* Mark Mazower, „Balcanii, de la sfârșitul Bizanțului până azi”, traducere de Tudor Călin Zarojanu, Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 218 p.
Știm cu toții propoziția lui Bismark „Balcanii sunt butoiul cu pulbere al Europei”. Mai puțin se știe că tot el, primul cancelar al Germaniei moderne reunite, a identificat, cu câteva decenii înainte să se producă, detonatorul primului mare război mondial: „Vreo tâmpenie nenorocită în Balcani”. „Tâmpenia nenorocită” a fost atentatul de la Sarajevo din 1914 al sârbului Gavrilo Prinkip împotriva prințului Franz-Ferdinand. Majoritatea evenimentelor istorice ulterioare, de la conflictele continue între comunitățile din zonă la crimele în masă bazate pe purificare etnică și la prăbușirea unor state ce păreau de succes (ca Iugoslavia la jumătatea secolului XX), au confirmat intuiția „cancelarului de fier”, desemnând Balcanii drept o regiune blestemată, o sursă continuă de necazuri pentru țările civilizate ale Europei. Să fie într-adevăr Balcanii un spațiu damnat la violență, corupție și cruzimi, pentru care practic nu există soluție? La această întrebare răspunde, în cartea pe care vi-o recomand, istoricul Mark Mazower de la Universitatea Columbia din New York, încercând să depășească nenumăratele clișee privitoare la evoluția teritoriului sud-est european, de la căderea Bizanțului, căruia îi aparținea, la prăbușirea Imperiului Otoman, ce și l-a încorporat, și până la momentul actual, când zona (din care face parte oarecum și România) continuă să fie plină de contradicții politice, economice, etnice. Termenul Balcani este relativ recent, desemnând – după Mazower – un spațiu conlocuit de comunități etnice diferite, de la greci și turci, la slavi, aromâni, români etc. Sub dominație otomană a fost relativ „înghețat”, aceasta nefăcând distincție între creștinii cuprinși între granițele sale. Turcii au păstrat structurile tradiționale ale societăților patriarhale, preponderent rurale, interesați mai ales de exploatarea lor economică. (Puține grupuri etnice s-au convertit, din motive conjuncturale, la islamism.) Uniți prin rezistența lor la presiunea Imperiului Otoman, creștinii au dezvoltat relații bune între ei, naționalitatea fiind, în cei 500 de ani de dominație turcă, o chestiune oarecum secundară. Cu forme de administrare tot mai sclerozate a teritoriului cucerit, impermeabil la reforme cu impact asupra comunităților ce-l compuneau, Imperiul Otoman a decăzut treptat față de o Europă dinamică, Europa națiunilor, dornică să-și însușească „moștenirea” lui. Conceptul romantic de națiune, din perspectiva căruia statele europene moderne au abordat problema acestor teritorii populate cu creștini ale imperiului în declin, a declanșat o regândire a raporturilor dintre comunitățile etnice diferite unite până atunci sub termenul generic de creștini. Apariția târzie, cu ajutorul interesat al puterilor europene, a statelor naționale din zonă, cu granițe trasate adesea artificial după interesele de moment ale acestor puteri, a declanșat o cursă de afirmare a unei etnii sau alteia. Unele dintre ele își întemeiau pretențiile pe mituri fondatoare ce nu mai aveau legătură cu realitatea de pe teren. Angrenajul infernal al conflictelor interetnice a fost potențat de modernizarea forțată, de preluarea unor forme fără fond după model occidental sau de interese externe opuse. Europa a definit Balcanii drept o zonă a violenței endemice dar, de fapt, prin politicile sale contradictorii față de etniile statalizate târziu, a fost cea care a inflamat unele conflicte. Istoricul american ne arată un tablou exact al situației care a făcut din Balcani, chiar și în prezent, o zonă fierbinte. Observațiile lui, inclusiv cele referitoare la români, pe care vă las să le descoperiți, fac din „Balcanii” o lectură convingătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu