generat conflict între ele în trecut sau continuă să facă acest lucru şi în prezent. Atât cât este vorba despre creştinism, aceste conflicte au fost de două feluri. Se întâmplă uneori să existe un text în Biblie care face o afirmaţie cu privire la un fapt, cum ar fi, de exemplu, că iepurele rumegă. Astfel de afirmaţii, atunci când sunt respinse de observaţia ştiinţifică, provoacă dificultăţi pentru cei care cred, aşa cum au făcut cei mai mulţi dintre creştini până când ştiinţa i-a obligat să creadă altfel, că fiecare cuvânt din Biblie este de inspiraţie divină. Dar, atunci când afirmaţiile biblice avute în vedere nu au nicio relevanţă religioasă inerentă, nu este dificil să fie înlăturate prin explicaţie sau să se evite controversa hotărând că Biblia are autoritate doar în probleme de principii morale. Conflictul este totuşi mai puternic când ştiinţa contrazice unele dogme creştine importante sau vreo doctrină filosofică despre care teologii cred că este esenţială pentru ortodoxie. În linii mari vorbind, dezacordurile dintre religie şi ştiinţă au fost iniţial de primul fel, dar au ajuns treptat să aibă ca obiect probleme care sunt sau au fost considerate o parte vitală a învăţăturii creştine.

Bărbaţii şi femeile religioase din zilele noastre au ajuns să simtă că cea mai mare parte din crezul creştinismului, aşa cum exista în Evul Mediu, nu este necesară şi chiar constituie un obstacol pentru viaţa religioasă. Dacă vrem însă să înţelegem opoziţia pe care a întâlnit-o ştiinţa, trebuie să pătrundem în chip imaginativ în sistemul de idei care a făcut ca o astfel de opoziţie să pară a fi întemeiată. Să presupunem că un om l-ar întreba pe un preot de ce să nu comită o crimă. Răspunsul "fiindcă vei fi spânzurat" a fost simţit ca fiind inadecvat atât pentru că spânzurarea ar necesita justificare, cât şi pentru faptul că metodele poliţieneşti erau atât de nesigure, încât un mare număr de criminali scăpa. Exista totuşi un răspuns care, înainte de dezvoltarea ştiinţei, părea satisfăcător pentru aproape toată lumea, şi anume acela că omorul este interzis de Cele Zece Porunci, care i-au fost revelate lui Moise de Dumnezeu pe Muntele Sinai. Criminalul care eluda justiţia pământească nu putea scăpa de mânia divină, care hotărâse pentru ucigaşii care nu se căiau o pedeapsă infinit mai teribilă decât spânzurarea. Acest argument se sprijină totuşi pe autoritatea Bibliei, care poate fi păstrată intactă numai dacă Biblia este acceptată în întregime. Când Biblia pare să spună că Pământul nu se mişcă, trebuie să cădem de acord cu acest enunţ, în ciuda argumentelor lui Galileo, întrucât, în caz contrar, i-am încuraja pe ucigaşi şi toate celelalte feluri de răufăcători. Deşi sunt puţini aceia care l-ar accepta acum, acest argument nu poate fi considerat absurd şi nici cei care au acţionat pe baza lui nu ar trebui să fie priviţi cu dezaprobare morală.

Perspectiva medievală a oamenilor educaţi avea o unitate logică acum pierdută. Toma de Aquino poate fi considerat exponentul - ce se bucură de autoritate - al crezului pe care ştiinţa a fost obligată să îl atace. El a susţinut - iar viziunea lui încă aparţine Bisericii Romano-Catolice - că unele dintre adevărurile fundamentale ale religiei creştine pot fi demonstrate doar pe cale raţională, fără ajutorul revelaţiei. Printre acestea se afla existenţa unui Creator omnipotent şi binevoitor. Din omnipotenţa şi bunăvoinţa Lui rezultă că nu şi-ar lăsa creaturile fără cunoaşterea poruncilor Sale, în măsura în care sunt necesare a le supune voinţei Lui. Trebuie, prin urmare, să existe o revelaţie divină, care, în mod evident, este conţinută în Biblie şi în hotărârile Bisericii. Odată stabilit acest punct, restul lucrurilor pe care trebuie să le cunoaştem pot fi inferate din Scripturi şi din deciziile conciliilor ecumenice. Întregul argument porneşte în mod deductiv de la premisele anterior acceptate de aproape întreaga populaţie a ţărilor creştine şi, dacă argumentul este uneori greşit pentru cititorul modern, erorile lui nu erau vizibile pentru majoritatea contemporanilor educaţi ai lui Toma de Aquino.

Unitatea logică este în acelaşi timp o putere şi o slăbiciune. Este o putere, fiindcă face sigur faptul că oricine acceptă o etapă a argumentului trebuie să le accepte pe toate cele care urmează; este o slăbiciune, pentru că oricine respinge vreuna dintre etapele ulterioare trebuie să respingă şi cel puţin câteva dintre cele anterioare. Biserica, în conflictul ei cu ştiinţa, a manifestat atât putere, cât şi slăbiciune ce rezultă din coerenţa logică a dogmelor ei.

Modul în care ştiinţa ajunge la credinţele ei este complet diferit de cel al teologiei medievale. Experienţa a arătat că este periculos să se pornească de la principii generale şi să se procedeze deductiv, atât pentru motivul că principiile pot fi neadevărate, cât şi pentru motivul că raţionamentul care se bazează pe ele poate fi eronat. Ştiinţa nu porneşte de la presupuneri ample, ci de la fapte particulare descoperite prin observaţie sau experiment. Plecând de la mai multe fapte de acest fel se ajunge la o regulă generală, faptele în discuţie devenind instanţieri ale regulii respective, dacă ea este adevărată. Această regulă nu este afirmată categoric, ci este acceptată pentru început ca ipoteză de lucru. Dacă este corectă, se vor petrece în anumite circumstanţe unele fenomene neobservate până atunci. Dacă se observă că acestea se produc, se confirmă ipoteza; dacă nu se produc, trebuie să se renunţe la ipoteză şi să se propună una nouă. Oricât de multe fapte s-ar descoperi -care să se potrivească cu ipoteza -, acest lucru nu o face certă, deşi până la urmă ar putea ajunge să fie considerată probabilă într-un grad ridicat; în acest caz, este numită mai degrabă teorie decât ipoteză. Mai multe teorii diferite, fiecare construită direct pornind de la fapte, pot deveni fundamentul unei noi ipoteze, mai generale, din care - dacă este adevărată -toate teoriile respective rezultă; iar pentru acest proces de generalizare nu poate fi stabilită nicio limită. Dar, în timp ce, în gândirea medievală, principiile cele mai generale constituiau punctul de pornire, în ştiinţă acestea sunt concluzia finală - finală la un moment dat, căci pot deveni instanţieri ale vreunei legi şi mai ample într-o etapă ulterioară.

Un crez religios diferă de o teorie ştiinţifică prin faptul că susţine că încorporează un adevăr etern şi absolut cert, în timp ce ştiinţa este întotdeauna provizorie, aşteptând ca mai devreme sau mai târziu să se dovedească necesare modificări în teoriile ei actuale şi fiind conştientă că metoda ei este logic incapabilă de a ajunge la o demonstraţie completă şi finală. În cadrul unei ştiinţe avansate însă schimbările necesare sunt, în general, de aşa natură încât nu folosesc decât pentru a oferi o exactitate puţin mai ridicată; vechile teorii rămân utilizabile numai acolo unde este vorba despre aproximări mari, dar eşuează atunci când devine posibilă o nouă detaliere a observaţiei. În plus, invenţiile tehnice sugerate de vechile teorii rămân dovezi ale faptului că au deţinut până la un punct un fel de adevăr practic. Ştiinţa încurajează astfel abandonarea căutării adevărului absolut şi înlocuirea lui cu ceea ce poate fi numit adevăr "tehnic", care aparţine oricărei teorii ce poate fi folosită cu succes în invenţii sau în predicţia viitorului. Adevărul "tehnic" este o chestiune ce ţine de grad: o teorie din care izvorăsc mai multe invenţii şi predicţii de succes este mai adevărată decât una care generează mai puţine lucruri de acest fel. "Cunoaşterea" încetează să fie o oglindă mentală a universului şi devine doar un instrument practic în manipularea materiei. Dar aceste implicaţii ale metodei ştiinţifice nu au fost vizibile pentru pionierii ştiinţei, care, deşi practicau o nouă metodă de căutare a adevărului, concepeau încă adevărul asemenea adversarilor lor, teologii.

O diferenţă importantă între perspectiva medievală şi cea a ştiinţei moderne este cea cu privire la autoritate. Pentru scolastici, Biblia, dogmele credinţei catolice şi (aproape în egală măsură) învăţăturile lui Aristotel erau mai presus de orice îndoială; gândirea originală şi chiar investigarea faptelor nu trebuiau să depăşească limitele stabilite de aceste graniţe ale cutezanţei speculative. Întrebările dacă există oameni la antipozi, dacă Jupiter are sateliţi sau corpurile cad în raport direct proporţional cu masa lor erau întrebări la care se răspundea în mod decisiv nu în urma observaţiei, ci prin deducţie, pornind de la scrierile lui Aristotel sau de la Scriptură. Conflictul dintre teologie şi ştiinţă era în aceeaşi măsură un conflict între autoritate şi observaţie. Oamenii de ştiinţă nu cereau ca enunţurile să fie crezute fiindcă ar exista vreo autoritate care a spus că sunt adevărate; dimpotrivă, ei apelau la dovezile oferite de simţuri şi păstrau numai acele doctrine care credeau că se bazează pe fapte evidente pentru toţi cei care alegeau să facă observaţiile necesare.

Noua metodă a avut un succes atât de mare - atât de ordin teoretic, cât şi practic -, încât teologia a fost obligată treptat să se adapteze la ştiinţă. Textele nepotrivite din Biblie au fost interpretate alegoric sau figurativ. Protestanţii au transferat centrul autorităţii în religie, mai întâi de la Biserică şi Biblie doar la Biblie, apoi la sufletul individual. Treptat, s-a ajuns să se recunoască faptul că viaţa religioasă nu depinde de afirmaţii referitoare la stări de fapt, cum ar fi existenţa istorică a lui Adam şi a Evei. Astfel, religia, cedând avanposturile, a încercat să păstreze cetatea intactă - dacă a reuşit sau nu, rămâne de văzut.

Există totuşi un aspect al vieţii religioase, poate chiar cel mai dezirabil, care este independent de descoperirile ştiinţei şi poate supravieţui indiferent ce am ajunge să credem cu privire la natura Universului. Religia a fost asociată nu numai cu Biserici şi crezuri, dar şi cu viaţa personală a celor care i-au simţit importanţa. La cei mai buni dintre sfinţi şi mistici a existat - în combinaţie - credinţa în anumite dogme şi un anumit sentiment al scopurilor vieţii umane. În zilele noastre, se spune frecvent despre omul care simte profund problemele destinului uman, dorinţa de a diminua suferinţele omenirii şi speranţa că viitorul va realiza posibilităţile cele mai bune ale speciei noastre şi că are o viziune religioasă, oricât de puţin ar accepta din creştinismul tradiţional. În măsura în care religia presupune mai degrabă un mod de a simţi decât un set de credinţe, ştiinţa nu o poate atinge. Poate că, din punct de vedere psihologic, decăderea dogmei ar putea să creeze dificultăţi temporare unui astfel de mod de a simţi, fiindcă a fost atât de intim asociat cu credinţa teologică. Această dificultate nu trebuie să dureze însă la nesfârşit; de fapt, mulţi liber-cugetători au arătat pe parcursul vieţilor lor că acest mod de a simţi nu are nicio legătură esenţială cu un crez. Credinţele neîntemeiate nu pot fi asociate în mod inevitabil cu vreo virtute reală; iar, în cazul în care credinţele teologice sunt neîntemeiate, ele nu pot fi necesare pentru păstrarea a ceea ce este bun în viziunea religioasă. A gândi altfel înseamnă a fi plin de temeri faţă de ceea ce am putea descoperi, lucru care va sta în calea încercărilor noastre de a înţelege lumea; dar adevărata înţelepciune devine posibilă numai în măsura în care dobândim o astfel de înţelegere.

Capitolul II. Revoluţia copernicană

Prima luptă înverşunată dintre teologie şi ştiinţă şi, în unele privinţe, cea mai notabilă a fost disputa purtată pe teren astronomic în cadrul căreia se punea problema dacă Pământul sau Soarele este centrul lucrului pe care acum îl numim sistem solar. Teoria ortodoxă era cea ptolemeică, potrivit căreia Pământul se află în repaus în centrul Universului, în timp ce Soarele, Luna, planetele şi sistemul de stele fixe se rotesc în jurul lui, fiecare în propria sferă. Potrivit noii teorii, şi anume cea copernicană, Pământul, departe de a se afla în repaus, are o mişcare bipartită: face o mişcare de rotaţie în jurul axei sale o dată pe zi şi una de revoluţie în jurul Soarelui o dată pe an.

Teoria pe care o numim copernicană, deşi a apărut cu toată forţa noutăţii în secolul al XVI-lea, fusese de fapt inventată de greci, a căror competenţă în astronomie era foarte mare. A fost susţinută de şcoala pitagoreică, ce a atribuit-o, probabil fără să fie adevărat din punct de vedere istoric, fondatorului ei, Pitagora. Primul astronom despre care se ştie în mod cert că a considerat că Pământul se mişcă a fost Aristarh din Samos, care a trăit în secolul al III-lea î.Hr. A fost un om remarcabil din mai multe puncte de vedere. A inventat o metodă teoretic validă de aflare a distanţelor relative ale Soarelui şi Lunii, deşi, din cauza erorilor de observaţie, rezultatul său a fost departe de a fi corect. Asemenea lui Galileo, a atras asupra sa acuzaţia de impietate şi a fost denunţat de stoicul Cleanthes. Trăia însă într-o epocă în care bigoţii aveau o influenţă scăzută asupra conducerii statale şi se pare că denunţarea respectivă nu i-a făcut niciun rău.

Grecii erau foarte pricepuţi la geometrie, lucru care le-a oferit posibilitatea să ajungă la demonstraţii ştiinţifice în anumite chestiuni. Cunoşteau cauza eclipselor şi, pornind de la forma umbrei Pământului pe Lună, au inferat că Pământul este o sferă. Eratostene, care a trăit puţin mai târziu decât Aristarh, a descoperit cum să estimeze mărimea Pământului. Dar grecii nu posedau nici măcar noţiuni elementare de dinamică şi, prin urmare, cei care au aderat la doctrina pitagoreică a mişcării Pământului nu au putut avansa niciun argument puternic în favoarea punctului lor de vedere. În jurul anului 130 e.n., Ptolemeu a respins punctul de vedere al lui Aristarh şi a repus Pământul în poziţia lui privilegiată din centrul Universului. Pe tot parcursul Antichităţii târzii şi al Evului Mediu, viziunea lui a rămas necontestată.

Copernic (1473-1543) are onoarea, poate puţin meritată, de a fi dat numele lui sistemului copernican. După ce a studiat la Universitatea din Cracovia, s-a dus în Italia în perioada de tinereţe şi prin anul 1500 devenea profesor de matematică la Roma. Totuşi, trei ani mai târziu, s-a întors în Polonia, unde a fost angajat să reformeze sistemul monetar şi să îi combată pe cavalerii teutoni. Timpul liber, pe o perioadă de douăzeci şi trei de ani, din 1507 până în 1530, l-a petrecut creând marea lui operă, Despre revoluţiile sferelor cereşti, care a fost publicată în 1543, chiar înainte de moartea sa.

Teoria lui Copernic, deşi importantă ca efort productiv al imaginaţiei care a făcut posibil progresul, avea totuşi numeroase imperfecţiuni. Planetele, aşa cum ştim acum, se rotesc în jurul Soarelui nu în cercuri, ci în elipse, unde soarele ocupă nu centrul, ci unul dintre focare. Copernic a fost adeptul concepţiei potrivit căreia orbitele lor trebuie să fie circulare şi a explicat neregularităţile presupunând că Soarele nu se află chiar în centrul niciuneia dintre orbite. Acest lucru i-a privat sistemul de simplitatea care constituia cel mai mare avantaj asupra celui al lui Ptolemeu şi ar fi făcut imposibilă generalizarea lui Newton, dacă nu ar fi fost corectat de Kepler. Copernic era conştient că ideea lui centrală fusese avansată deja de Aristarh - o informaţie pe care o datora renaşterii învăţăturilor clasice din Italia, fără de care, în acele zile de admiraţie neţărmurită faţă de Antichitate, poate că nu ar fi avut curajul să îşi publice teoria. Chiar şi aşa, Copernic a amânat mult timp publicarea, temându-se de cenzura ecleziastică. Fiind el însuşi un ecleziast, şi-a dedicat cartea Papei, iar editorul său, Osiandru, a adăugat o prefaţă (care poate că nu ar fi fost aprobată de Copernic), în care spunea că teoria mişcării Pământului este prezentată numai ca o ipoteză şi nu este susţinută ca un adevăr categoric. Aceste strategii au fost suficiente o perioadă şi numai sfidarea mai cutezătoare a lui Galileo a fost cea care a dus la condamnarea oficială retrospectivă a lui Copernic.

La început, protestanţii aproape că erau mai înverşunaţi faţă de el decât catolicii. Luther a spus: "Oamenii pleacă urechea la un astrolog insolent care se străduieşte să arate că Pământul se roteşte, iar nu cerul sau firmamentul, Soarele şi Luna. Oricine doreşte să pară inteligent trebuie să conceapă vreun nou sistem, care este, bineînţeles, cel mai bun dintre toate. Acest neghiob doreşte să răstoarne întreaga ştiinţă a astronomiei; dar Sfânta Scriptură ne spune că Iosua a poruncit Soarelui să stea nemişcat, şi nu Pământului". Melanchton a fost la fel de categoric; aşa a fost şi Calvin, care, după ce a citat textul "Pentru că a întărit lumea care nu se va clinti" (Ps. 92, 2), a conchis triumfător: "Cine va îndrăzni să pună autoritatea lui Copernic deasupra celei a Duhului Sfânt?" Chiar şi Wesley, în secolul al XVIII-lea, neîndrăznind să fie atât de categoric, a afirmat totuşi că noile doctrine din astronomie "tind spre necredinţă".

Cred că, spunând acestea, Wesley avea într-un anumit sens dreptate. Importanţa Omului este o parte esenţială atât a învăţăturii Vechiului Testament, cât şi a celei cuprinse în Noul Testament; într-adevăr, scopurile pe care le-a avut Dumnezeu când a creat Universul par să aibă de-a face în principal cu fiinţele umane. Doctrina Întrupării şi cea a Ispăşirii nu ar putea părea probabile, dacă Omul nu ar fi cea mai importantă dintre fiinţele create. Or, nu există nimic în astronomia copernicană, care să demonstreze că suntem mai puţin importanţi decât presupunem noi în mod firesc că suntem, dar detronarea planetei noastre de pe poziţia ei centrală sugerează la nivel imaginativ o detronare similară a locuitorilor ei. Când se credea că Soarele şi Luna, planetele şi stelele fixe se rotesc o dată pe zi în jurul Pământului, era uşor de presupus că ele existau spre beneficiul nostru şi că noi prezentam un interes special pentru Creator. Dar - când Copernic şi succesorii lui au convins lumea că noi suntem cei care ne rotim, în timp ce stelele nu ţin seama de Pământul nostru; când, în plus, s-a văzut că Pământul nostru este mic în comparaţie cu unele planete şi că acestea sunt mici în comparaţie cu Soarele; când calculele şi telescopul au arătat vastitatea sistemului solar, a galaxiei noastre şi, în cele din urmă, a Universului alcătuit din nenumărate galaxii - a devenit din ce în ce mai dificil să se creadă că un astfel de refugiu îndepărtat şi parohial ar putea avea importanţa care este de aşteptat de la locuinţa Omului, dacă Omul avea însemnătatea cosmică atribuită în teologia tradiţională. Simpla evaluare a proporţiilor a sugerat că probabil nu suntem scopul Universului; stima de sine, care încă supravieţuia, şoptea că, dacă noi nu suntem scopul Universului, probabil că acesta nu are niciun scop. Nu vreau să spun că astfel de reflecţii au vreo putere de convingere din punct de vedere logic şi cu atât mai puţin că au fost generate în mod simultan de sistemul copernican. Vreau să spun doar că erau acel gen de concepţii, pe care acest sistem exista probabilitatea să le stimuleze în cei ale căror minţi era extrem de prezent^[i]. Nu este surprinzător, prin urmare, că Biserica Creştină, cea Protestantă şi cea Catolică deopotrivă au simţit ostilitate faţă de noua astronomie şi au căutat temeiuri pentru a o categorisi drept eretică.

Următorul mare pas în astronomie a fost făcut de Kepler (1571-1630), care, deşi avea aceleaşi idei ca şi Galileo, nu a intrat niciodată în conflict cu Biserica. Dimpotrivă, autorităţile catolice i-au iertat protestantismul datorită superiorităţii sale ştiinţifice^[ii]. Când controlul oraşului Gratz, unde era profesor, a trecut de la protestanţi la catolici, profesorii protestanţi au fost eliminaţi; el însă, deşi a fugit, a fost repus în post, fiind ajutat de iezuiţi. I-a urmat lui Tycho Brahe ca "matematician imperial" sub domnia împăratului Rudolf al II-lea şi a moştenit inestimabilele însemnări astronomice ale lui Tycho. Dacă ar fi depins de postul lui oficial, ar fi murit de foame, căci salariul, deşi era mare, nu se plătea. Dar nu era numai astronom, ci şi astrolog - poate unul care credea sincer în acest domeniu -, iar când a realizat horoscoapele împăratului şi ale altor potentaţi, a putut să ceară bani. A făcut această observaţie cu o candoare dezarmantă: "Natura, care a oferit tuturor animalelor mijloacele de subzistenţă, a dat astrologia ca ajutor şi aliat al astronomiei". Horoscoapele nu au constituit singura lui sursă de trai, fiindcă s-a căsătorit cu o moştenitoare; şi, cu toate că se plângea constant că este sărac, s-a descoperit, atunci când a murit, că era departe de a fi un nevoiaş.

Profilul intelectual al lui Kepler era foarte aparte. Iniţial, a ajuns să favorizeze ipoteza copernicană aproape la fel de mult din adoraţie pentru Soare, cât şi din motive mai raţionale. A fost ghidat în eforturile care au dus la descoperirea celor trei legi ale sale de ipoteza fantastică, potrivit căreia trebuie să fie vreo legătură între cele cinci solide regulate şi cele cinci planete: Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn. Acesta este un exemplu extrem al unei întâmplări deloc rare din istoria ştiinţei, care ne arată că teoriile care se dovedesc a fi adevărate şi importante sunt sugerate descoperitorilor acestora de consideraţii total iraţionale şi absurde. De fapt, este dificil de gândit ipoteza corectă şi nu există nicio tehnică pentru a facilita acest pas esenţial în progresul ştiinţific. Ca urmare, orice plan metodic prin care sunt sugerate noi ipoteze poate fi util: iar, dacă se crede cu tărie în el, îl încarcă pe cercetător cu răbdare pentru a continua să testeze noi posibilităţi, oricât de multe dintre acestea a trebuit să fie eliminate anterior. Aşa s-a întâmplat şi cu Kepler. Succesul lui final, mai ales în cazul celei de-a treia legi, s-a datorat unei răbdări incredibile; dar răbdarea lui a fost urmarea credinţelor mistice că trebuie să existe ceva în cazul solidelor regulate care să furnizeze un indiciu şi că planetele, prin mişcările lor de revoluţie, produc o "muzică a sferelor", care poate fi auzită doar de sufletul Soarelui, căci el era ferm convins că Soarele este corpul unui spirit mai mult sau mai puţin divin.

Primele două legi ale lui Kepler au fost publicate în 1609, iar a treia în 1619. Cea mai importantă dintre cele trei, din punctul de vedere al reprezentării noastre generale a sistemul solar, a fost prima, care enunţa faptul că planetele se rotesc în jurul Soarelui în elipse în raport cu care Soarele ocupă un focar. (Pentru a trasa o elipsă, înfigeţi două ace într-o bucată de hârtie - să spunem la distanţă de 2,5 cm -, după care luaţi o sfoară, să spunem de 5 cm lungime, şi prindeţi-i cele două capete de cele două ace. Toate punctele care pot fi atinse trăgând sfoara strânsă se află pe o elipsă ale cărei ace sunt focarele. Adică o elipsă este alcătuită din toate punctele, în aşa fel încât, dacă aduni distanţa de la un focar cu distanţa de la celălalt focar, vei obţine întotdeauna acelaşi rezultat.)

Grecii au presupus iniţial că toate corpurile cereşti trebuie să se mişte în cercuri, fiindcă cercul este curba perfectă. Când au descoperit că nu se poate lucra cu această ipoteză, au adoptat concepţia conform căreia planetele se mişcă în "epicicluri", care sunt cercuri în jurul unui punct ce se mişcă el însuşi într-un cerc. (Pentru a face un epiciclu, luaţi o roată mare şi puneţi-o pe pământ, după care luaţi o roată mai mică ce are un cui în jantă şi lăsaţi roata mică să se învârtească în jurul roţii mari, în timp ce cuiul zgârie solul. Urma trasată de cui pe pământ este un epiciclu. Dacă Pământul s-ar fi rotit în cerc, în jurul Soarelui, iar Luna s-ar fi mişcat în cerc în jurul Pământului, atunci Luna s-ar mişca într-un epiciclu în jurul Soarelui.)

Deşi grecii ştiau multe despre elipse şi le-au studiat cu atenţie proprietăţile matematice, nu s-au gândit niciodată că este posibil ca sferele cereşti să se mişte altfel decât în cercuri sau complexe de cercuri, deoarece simţul lor estetic le domina speculaţiile şi îi făcea să respingă orice ipoteză, în afară de cele simetrice. Scolasticii au moştenit prejudecăţile grecilor, iar Kepler a fost primul care a îndrăznit să li se opună în această privinţă. Preconcepţiile care au o origine estetică sunt la fel înşelătoare ca şi cele morale sau teologice, iar Kepler poate fi considerat un inovator de prim rang, chiar dacă vom avea în vedere doar acest aspect. Cele trei legi ale sale ocupă totuşi un alt loc mai important în istoria ştiinţei, întrucât au permis demonstrarea legii newtoniene a gravitaţiei.

Legile lui Kepler, spre deosebire de legea gravitaţiei, erau pur descriptive. Ele nu sugerau nicio cauză generală a mişcărilor planetelor, ci ofereau cele mai simple formule prin care să se rezume rezultatele observaţiei. Simplitatea descrierii a reprezentat, până aici, singurul avantaj al teoriei conform căreia planetele se rotesc în jurul Soarelui, şi nu în jurul Pământului, iar rotirea aparentă a cerului din timpul zilei se datora, de fapt, mişcării de rotaţie a Pământului. Astronomilor din secolul al XVII-lea li s-a părut că nu este vorba doar despre simplitate, că pământului se roteşte cu adevărat şi planetele se rotesc cu adevărat în jurul Soarelui, iar această concepţie a fost întărită de opera lui Newton. Dar, de fapt, întrucât orice mişcare este relativă, nu putem distinge între ipoteza că Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi ipoteza că Soarele se roteşte în jurul Pământului. Cele două sunt doar căi diferite de a descrie acelaşi fapt, ca atunci când spunem că A se căsătoreşte cu B sau că B se căsătoreşte cu A. Dar, când ajungem să ne ocupăm de detalii, simplitatea mai mare a descrierii copernicane este atât de importantă, încât nicio persoană întreagă la minte nu s-ar împovăra cu complicaţiile pe care le presupune considerarea pământului drept un corp nemişcat.

Spunem că un tren merge spre Edinburgh, nu că Edinburgh merge spre tren. Am putea face această ultimă afirmaţie fără a greşi din punct de vedere intelectual, dar ar trebui să presupunem că toate oraşele şi câmpurile aflate de-a lungul liniei încep brusc să se îndrepte către sud şi că acest lucru este valabil pentru tot ceea ce se află pe pământ, cu excepţia trenului, ceea ce este logic posibil, dar complicat într-un mod inutil. La fel de arbitrară şi lipsită de scop este mişcarea de revoluţie diurnă a stelelor din ipoteza ptolemeică, dar care este tot atât de lipsită de eroare intelectuală. Totuşi, pentru Kepler, Galileo şi oponenţii lor, din moment ce nu au recunoscut relativitatea mişcării, problema disputată nu părea să ţină de facilitatea descrierii, ci de adevărul obiectiv. Iar această greşeală s-ar părea că a fost un stimul necesar pentru progresul ştiinţei astronomice la vremea respectivă, întrucât legile care guvernează stările corpurilor cereşti nu ar fi fost descoperite niciodată fără simplificările introduse de ipoteza copernicană.

Galileo Galilei (1564-1642) a fost cea mai importantă figură ştiinţifică a perioadei sale, atât datorită descoperirilor pe care le-a făcut, cât şi conflictului cu Inchiziţia. Tatăl său a fost un matematician pauperizat şi a făcut tot ce a putut să-şi îndrepte fiul către acele studii care spera că se vor dovedi mai profitabile. A reuşit să îl împiedice pe Galileo chiar şi de la cunoaşterea existenţei unui obiect de studiu ca matematica, până când, la vârsta de nouăsprezece ani, s-a întâmplat să tragă cu urechea la o lecţie de geometrie. S-a agăţat cu aviditate de acest obiect de studiu, care avea pentru el tot farmecul fructului interzis. Din nefericire, morala acestei întâmplări a rămas necunoscută profesorilor.

Marele merit al lui Galileo a fost combinarea abilităţii experimentale şi a celei mecanice cu puterea încorporării rezultatelor obţinute în formule matematice. Studiul dinamicii, adică al legilor care guvernează mişcările corpurilor începe, practic, odată cu el. Grecii au studiat statica, adică legile echilibrului. Dar legile mişcării, mai ales cele ale mişcării cu viteză variabilă, au fost complet neînţelese atât de către ei, cât şi de oamenii din secolul al XVI-lea. La început, se credea că un corp în mişcare, dacă este lăsat neinfluenţat, s-ar opri, în timp ce Galileo a stabilit că ar continua să se mişte în linie dreaptă cu o viteză uniformă, dacă nu s-ar exercita nicio influenţă din exterior. Altfel spus, trebuie căutate circumstanţe în mediul înconjurător pentru a explica nu mişcarea unui corp, ci schimbarea mişcării acestuia, fie că este vorba despre direcţie, viteză sau despre ambele. Schimbarea vitezei sau a direcţiei mişcării se numeşte accelerare. Astfel, atunci când explicăm de ce corpurile se mişcă aşa cum o fac, accelerarea, iar nu viteza este cea care indică forţele exercitate din afară. Descoperirea acestui principiu a fost primul pas indispensabil în dinamică.

Galileo a aplicat acest principiu în explicarea rezultatelor experimentelor sale asupra corpurilor căzătoare. Aristotel susţinuse că viteza cu care un corp cade este direct proporţională cu greutatea acestuia; adică, dacă un corp care cântăreşte (să spunem) zece kilograme şi unul care cântăreşte (să spunem) jumătate de kilogram ar fi aruncate de la aceeaşi înălţime, în acelaşi moment, cel care cântăreşte jumătate de kilogram ar avea nevoie de zece ori mai mult timp să atingă pământul decât cel care cântăreşte zece kilograme. Galileo, care era profesor la Pisa, dar care nu avea niciun respect pentru sentimentele altor profesori, avea obiceiul să arunce greutăţi din Turnul înclinat chiar când colegii lui aristotelieni se aflau în drum spre cursuri. Bulgări mari şi mici de plumb atingeau pământul aproape simultan, ceea ce i-a dovedit lui Galileo că Aristotel greşise, iar celorlalţi profesori că Galileo era rău. Prin mai multe acte maliţioase, dintre care acesta era ceva obişnuit, şi-a atras ura eternă a celor care credeau că adevărul trebuia căutat în cărţi mai degrabă decât în experimente.

Galileo a descoperit că, în afară de rezistenţa aerului, atunci când corpurile cad liber, ele cad cu o accelerare uniformă, care, într-un spaţiu vid, este aceeaşi pentru toate, indiferent de volumul lor sau de materialul din care sunt alcătuite. În fiecare secundă pe parcursul căreia un corp cade liber într-un spaţiu vid, viteza lui creşte cu aproximativ 9,8 metri pe secundă. El a demonstrat, de asemenea, că, atunci când un corp este aruncat orizontal, ca un glonţ, se mişcă într-o parabolă, în timp ce înainte se presupunea că se mişcă orizontal o perioadă, apoi cade vertical. Acum aceste rezultate pot să nu pară senzaţionale, dar au constituit începutul cunoaşterii matematice exacte cu privire la modul în care corpurile se mişcă în general. Înainte de perioada sa, exista matematica pură - care era deductivă şi nu depindea de observaţie -, precum şi o anumită cantitate de experimentare total empirică, legată în special de alchimie. El a fost însă cel care a făcut cel mai mult pentru inaugurarea practicii experimentului cu scopul de a ajunge la o lege matematică, dând astfel matematicii posibilitatea de a fi aplicată la un material cu privire la care nu exista nicio cunoaştere a priori. Tot el a făcut cel mai mult pentru a arăta, în mod dramatic şi incontestabil, cât de uşor este ca o aserţiune să fie repetată de la o generaţie la alta, în ciuda faptului că cea mai simplă încercare de a o testa i-ar fi demonstrat falsitatea. Pe parcursul celor 2000 de ani de la Aristotel până la Galileo, nimeni nu s-a gândit să afle dacă legile căderii corpurilor sunt ceea ce Aristotel spusese că sunt. Testarea unor astfel de enunţuri poate părea firească pentru noi, dar în zilele lui Galileo cerea geniu.

Experimentele asupra căderii corpurilor, deşi este posibil să îi fi iritat pe pedanţi, nu au putut fi condamnate de Inchiziţie. Telescopul a fost cel care l-a condus pe Galileo pe un teren mai periculos. Auzind că un olandez a inventat un astfel de instrument, Galileo l-a reinventat şi a descoperit aproape imediat mai multe fenomene astronomice noi, dintre care cel mai important pentru el a fost existenţa sateliţilor lui Jupiter. Aceştia erau importanţi în sensul de copie în miniatură a sistemului solar conform teoriei lui Copernic, fiind în schimb dificil de integrat în schema ptolemeică. În plus, au existat tot felul de motive pentru care, în afară de stelele fixe, trebuia să existe exact şapte corpuri cereşti (Soarele, Luna şi cele cinci planete), iar descoperirea a încă patru a fost deosebit de supărătoare. Nu existau oarecele şapte sfeşnice de aur ale Apocalipsei şi cele şapte biserici din Asia? Aristotelienii au refuzat categoric să se uite prin telescop şi au susţinut cu încăpăţânare că Lunile lui Jupiter erau o iluzie^[iii]. Dar Galileo le-a botezat cu prudenţă "Sidera Medicea" (stelele mediceene) după Marele Duce al Toscanei, iar faptul acesta a contribuit mult la convingerea conducerii politice că acestea sunt reale. Dacă acestea nu ar fi constituit un argument în sprijinul sistemului copernican, cei care le-au negat existenţa nu şi-ar fi putut menţine mult timp poziţia.

Pe lângă Lunile lui Jupiter, telescopul a revelat alte lucruri îngrozitoare pentru teologi. S-a observat că Venus are faze asemenea Lunii; Copernic recunoscuse că teoria lui cerea acest lucru, iar instrumentul lui Galileo a transformat un argument împotriva lui într-un argument în favoarea lui. S-a descoperit că Luna are munţi, ceea ce din anumite motive era considerat un lucru şocant. Dar şi mai înspăimântător era că Soarele avea pete! Se considera că acest lucru ne sugerează că lucrarea Creatorului avea neajunsuri; prin urmare, profesorilor din universităţile catolice li s-a interzis să menţioneze petele solare, iar într-unele dintre acestea interdicţia a durat timp de mai multe secole. Un dominican a fost avansat pentru o predică bazată pe următorul text folosit ca un joc de cuvinte: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?", pe parcursul căreia susţinea că geometria este de la diavol şi că matematicienii ar trebui exilaţi, ei fiind autorii tuturor ereziilor. Teologii nu au întârziat să sublinieze faptul că noua doctrină ar face din Întrupare ceva greu de crezut. În plus, din moment ce Dumnezeu nu face nimic în zadar, trebuia să se presupună că celelalte planete erau locuite; dar puteau locuitorii acestora să fi fost descendenţi ai lui Noe sau fuseseră ei mântuiţi de Cristos? Astfel se prezentau doar câteva dintre îndoielile înspăimântătoare care, potrivit cardinalilor şi arhiepiscopilor, ar putea fi provocate de curiozitatea lipsită de pietate a lui Galileo.

Rezultatul tuturor acestor lucruri a fost acela că Inchiziţia a început să se ocupe de astronomie şi a ajuns, prin deducţie de la anumite texte ale Scripturii, la două adevăruri importante:

Primul enunţ, şi anume că Soarele este centrul şi nu se roteşte în jurul Pământului, este prostesc, absurd, fals în teologie şi, de asemenea, eretic, fiindcă este în contradicţie clară cu Sfânta Scriptură. (...) Al doilea enunţ, şi anume că Pământul nu este centrul, ci se roteşte în jurul Soarelui, este absurd, fals în filosofie şi, cel puţin din punct de vedere teologic, în opoziţie cu credinţa adevărată.

Drept urmare, papa i-a poruncit lui Galileo să apară în faţa Inchiziţiei, care i-a ordonat să se dezică de erorile lui, ceea ce a şi făcut pe 26 februarie 1616. A promis solemn că nu va mai susţine opinia copernicană şi nici nu o va mai preda în scris sau oral. Trebuie nu uităm că trecuseră doar şaisprezece ani de la arderea lui Bruno.

La cererea papei, toate cărţile care susţineau că pământul se mişcă au fost puse apoi la Index; iar opera lui Copernic a fost condamnată pentru prima oară. Galileo s-a retras la Florenţa, unde, pentru o vreme, a trăit în tăcere şi a evitat să aducă vreo ofensă duşmanilor lui victorioşi.

Totuşi, Galileo avea o fire optimistă şi era tot timpul înclinat să îşi îndrepte ironiile împotriva neghiobilor. În 1623, a devenit papă prietenul său, cardinalul Barberini, purtând titlul de Urban al VIII-lea, iar lucrul acesta i-a oferit lui Galileo un sentiment de securitate care, după cum au arătat evenimentele, a fost lipsit de temei. A început să scrie lucrarea Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, care a fost încheiată în 1630 şi publicată în 1632. În această carte, se dă impresia că problema dintre cele două "sisteme principale" - al lui Ptolemeu şi al lui Copernic - este lăsată în continuare deschisă, dar cartea constituie, de fapt, în întregime un argument puternic în favoarea celui copernican. Era o carte strălucită şi a fost citită cu aviditate în toată Europa.

Dar, în timp ce lumea ştiinţifică aplauda, ecleziaştii erau furioşi. Pe parcursul perioadei de tăcere impusă lui Galileo, duşmanii lui s-au folosit de ocazie pentru a creşte prejudecăţile prin argumente la care ar fi fost imprudent să se răspundă. S-a invocat faptul că învăţătura lui era în contradicţie cu doctrina prezenţei reale. Părintele iezuit Melchior Inchofer a susţinut că:

opinia despre mişcarea Pământului este cea mai abominabilă, cea mai dăunătoare, cea mai scandaloasă dintre toate ereziile; nemişcarea Pământului este de trei ori sacră; trebuie tolerat mai degrabă argumentul împotriva nemuririi sufletului, a existenţei lui Dumnezeu şi a întrupării decât un argument care vrea să demonstreze că Pământul se mişcă.

Teologii s-au întărâtat unul pe altul prin astfel de strigăte de genul "Şo, pe el!" şi erau acum gata cu toţii pentru a vâna un singur om în vârstă, slăbit de boală şi pe cale de a orbi.

Galileo a fost chemat încă o dată la Roma pentru a apărea în faţa Inchiziţiei, care, simţindu-se batjocorită, era şi mai rigidă decât în 1616. La început, a invocat faptul că era prea bolnav pentru a putea suporta călătoria ce presupunea deplasarea din Florenţa; auzind aceasta, Papa a ameninţat că îşi va trimite propriul medic ca să îl examineze pe acuzat, care urma să fie adus în lanţuri în cazul în care boala lui nu se dovedea a fi disperată. Această ameninţare l-a făcut pe Galileo să întreprindă călătoria, fără să aştepte verdictul medicului trimis de inamicul său - căci Urban al VIII-lea era acum adversarul său înverşunat. Când a ajuns la Roma, a fost aruncat în temniţele Inchiziţiei şi ameninţat cu tortura, dacă nu retracta cele afirmate. Inchiziţia, "invocând sfântul nume al Domnului nostru Isus Cristos şi pe cel al celei mai slăvite Maici a Lui, Fecioara Maria", a hotărât să nu îi fie aplicate pedepsele prevăzute pentru erezie, "cu condiţia ca, în faţa Noastră, cu o inimă sinceră şi o credinţă neprefăcută, să renegi, să blestemi şi să deteşti greşelile şi ereziile spuse". Oricum, în ciuda retractării şi a penitenţei, "te condamnăm la închisoarea formală a acestui Sfânt Oficiu pentru o perioadă care va fi stabilită după vrerea Noastră; iar pe calea penitenţei salvatoare, îţi poruncim ca în următoarele trei săptămâni să reciţi, o dată pe săptămână, cei şapte psalmi de penitenţă".

Comparativa indulgenţă a acestei sentinţe depindea de retractare. Astfel, Galileo a recitat în public, stând în genunchi, un text lung redactat de Inchiziţie, pe parcursul căruia a afirmat:

Abjur, blestem şi detest greşelile şi ereziile pe care le-am spus (...) şi jur că nu voi mai spune şi nici nu voi mai afirma vreodată nimic, verbal sau în scris, care să poată da naştere unei suspiciuni similare cu privire la mine.

A continuat promiţând că va denunţa Inchiziţiei orice eretic despre care va afla începând din acel moment că susţine în continuare că Pământul se mişcă şi jurând, cu mâinile pe Evanghelii, că el însuşi se lepădase de această doctrină. Satisfăcută că interesele religiei şi moralei fuseseră slujite făcându-l pe cel mai mare om al epocii să comită sperjur, Inchiziţia i-a permis să-şi petreacă restul zilelor retras şi în tăcere, este adevărat, nu în temniţă, ci controlat în tot ceea ce făcea, fiindu-i interzis să îşi vadă familia şi prietenii. A orbit în 1637 şi a murit în 1642, anul în care s-a născut Newton.

Biserica a interzis predarea sistemului copernican ca doctrină adevărată în toate instituţiile de învăţământ şi de educaţie pe care le putea controla. Operele care susţineau că Pământul se mişcă au rămas la Index până în 1835. În 1829, când statuia lui Copernic, realizată de Thorwaldsen, a fost dezvelită la Varşovia, s-a adunat o mare mulţime de oameni, pentru a face onorurile astronomului, dar nu a apărut niciun preot catolic. Timp de două sute de ani, Biserica Catolică a păstrat o opoziţie ce a slăbit cu greu faţă de o teorie care, în aproape tot acest interval, era acceptată de toţi astronomii competenţi.

Nu trebuie să se presupună că iniţial teologii protestanţi au fost mai deschişi faţă de noile teorii decât cei catolici. Dar, din mai multe motive, opoziţia lor a fost mai puţin eficientă. Nu exista niciun corp atât de puternic precum Inchiziţia cu rolul de a impune ortodoxia în ţările protestante; în plus, diversitatea sectelor făcea dificilă persecuţia eficientă, cu atât mai mult cu cât războaiele religiei făceau dezirabil un "front comun". Descartes, care a fost îngrozit când a auzit de condamnarea lui Galileo, în 1616, a fugit în Olanda, unde, deşi teologii au cerut vehement pedepsirea lui, conducerea statului a aderat la propriul principiu al toleranţei religioase. Mai presus de orice, bisericile protestante nu erau limitate de pretenţia de infailibilitate. Deşi Scripturile erau acceptate ca fiind inspirate verbal, interpretarea lor era lăsată judecăţii particulare, care a găsit curând modalităţi de eliminare a textelor incomode. Protestantismul a început ca o revoltă împotriva dominaţiei ecleziastice şi a crescut peste tot puterea autorităţilor seculare, aflate în opoziţie cu clerul. Nu există nicio îndoială că, dacă ar fi avut puterea, clerul ar fi folosit-o pentru a împiedica răspândirea copernicanismului. În 1873, un ex-preşedinte al Seminarului Luteran American al Profesorilor a publicat la St. Louis o carte despre astronomie, explicând că adevărul trebuie căutat în Biblie, nu în lucrările astronomilor, şi că, prin urmare, învăţăturile lui Copernic, Galileo, Newton şi ale succesorilor lor trebuie respinse. Dar astfel de proteste întârziate sunt pur şi simplu patetice. Acum se admite în mod universal faptul că, deşi sistemul copernican nu era final, a fost un stadiu necesar şi extrem de important în dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice.

Cu toate că, după "victoria" lor dezastruoasă în faţa lui Galileo, teologii au considerat că este prudent să evite stilul categoric oficial pe care îl arătaseră cu acea ocazie, au continuat să opună obscurantismul ştiinţei atât cât au îndrăznit. Acest fapt poate fi ilustrat de atitudinea lor faţă de subiectul cometelor, care pentru o minte modernă nu par a avea o legătură strânsă cu religia. Totuşi, teologia medievală, tocmai pentru că era un sistem logic singular considerat imuabil, nu a putut evita să aibă opinii categorice despre aproape orice şi era, aşadar, predispusă la un război cu întregul front al ştiinţei. Din cauza vechimii teologiei, o mare parte din ea era doar ignoranţă organizată, ce oferea un parfum de sfinţenie erorilor care nu ar fi putut supravieţui într-o epocă iluminată. Cât priveşte cometele, opiniile ecleziaştilor aveau două surse. Pe de-o parte, domnia legii nu era concepută aşa cum o concepem noi; pe de altă parte, se susţinea că tot ce se afla deasupra atmosferei Pământului trebuia să fie indestructibil.

Să începem cu domnia legii. Se credea că unele lucruri se întâmplă în mod regulat - ca de exemplu răsăritul soarelui şi succesiunea anotimpurilor -, în timp ce alte lucruri sunt semne şi prevestiri, care ori anunţau evenimente viitoare, ori cereau oamenilor să se căiască de păcatele lor. Încă din timpul lui Galileo, oamenii de ştiinţă au conceput legile naturale ca legi ale schimbării; ele spun cum se vor mişca, în anumite circumstanţe, corpurile şi ne pot oferi astfel posibilitatea de a calcula ceea ce se va întâmpla, dar nu spun că ceea ce s-a întâmplat se va întâmpla. Ştim că Soarele va continua să răsară mult timp, dar că, în cele din urmă, din cauza fricţiunii fluxurilor, acest lucru ar putea înceta să se mai petreacă, în urma acţiunii aceloraşi legi care îl fac ca acum să se întâmple. O astfel de concepţie era prea dificilă pentru mintea medievală, care nu putea înţelege legile naturale decât atunci când acestea manifestau o recurenţă continuă. Ceea ce era neobişnuit sau nonrecurent era atribuit direct voinţei lui Dumnezeu, neconsiderându-se că se datorează vreunei legi naturale.

În cer, aproape totul era regulat. La un moment dat, eclipsele păreau a fi o excepţie, dar au fost aduse la nivel de lege de către preoţii babilonieni. Soarele şi Luna, planetele şi stelele fixe continuau să facă an de an ceea ce se aştepta de la ele; nu erau observate unele noi, iar cele cunoscute nu îmbătrâneau niciodată. În consecinţă, s-a ajuns să se susţină că tot ce se află deasupra atmosferei Pământului a fost creat o dată pentru totdeauna, având perfecţiunea dorită de Creator; dezvoltarea şi degradarea erau limitate la Pământul nostru şi făceau parte din pedeapsa pentru păcatul primilor noştri părinţi. Prin urmare, meteoriţii şi cometele, care erau tranzitorii, trebuiau să se afle în atmosfera Pământului, sub Lună, fiind "sublunare". În ceea ce priveşte meteoriţii, această viziune era corectă; în ceea ce priveşte cometele, era greşită.

Aceste două concepţii, potrivit cărora cometele sunt semne prevestitoare şi se află în atmosfera Pământului, erau susţinute cu mare vehemenţă de teologi. Din timpuri străvechi, cometele fuseseră privite ca mesageri ai dezastrului. Această concepţie este considerată corectă de Shakespeare în Iulius Cezar şi Henric al V-lea. Calixt al III-lea, care a fost papă din 1455 până în 1458 şi a fost tulburat puternic de cucerirea Constantinopolului de către turci, a legat acest dezastru de apariţia unei comete mari şi a poruncit zile de rugăciune pentru ca "orice calamitate iminentă să se întoarcă de la creştini către turci". Şi s-a făcut o adăugire litaniei: "Scapă-ne, bunule Dumnezeu, de turc şi de cometă". Cranmer, scriindu-i lui Henric al VIII-lea, în 1532, despre o cometă ce fusese vizibilă atunci, spunea: "Dumnezeu ştie ce lucruri ciudate prezic aceste semne că se vor întâmpla, căci ele nu apar clar decât atunci când e vorba despre ceva important". În 1680, când a apărut o cometă neobişnuit de ameninţătoare, un prezicător scoţian eminent a declarat, cu un naţionalism admirabil, că acestea sunt "minuni care prevestesc marea judecată a acestor ţinuturi pentru păcatele noastre, căci niciodată nu a existat vreun popor care să-l fi supărat mai mult pe Domnul". Spunând acestea, poate că urma fără să vrea autoritatea lui Luther, care declarase:

Păgânii scriu că această cometă poate apărea din cauze naturale, dar Dumnezeu nu creează niciuna care să nu prevestească o calamitate sigură.

Oricare ar fi fost celelalte diferenţe, catolicii şi protestanţii erau de acord în ceea ce priveşte cometele. În universităţile catolice, profesorii de astronomie erau obligaţi să facă un jurământ care era incompatibil cu o concepţie ştiinţifică despre comete. În 1673, Părintele Augustin Angelicul, rectorul Colegiului Clementin de la Roma, a publicat o carte despre meteoriţi şi comete, în care afirma că:

acestea nu sunt corpuri cereşti, ci îşi au originea în atmosfera Pământului, sub Lună; căci tot ceea ce este ceresc e etern şi incoruptibil, în timp ce cometele au un început şi un sfârşit - ergo, cometele nu pot fi corpuri cereşti.

Acest lucru a fost spus, pentru a respinge afirmaţiile lui Tycho Brahe, care, cu susţinerea ulterioară a lui Kepler, oferise o mulţime de motive pentru credinţa că o cometă observată în 1577 era de deasupra Lunii. Părintele Augustin explică mişcările neregulate ale cometelor, presupunând că sunt provocate de îngeri desemnaţi în mod divin pentru a îndeplini această sarcină.

Iată o consemnare din jurnalul lui Ralph Thoresby, foarte britanică prin spiritul compromisului, făcută în anul 1682, când cometa Halley a oferit pentru prima oară - prin apariţia ei - posibilitatea să îi fie calculată orbita:

Doamne, pregăteşte-ne pentru orice schimbări ar prevesti ea; căci, deşi ştiu că astfel de meteoriţi au cauze naturale, aceştia sunt totuşi de a atât de multe ori semnele calamităţilor naturale.

Dovada finală că şi cometele sunt supuse legii şi nu se află în atmosfera Pământului se datorează contribuţiei a trei oameni. Un elveţian numit Doerfel a arătat că orbita cometei din 1680 a fost aproximativ o parabolă; Halley a arătat că acea cometă din 1682 (fiind numită de atunci după el), care stârnise teroare în 1066, iar la căderea Constantinopolului a avut o orbită care a fost o elipsă foarte întinsă, pe o perioadă de aproximativ şaptezeci şi şase de ani; iar Principia lui Newton, din 1687, a arătat că legea gravitaţiei explica la fel de satisfăcător atât mişcările cometelor, cât şi pe cele ale planetelor. Teologii care voiau prevestiri au fost obligaţi să se întoarcă la cutremure şi erupţii. Dar acestea nu aparţineau astronomiei, ci unei ştiinţe diferite, geologia, care s-a dezvoltat mai târziu şi care a avut propria bătălie de purtat împotriva dogmelor moştenite dintr-o epocă ignorantă.

---

[i]De exemplu, Giordano Bruno, care, după şapte ani petrecuţi în închisorile Inchiziţiei, a fost ars de viu în 1600. (N. a.)

[ii]Sau poate, mai degrabă, din cauza faptului că împăratul îi preţuia serviciile astrologice. (N. a.)

[iii]Părintele Clavius, de exemplu, a spus că "pentru a vedea sateliţii lui Jupiter, oamenii ar trebui să facă un instrument care i-ar crea". White, Warfare of Science with Theology, I. (N. a.)