Omul de ianuarie

Omul de ianuarie
David Mitchell
Traducere din engleză de Mihnea Gafiţa
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2016



*****
Intro

Scriitorul englez David Mitchell s-a născut în 1969, la Southport, Lancashire. Îşi face studiile de literatură engleză şi americană la University of Kent, urmând apoi un masterat de literatură comparată. Se mută în Sicilia şi apoi în Japonia, la Hiroshima, unde ţine cursuri de limba engleză timp de opt ani.

Debutează cu romanul Ghostwritten (1999), câştigător al John Llewellyn Rhys Prize şi nominalizat la Guardian First Book Award, căruia îi urmează, în 2001, number9dream, nominalizat la Booker Prize, şi Atlasul norilor (Cloud Atlas, 2004; Humanitas Fiction, 2008, 2013), roman câştigător al British Book Literary Fiction Award şi nominalizat la Booker Prize, Nebula Award şi Arthur C. Clarke Award, ecranizat în 2012, cu Tom Hanks şi Hale Berry în rolurile principale. În 2006 publică, de asemenea cu mare succes de critică şi de public, Omul de ianuarie (Black Swan Green), urmat de The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010), roman nominalizat la Booker Prize şi distins cu Commonwealth Writer's Prize, The Bone Clocks (2014) şi Slade House (2015).

În 2003, David Mitchell apare în antologia Granta a celor mai importanţi tineri scriitori englezi, iar în 2007 este inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalităţi din lume. Printre numeroasele premii primite se află Geoffrey Faber Memorial Prize, South Bank Show Literature Prize şi Richard and Judy Best Read of the Year Prize.

În 2007, David Mitchell a fost inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalităţi din lume. Romanele lui David Mitchell sunt traduse în peste treizeci de limbi.

*

În Omul de ianuarie, vocea lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani din cel mai liniştit sat din Worcestershire, este la fel de puternică precum cea a lui Holden Caulfield din romanul De veghe în lanul de secară. La începutul anilor '80, în Anglia încă bântuită de spectrul Războiului Rece, maturizarea lui Jason se petrece sub auspiciile întâmplărilor dramatice care pun stăpânire pe întreaga lume - e totodată vremea recesiunii lui Margaret Thatcher, a muzicii celor de la Duran Duran, a taberelor de ţigani nomazi ajunşi şi în satul Black Swan Green -, o lume şocantă, greu de înţeles pentru un adolescent. Dar adevăratul război este pentru Jason cel de acasă, din mijlocul familiei pe cale să se destrame, şi de la şcoală, unde luptele dintre băieţi sunt dure şi lasă urme adânci asupra unei firi contemplative şi sensibile ca a celui care publică versuri sub pseudonim. De la prima dezamăgire trăită când fata de care se îndrăgosteşte, Dawn Madden, îi întoarce spatele, şi de la culpa morală resimţită când provoacă, fără intenţie, un accident grav, Jason e prins într-o serie de întâmplări care sfârşesc prin a-i schimba definitiv perspectiva asupra lucrurilor şi chiar viaţa.

Romanul de faţă urmăreşte un an (din ianuarie 1982 până în ianuarie 1983) din viaţa lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani dintr-un sat situat în Worcestershire (al cărui nume este chiar titlul original al cărţii - Black Swan Green), unde ecourile Războiului Rece abia îşi fac simţite prezenţa. O lume necruţătoare, în ciuda aparenţei bucolice, mai ales pentru băieţii aflaţi la vârsta adolescenţei, se dezvăluie treptat, odată cu destrămarea familiei lui Jason, prima dragoste, veştile legate de moartea, în Insulele Malvine, a unor tineri soldaţi din Black Swan Green şi apariţia unei tabere de ţigani în pădurea din apropiere. Roman al devenirii, semiautobiografic, Omul de ianuarie e considerat cea mai subtilă şi luminoasă carte a lui David Mitchell.

Roman câştigător al American Library Association Alex Award, 2007 / Finalist la Costa Novel Award, 2006 / Finalist la Los Angeles Times Book Prize, 2006 / Nominalizat la Booker Prize, 2006 / Ales de revista Time între cele mai bune zece titluri ale anului 2006 / Menţionat pe listele celor mai bune cărţi ale anului 2006 de New York Times, Washington Post Book World, The Christian Science Monitor, Rocky Mountain News, Kirkus Reviews.

"Omul de ianuarie este De veghe în lanul de secară britanic, un nou triumf al lui David Mitchell, unul dintre cei mai importanţi şi cunoscuţi scriitori contemporani." (Kirkus Reviews)

"David Mitchell a creat unul dintre cei mai inteligenţi, îndrăzneţi şi amuzanţi tineri naratori care s-au născut vreodată din paginile unui roman. Limbajul său mereu proaspăt, strălucitor îi aduce pe cititori înapoi în adolescenţa lor. Un roman încântător." (The Boston Globe)

"David Mitchell e un autor extrem de curajos şi imaginativ. Ca în romanele lui Thomas Pynchon sau Herman Melville, când îl citeşti ai senzaţia că acoperişul literaturii s-a ridicat şi ţi se permite să te strecori înăuntru." (Time)

"Un roman când nostalgic, când amuzant, când dramatic." (The Washington Post)

Fragment

Regula Numărul Unu este: Nu te gândi la consecinţe. Dacă ignori această regulă, o să eziţi, o să faci totul varză şi-o să fii prins ca Steve McQueen în sârma ghimpată, în Marea evadare. Iată de ce azi-dimineaţă, la prelucrarea metalelor, m-am concentrat la cele două semne din naştere ale domnului Murcot, de parcă viaţa mi-ar fi depins de asta. Are două pete lungi pe gât, de forma Noii Zeelande.
- Bună să vă fie vremea, băieţi! (Profesorul s-a prefăcut că izbea-ntre ele talgerele.) Dumnezeu s-o apere pe Regină!
- Bună să vă fie vremea, domnule Murcot, am intonat noi, după care ne-am întors în direcţia Palatului Buckingham şi-am salutat: Şi Dumnezeu s-o apere pe Regină!

Neal Brose, proptit de menghina pe care o-mparte cu Gary Drake, s-a-ntors şi s-a uitat fix la mine. "Să nu crezi că te-am uitat, Vierme", am citit în ochii lui.
- La proiect, înainte, băieţi. (Jumate din clasă-s fete, dar domnul Murcot ne spune-ntotdeauna "băieţi", cu excepţia cazului în care ne ia la rost. Atunci, suntem cu toţii "fetelor".) Azi este ora finală pe 1982. Dacă nu vă terminaţi proiectul azi, vă paşte o deportare în colonii, pentru tot restul vieţilor voastre.

Proiectul nostru, în trimestrul de faţă, a fost să proiectăm şi să construim un fel de răzuitoare. Al meu era să curăţ între crampoanele ghetelor mele de fotbal.

Am lăsat să treacă vreo zece minute, până când Neal Brose a început să lucreze ceva la bormaşină.

Îmi bătea inima nebuneşte, dar mă hotărâsem.

Din ghiozdanul negru, marca Slazenger, al lui Neal Brose, am scos calculatorul lui matematic cu energie solară Casio, model-colegiu. Cel mai scump calculator de la W.H. Smith. O atracţie sumbră mă-ndemna să continui, aproape încurajându-mă, ca pe-un canoist care-ar fi vâslit de-a dreptul către cascada Niagara, în loc să-ncerce să lupte împotriva curentului. Am scos nepreţuitul calculator din carcasa lui specială.

Holly Deblin m-a văzut. Tocmai îşi lega părul la spate, ca să nu şi-l prindă-n strung. (Domnului Murcot îi face plăcere să reia subiectul morţilor hidoase, cu desfigurare, la care a fost martor de-a lungul anilor.) Cred că ne place, a şoptit Geamănul Nenăscut. Trimite-i o bezea.

Am prins calculatorul lui Neal Brose în menghină. Leon Cutler a observat şi el, dar n-a făcut altceva decât să se uite fix, nevenindu-i să creadă. Nu te gândi la consecinţe. Am rotit cu putere levier-mâner-manivela. Vagi proteste au sunat a pârâituri în carcasa calculatorului. Apoi, m-am lăsat cu toată greutatea pe levierul-pârghie. Scheletul lui Gary Drake, tigva lui Neal Brose, şira spinării lui Wayne Nashend, viitoarele lor, sufletele lor. Şi mai tare. Carcasa, pân' la urmă, s-a făcut ţăndări, circuitele dinăuntru s-au terciuit, fărâme din toate s-au revărsat pe podea, iar calculatorul gros de cinşpe milimetri s-a transformat într-un calculator gros de trei milimetri. Aşa. Praf şi pulbere. Vacarmul a izbucnit de peste tot din atelierul de prelucrarea metalelor.

Regula Numărul Doi este: Fă-o până nu se mai poate des-face.
Regulile-astea două sunt singurele pe care trebuie să le ţii minte.
Splendide şi-ameţitoare căderi de apă - am luat-o la vale pe ele.

- Domnul Kempsey mă informează - domnul Nixon şi-a încrucişat degetele, formând cu ele o bâtă - că tatăl tău şi-a pierdut serviciul de curând.

"Pierdut" - ca şi cum un serviciu ar fi un portmoneu pe care-l pierzi, dacă nu eşti atent. Şi totuşi, da, e-adevărat. La ora 8.55 dimineaţa, tati se dusese la Oxford, unde-şi avea biroul, şi, până la ora 9.15, părăsea deja sediul firmei, escortat de-un angajat de la pază. "Trebuie să mai strângem cureaua", zice Margaret Thatcher, cu toate că ea n-o strânge - nu ea personal. "Nu avem altă soluţie." Magazinele Universale "Groenlanda" l-au dat afară pe tati, fiin'că fusese găsită o lipsă de 20 de lire într-un cont de cheltuieli. După unşpe ani. În felul ăsta, i-a explicat mami la telefon mătuşii Alice, nu mai trebuiau să-i plătească lui tati nici măcar un penny daune pentru concediere. Danny Lawlor îl ajutase pe Craig Salt să-i tragă preşul de sub picioare, adăugase mami. Danny Lawlor pe care l-am cunoscut eu în august era simpatic rău de tot. Dar a fi simpatic nu-i totuna cu a fi bun, mă gândesc. Fiin'că el conduce-acum Roverul 3500 al firmei, care a fost maşina lui tati.
- Jason! a lătrat domnul Kempsey.
- Ăăă... (Da, eram într-un rahat cât casa.) Da, domnule?
- Domnul Nixon ţi-a pus o întrebare.
- Da. Tati a fost dat afară-n ziua cu Bâlciul. Acum... câteva săptămâni.
- O întâmplare nefericită. (Domnul Nixon are nişte ochi de om care se ocupă cu disecţiile.) Dar întâmplările nefericite sunt banale, Taylor, şi relative. Iată ce întâmplare nefericită a trebuit să suporte Nick Yew anul acesta. Sau Ross Wilcox. Cum îl ajută pe tatăl tău distrugerea unui bun al colegului tău de clasă?
- Nu-l ajută, domnule. (Atât de jos era scaunul elevului rău, că domnul Nixon ar fi putut foarte bine să-i reteze picioarele complet.) Faptul c-am distrus calculatorul lui Brose n-are absolut nimic de-a face cu faptul că tatăl meu a fost dat afară, domnule.
- Şi-atunci, cu ce anume, a întrebat domnul Nixon, modificând unghiul sub care-şi ţinea capul, va fi avut de-a face?

Fă-o până nu se mai poate des-face.
- Cu lecţiile de popularitate ale lui Brose, domnule.

Domnul Nixon s-a uitat la domnul Kempsey, căutând o explicaţie.
- Neal Brose? (Domnul Kempsey şi-a dres glasul, neştiind ce să spună.) Lecţii de popularitate?
- Brose - Călăul mi l-a reţinut în gură pe "Neal", dar asta era chiar bine - ne-a ordonat mie, lui Floyd Chaceley, Nicholas Briar şi Clive Pike să-i plătim câte o liră pe săptămână pentru lecţii de popularitate. Eu am refuzat. Aşa că i-a pus pe Wayne Nashend şi Ant Little să mă convingă de ce-o să se-ntâmple dacă nu-mi asigur mai multă popularitate.
- Ce modalitate de persuasiune - vocea domnului Nixon s-a făcut mai dură, semn bun - pretinzi c-ar fi folosit aceşti băieţi?

N-aveam nevoie să exagerez.
- Luni, mi-au golit ghiozdanul pe scări în jos, lângă laboratorul de Chimie. Marţi, m-au bombardat cu bulgări de pământ la ora domnului Carver, de educaţie fizică. În vestiar, azi-dimineaţă, Brose, şi Little, şi Wayne, şi Nashend mi-au spus c-o să-mi tragă şuturi în mutră diseară, pe drum spre casă.
- Vrei să spui - domnului Kempsey i-a crescut uşor temperatura - că Neal Brose conduce un fel de grupare de şantaj? Sub nasul meu?
- "Şantaj" înseamnă, am întrebat eu, cu toate că ştiam foarte bine, să baţi pe cineva care nu vrea să-ţi dea bani, domnule?
- Aceasta ar fi una dintre definiţii. (Domnul Kempsey credea că soarele, luna şi stelele, toate străluceau din curul lui Neal Brose. Toţi profesorii cred la fel.) Ai cumva şi dovezi în acest sens?

Ia-ţi drept aliat viclenia.
- La ce fel de dovezi vă gândiţi, domnule? (Lucrurile evoluau destul de favorabil, ca s-adaug, păstrând o mină serioasă:) Microfoane-ascunse?
- Ei...

Domnul Nixon a preluat iniţiativa:
- Dacă stăm de vorbă cu Chaceley, cu Pike şi cu Briar, ei vor confirma povestea spusă de tine?
- Depinde, domnule, de cine le e frică cel mai tare. De dumneavoastră sau de Brose.
- Îţi promit eu, Taylor, că le va fi cel mai frică de mine.
- Acuzaţiile defăimătoare la adresa caracterului unui coleg sunt lucruri foarte grave, Taylor. (Domnul Kempsey nu era convins, deocamdată.)
- Mă bucur să v-aud spunând asta, domnule.
- Ce nu mă bucură pe mine - doar nu era să lase domnul Nixon ca un interogatoriu să devină o discuţie amicală - este că mi-ai adus în atenţie această problemă nu venind să baţi la uşa mea şi spunându-mi, ci distrugând bunul presupusului tău prigonitor.

"Presupusul" ăsta m-avertiza pe mine că juriul încă mai delibera.
- Dacă implici un profesor, înseamnă că eşti un căcănar, domnule.
- Dacă nu implici un profesor înseamnă că eşti un căcăcios, Taylor.

Viermele Nevricos s-ar fi-ncovrigat sub apăsarea unei nedreptăţi atât de mari.
- Nu m-am gândit chiar atât de departe. ("Găseşte fărâma de adevăr, ţine-te de ea şi suportă consecinţele, fără să te văicăreşti.") A trebuit să-i arăt lui Brose că nu mă tem de el. Nu m-am gândit la nimic altceva.

Dac-ar avea şi plictiseala un miros, ar fi cel din magazia de materiale didactice. Praf, hârtie, ţevi calde, toată ziua, toată iarna. Caiete goale pe rafturi de metal. Stive de Să ucizi o pasăre cântătoare, de Romei şi Juliete, de Moonfleet-uri. Magazia, totodată, e şi celulă de izolare pentru cazuri extreme, cum e-al meu. În afara dreptunghiului de geam givrat din uşă, singura lumină e dată de-un bec deja cafeniu. Domnul Kempsey îmi spusese, tăios, că puteam să-mi fac temele-acolo, până când venea cineva să mă cheme, dar, pentru o dată, eram pregătit. Un poem îmi trăgea şuturi în burtă pe dinăuntru. Fiin'că tot eram într-un asemenea rahat, am şutit un caiet elegant, cu coperţi tari, de pe un raft, în care să scriu. Dar, după numai primul rând, mi-am dat seama că nu era un poem. Era, mai degrabă, o... ce anume? O mărturisire, bănuiesc.

Când a sunat de recreaţia de dimineaţă, am descoperit c-acoperisem trei pagini. Pusul cuvintelor unul după altul face ca timpul să se scurgă prin ţevi mai înguste, dar mai rapid. Umbre treceau prin faţa geamului givrat, pe măsură ce profesorii se grăbeau spre cancelarie, ca să fumeze şi să bea cafea. Umbre care glumeau, care gemeau. N-a intrat nimeni în magazie, să mă recupereze. Toată clasa a şaptea nu vorbea decât despre ce făcusem eu la prelucrarea metalelor - ştiam. Toată şcoala. Oamenii spun că-ţi ard urechile, când vorbeşte lumea despre tine, dar eu simt un vâjâit în străfundurile stomacului. "Jason Taylor, n-a făcut aşa ceva, Jason Taylor, ba chiar a făcut, vai, Doamne, zău aşa, pe cine-a turnat?" Scrisul îneacă vâjâitul respectiv. A sunat de finalul recreaţiei şi umbrele au trecut în direcţia cealaltă. Nici acum n-a venit nimeni. În lumea exterioară, probabil că domnul Nixon îi convoca pe părinţii mei. Nu prea putea să-i surâdă norocul până spre seară. Tati plecase la Oxford, să lege nişte "contacte" pentr-o slujbă nouă. Până şi robotul telefonic al lui tati, cel cu benzi în role mari, fusese trimis înapoi la "Groenlanda". Prin perete, auzeam zuruind, zuruind, zuruind copiatorul Xerox al şcolii.

Un spasm de frică m-a-ncercat, când uşa s-a deschis, dar mi l-am sugrumat singur. Nu erau decât două nasuri-pe-sus dintr-a şasea, trimişi să ia un teanc de Cidru cu Rosie. (Am citit-o şi noi anul trecut. Era o scenă la care tuturor băieţilor din clasă li se scula, de aproape c-auzeai cum creşteau.)
- E-adevăra', Taylor? m-a luat nasul-pe-sus mai mare, de parc-aş fi fost încă în perioada mea de Vierme.
- Ce mă-ta-ţi pasă ţie, bă? i-am dat replica, dup-un moment de tăcere.

Am reuşit să spun asta cu-atâta răutate, că şesarul şi-a risipit cărţile pe jos. Nasului-pe-sus mai mic i-au scăpat şi lui, când a dat să se aplece s-ajute.

Am bătut din palme... încet...

- Ceea ce mă îngrozeşte, clasa 3KM - o fi el, domnul Kempsey, poreclit "Polly", dar e-un pericol, când e-atât de furios -, este că toate aceste acte de intimidare se petrec de săptămânî întregi. Săptămâni.

Clasa 3KM s-a făcut mică-n spatele unei tăceri mormântale.
- SĂPTĂMÂNI!

Clasa 3 KM a tresărit.
- Şi nici măcar unul dintre voi nu s-a gândit să vină la mine! Mă simt dezgustat. Dezgustat şi speriat. Da, speriat. Peste cinci ani, veţi avea drept de vot! Se aşteaptă de la voi să fiţi elita, clasa 3KM. Ce fel de cetăţeni aveţi de gând să deveniţi? Ce fel de ofiţeri de poliţie? De profesori? De avocaţi? De judecători? "Ştiam că nu e bine, dar n-aveam eu treabă, domnule." "Mai bine las pe altcineva s-arate cu degetul, domnule." "Mi-era frică, dacă spuneam orişice, că următorul eram eu, domnule." Ei bine, dacă o asemenea lipsă de şiră a spinării este viitorul societăţii britanice, numai cerul ne mai ajută.

Eu, Jason Taylor, eram un turnător.
- Acuma, sigur, dezaprob cu toată forţa felul în care Taylor m-a făcut atent la toată această jalnică afacere, dar el, cel puţin, a ieşit în faţă. Mai puţin impresionanţi au fost Chaceley, Pike şi Briar, care n-au vorbit decât sub constrângere. Ceea ce constituie o ruşine colectivă pentru voi este c-a trebuit să facă Taylor gestul nesăbuit de azi-dimineaţă, ca să forţeze ieşirea la iveală a lucrurilor.

Fiecare dintre cei din faţă s-a-ntors şi s-a uitat la mine, dar eu de Gary Drake m-am luat:
- Ce vrei, Gary? (Călăul îmi dăduse un salv-conduct pentru acea după-masă. Mă gândesc, uneori, că şi el vrea s-ajungă la o-nţelegere de lucru de-a doamnei De Roo cu mine.) Nu ştii cum arată mutra mea, după trei ani?

Ochii s-au mutat la Gary Drake. Apoi, la domnul Kempsey. Dirigintele nostru ar fi trebuit să deschidă focul asupra mea, fiin'că vorbisem în timp ce vorbea el. Dar uite că n-a tras.
- Deci, Drake?
- Da, domnule?
- Să te prefaci că nu pricepi - este ultima soluţie a prostului, Drake.

Gary Drake avea, de fapt, o figură stânjenită.
- Da, domnule?
- Faci iarăşi acelaşi lucru, Drake.

Gary Drake, bine de tot înghesuit. Wayne Nashend şi Ant Little, suspendaţi. Pe Neal Brose, există şanse ca domnul Nixon să-l exmatriculeze.

Acuma, chiar c-o să vrea să-mi tragă şuturi în mutră.

Pierdutul paradis

Pierdutul paradis
Cees Nooteboom
Traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Prozator, poet, dramaturg, autor de cărţi de călătorie, eseist şi jurnalist neerlandez, Cees Nooteboom s-a născut pe 31 iulie 1933 la Haga (Ţările de Jos). Nereuşind să se adapteze rigorilor impuse de şcolile confesionale catolice pe care le urmează şi fiind declarat inapt pentru serviciul militar, tânărul Nooteboom începe să călătorească prin Europa, făcând autostopul.

Romanul său de debut, Philip şi ceilalţi (Philip en de anderen, 1955), reprezintă o reflectare literară a experienţelor acestei perioade, fiind urmat, în 1963, de Cavalerul e mort (De ridder is gestorven). În 1956 publică primul volum de poezie, De doden zoeken een huis (Morţii îşi caută o casă), şi îşi începe activitatea de jurnalist, colaborând cu numeroase publicaţii din ţara natală şi din străinătate. Relatează ca martor direct despre Revolta din Ungaria (1956), Primăvara de la Praga (1968) şi Căderea Zidului Berlinului (1989).

Romanul Ritualuri (Rituelen, 1980) îi deschide drumul recunoaşterii internaţionale, consolidată de apariţia, în 1991, a romanului Următoarea poveste (Het volgende verhaal) şi, în 1998, a romanului Ziua Tuturor Sfinţilor (Allerzielen). În 2004 publică romanul Pierdutul paradis (Paradijs verloren).

Scrierile sale au fost recompensate cu importante premii: Pegasus Prize (1983), Ferdinand Bordewijk Prijs (1983), Aristeion Prize (1991), Constantijn Huygensprijs pentru întreaga operă (1992), Goethe-Preis (2002), P.C. Hooftprijs (2004) şi Prijs der Nederlandse Letteren (2009). De asemenea, Cees Nooteboom este nominalizat de mai mulţi ani la Premiul Nobel pentru literatură. Cărţile sale sunt traduse în peste treizeci de limbi.

*

Într-o seară nefastă, fără să ştie de ce, Alma părăseşte cartierul bogat în care locuieşte şi ajunge cu maşina într-una dintre favelele din São Paulo. Iar cartierul se dovedeşte pentru ea un infern. În urma unui atac traumatizant, decide să părăsească Brazilia şi, împreună cu Almut, prietena ei, se mută în Australia. După ce încearcă în zadar să-şi afle fericirea în braţele unui pictor aborigen, Alma se lasă în cele din urmă convinsă de Almut să meargă la Perth şi să lucreze, timp de o săptămână, pentru un festival dedicat lui John Milton.
Erik Zondag e un critic literar de modă veche, aflat în Perth în aceeaşi perioadă. E de ajuns să o vadă o dată pe Alma ca să se îndrăgostească de ea, dar paradisul pe care Erik crezuse că l-a găsit se destramă odată cu fuga tinerei.
Peste ani însă, destinul îi va aduce pe cei doi, încă o dată, împreună.

Un roman de mare fineţe, în care realitatea se îngemănează cu literatura, o poveste despre iubire şi regăsire tradusă în peste 25 de ţări.

Alma este o tânără braziliancă fascinată de reprezentările îngerilor în arta Renaşterii. Hotărându-se să plece din iadul care a devenit pentru ea São Paulo, călătoreşte, alături de o bună prietenă, dezinvolta Almut, la Sidney, unde încearcă să-şi refacă viaţa. La un moment dat, în Perth, îngerii capătă pentru Alma o formă concretă.
În partea cealaltă a lumii, criticul literar Erik Zondag se luptă cu propriii demoni: alcoolismul şi obezitatea. În timpul unei cure purificatoare în Austria, destinul îi pregăteşte o surpriză: reîntâlnirea cu fata cu aripi de înger care i-a zdrobit inima în Australia.

"În zilele noastre nu există plăcere mai mare şi mai spirituală decât să îl citeşti pe Cees Nooteboom." (Neue Züricher Zeitung)

"În Pierdutul paradis Nooteboom combină magistral claritatea şi lirismul intens." (The Guardian)

"Geniul lui Cees Nooteboom constă aici în felul unic în care integrează imaginile contemporane, mitice şi istorice." (The Washington Post)

"Un roman îndrăzneţ, provocator, dar şi plin de lumină." (De Volkskrant)

"Romanul lui Cees Nooteboom este plin de îngeri. Paradisul pare să se afle în Australia, în timp ce iadul e în São Paulo. Cees Nooteboom a reuşit să-şi transforme poveştile adunate de-a lungul călătoriilor într-o variaţie surprinzătoare a unei teme eterne." (Trouw)

"Nooteboom este unul dintre cei mai mari romancieri moderni." (A.S. Byatt)

 Mai multe despre această carte a scris Ioana Bâldea Constantinescu aici.

Fragment

- Măcar aţi mai şi râs? întrebă Almut.

Ştiam că avea să întrebe asta. Ştiu şi că e supărată, revoltată. Dacă nu se râde, nu merge. Nu la ea. Mă întorsesem singură la Adelaide, dar ne mai puteam folosi o noapte de căsuţa din Port Willunga, iar ea a vrut s-o vadă. Aceeaşi plajă, acelaşi ocean, aceleaşi păsări, ale căror nume acum le ştiam. Am stat sus, pe o dună, într-un mic restaurant care se numea Star of Greece, fiindcă aici se scufundase odată un vapor grecesc. Era din nou flux, spargerea valurilor de ţărm continua să aibă multe de povestit. Eu nu. Ştiam că Almut aştepta ceva, aşa fusese întotdeauna relaţia noastră, fără secrete. Dar acum ştiam şi că nu puteam spune nimic, nu încă.
- Dar tu ce-ai făcut săptămâna asta? am întrebat-o în cele din urmă.
- Eu? M-am destrăbălat, uite-aşa. Nu, m-am gândit la ce să fac în continuare. Nu ştiam dacă ai să te întorci.
- Dar nu ţi-am spus că după o săptămână o să mă întorc?
- Da, dar grimasa pe care ai făcut-o când ai zis asta putea să însemne exact contrariul. Ca şi cum n-ai mai vrea să te întorci niciodată.

Am ridicat din umeri, însă ea începu să se agite. Am ştiut că nu pot să fac nimic decât să las să treacă furtuna.
- De ce nu recunoşti, pur şi simplu, că sunt lucruri asupra cărora trebuie să reflectăm.

În primul rând, mi s-au terminat banii, dar nu despre asta e vorba. Nu ştiam ce se întâmplă cu tine, nu sunt obişnuită cu asta. Mi-am făcut griji. Şi nu pentru că acel bărbat nici nu m-a băgat în seamă, ci pentru că, după părerea mea, nici pe tine nu te considera potrivită. Picturile lui mi se par minunate, mai ales aceea după care erai aşa de înnebunită. Nu mai ştiu titlul, dar dacă ai fi scris dedesubt "porţile iadului" n-ai fi greşit prea mult. Nu-i de mirare că omul nu râde niciodată. De altfel, pe ei nu i-am văzut niciodată râzând.
- Pe care ei?
- OK, scuze. Însă în Alice Springs, într-o seară, când tu dormeai deja, am plecat la plimbare şi m-am îndepărtat un pic mai mult. Nu ţi-am povestit despre asta.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic. Deodată m-am trezit faţă în faţă cu trei inşi. Ei au rămas nemişcaţi, eu, nemişcată. Duhneau a bere. În rest, nimic. Au stat şi s-au holbat la mine până m-am întors şi am plecat. Asta a fost tot.

După o clipă adăugă:
- A fost ceva îngrozitor de trist.
- Aceeaşi tristeţe o poţi vedea şi la noi, în São Paulo.
- Nu, nu e aceeaşi. În primul rând, acolo se râde mereu, oricât de deplorabil ar fi totul. Sclavii noştri au venit din Africa şi ei cel puţin ştiau să danseze. Vreau să spun, să danseze de-adevăratelea. Îţi poţi închipui aici o şcoală de samba? Dar nu asta am vrut de fapt să zic. Totul e atât de lipsit de speranţă. Ştii fraza aia a lui Groucho Marx? Deodată ne-am trezit la marginea prăpastiei, dar am făcut un pas înainte? Nici măcar asta n-au reuşit să facă aici. I-au prins chiar înainte de buza prăpastiei, chiar dacă pe jumătate sunt falşi.
- Ce-i fals?
- Totul. Mai demult făceau picturile în nisip sau pe propriul corp. Asta însemna ceva, iar apoi dispărea. Bătea vântul, dispărea desenul. Nimic nu era de vânzare. Cum pot să ştiu că e ceva veritabil atunci când cumpăr o scoarţă de copac pictată, care mai demult avea menirea să fie dată unui mort? Câte exemplare poate face un asemenea ins? Ce se întâmplă apoi? Stau acolo undeva, în pădure, cu mai ştiu eu ce obiecte tainice şi aşteaptă până când aterizează iarăşi un proprietar de galerie într-un Piper Cub, cu o sacoşă plină de bani?
- Eşti dezamăgită.
- Poate. Şi poate că am dreptate.
- Fiindcă preţiosul nostru vis din copilărie s-a spulberat? Dar acum o săptămână, la Ubirr, erai încă în extaz. Ai uitat?
- Nu, n-am uitat. Am însă senzaţia că totul e sortit morţii. Şi când am văzut că dispari...
- N-am dispărut.
- Nu, dar păreai aşa de îngrozitor de nefericită...
- Nu eram nefericită. Eram... în altă parte. Încercam să aflu ceva.

Îşi puse mâna pe braţul meu.
- Nu mai întreb nimic. Scuze. Dar, cel puţin, fă-mă să râd puţin. Spune-mi un cuvânt amuzant. Iar apoi trebuie să-ţi spun ceva. Am primit o propunere de care poţi să râzi, cel puţin aşa sper. Dar mai întâi cuvântul.
- Maku.
- Maku, repetă ea. Când trebuie să încep să râd?
- Când ştii ce înseamnă.
- Zi o propoziţie.
- Am mâncat în deşert nişte maku delicioase. Wichetty grubs - larve de fluturi şi gândaci. Se găsesc în apropierea arborilor mulga. Şi tjara, furnicile melifere. După ce plouă, le poţi dezgropa numaidecât de sub orice copac mulga. Furnicile se umflă şi ajung de mărimea unei bile. Sunt pline de o substanţă gălbuie, foarte dulce, folosită de furnicile muncitoare, care vin să o sugă. Vezi, am învăţat foarte multe lucruri. Acum poţi să mă trimiţi în deşert. Mă descurc. Şi propunerea ta?
- E în Perth. E un drum lung, însă rabla noastră o să se descurce, chiar dacă la limită. Are loc un festival literar şi o să fie şi nişte piese de teatru. Caută îngeri, de fapt figuranţi care trebuie să interpreteze nişte îngeri.
- Într-o piesă de teatru?
- Nu. Nu ştiu dacă am înţeles bine, însă mi-au explicat că în timpul festivalului îngerii vor fi ascunşi pretutindeni în oraş, de-a lungul unui traseu marcat, iar oamenii trebuie să-i găsească.
- Şi noi ce trebuie să facem?
- Nimic. Ne dau aripi şi, timp de o săptămână, ne duc în fiecare zi într-un loc ascuns, într-o biserică sau o clădire dărăpănată sau altundeva, într-o bancă, şi-acolo trebuie să rămânem toată ziua şi să ne lăsăm căutate. Toate astea au de-a face cu Paradise Lost.
- N-am citit-o. Poate mai demult, la şcoală, dar nu-mi mai aduc aminte nimic. Ba da, un înger cu o sabie în flăcări care îi izgoneşte pe Adam şi Eva din rai. Dumnezeu, da, şi Satana, o nesfârşită primă parte despre ura lui Satana faţă de Dumnezeu. Şi cum Eva crede că ei chiar trebuie să mănânce acel măr. Totul era foarte trist, însă nu prea mai ştiu exact ce se întâmplă.
- Nici eu. Şi dacă acei oameni ne găsesc?
- N-au voie să vorbească cu noi. De fapt, bineînţeles că o vor face, însă noi n-avem voie să le răspundem în nici un fel. N-avem voie nici să ne mişcăm. Dar se plăteşte bine.
- De unde ai aflat de asta?
- Din revista de teatru de-aici. Am sunat. Se organizează un casting. Cred că pe tine oricum te acceptă. Cu mine o să fie ceva mai dificil.

Arătă spre propriii sâni.
- Ai văzut vreodată vreun înger cu ţâţe?

***

Aşadar, acum sunt un înger. N-a fost greu. Regizoarea m-a ales numaidecât. Important e să poţi sta culcată, fără să te mişti, spusese ea. Şi către asistent:
- E mică, ar încăpea bine în dulapul din clădirea de pe William Street, lângă Gledden Arcade, notează-ţi.

Şi către mine:
- Crezi că poţi să stai culcată fără să te mişti? Căci asta-i important.

I-am spus că n-avea să fie o problemă pentru mine. Aveam destule lucruri la care să mă gândesc. Nici Almut n-a întâmpinat dificultăţi. Şi-a ascuns sânii cât a putut de bine, însă n-ar fi trebuit să-şi dea osteneala.
- O punem sus, pe His Majesty's Theatre, vizavi de Wilson's Car Park. De-abia aştept să văd dacă poate să ţină o sabie în aer timp de câteva ore.

Ieri a fost prima zi. Seara, Almut era frântă de oboseală.
- Stau toată ziua în soarele ăla nenorocit, însă, într-adevăr, am o vedere fantastică. Numai că, bineînţeles, oameni nu văd. Cum e la tine?
- Nici eu nu-i văd.

Nu-i văd, însă îi aud. Îi aud cum urcă scara. Apoi se opresc o clipă, până mă văd; simt acea clipă, şi întotdeauna e ciudat, fiindcă nu pot fi mai mulţi de unu, căci fiecare trebuie să facă traseul singur. Încerc să aud dacă e bărbat sau femeie, însă n-am voie să mă întorc. Stau culcată jos, în acel dulap, cu faţa la perete. Când intră cineva, încerc să-mi ţin respiraţia cât mai mult, numai că, odată cu trecerea timpului, înţepeneşti de tot, iar acolo locul de unde sunt prinse aripile de tine începe să te doară îngrozitor. Slavă Domnului, aud întotdeauna când cineva urcă scara, iar când e linişte pot să-mi mişc încet omoplaţii, altfel aş înnebuni. Îngrozitori sunt oamenii care stau foarte mult, sperând că nu vei rezista şi te vei întoarce spre ei. Ăştia sunt bărbaţi, ştii asta. Atunci mă concentrez pe Bune Vestirile mele, pe ţinuta corpului, pe poziţia aripilor. Şi mă gândesc la el, cum stăteam noi culcaţi acolo, în deşert, chiar şi pe pământ. Păcat că atunci încă n-aveam aripi. Aş vrea să ştiu dacă se gândeşte la mine şi unde e. Şi-apoi visez puţin la ce-ar spune dacă ar intra aici, dacă i-aş recunoaşte pasul şi m-aş întoarce, sfidând toate interdicţiile, însă toate astea sunt, desigur, prostii. Între timp, judecând după stilul de a picta, am descoperit unde se află clanul lui; n-a fost greu să aflu asta. Un întreg grup de familii lucrează aşa, iar în muzeul de-aici am văzut şi picturile celorlalţi, ale celor pe care dorisem să-i cunosc şi pe care el îi ţinuse ascunşi de mine, sau invers, căci, bineînţeles, eu sunt cea pe care el a ascuns-o. Cu astfel de gânduri orele trec repede. Peretele dulapului în care stau culcată nu mai are pentru mine nici un secret, cunosc fiecare crăpătură, zgârietură, denivelare, gândurile mele rătăcesc printre ele ca un drumeţ într-un ţinut pustiu. Atunci când nu-i nimeni, cânt încet, doar pentru mine. După o vreme, te cuprinde o ameţeală sau visezi că poţi zbura. Cel mai tâmpit moment e când vin să ne ia seara - un autobuz plin cu îngeri, un talmeş-balmeş de-a dreptul. Cocaină, sedative, probleme de matematică, fiecare are metodele lui ca să reziste. Toţi sunt morţi de oboseală şi plini de poveşti. Mai ales îngerilor care-i pot vedea pe oameni le e greu, pentru că aceştia le spun cele mai trăsnite lucruri: declaraţii de dragoste, cuvinte porcoase, obscenităţi. Ei ştiu că noi oricum n-avem voie să le dăm nici o replică, iar asta pare să-i aţâţe nespus pe unii oameni.

Despre săptămâna cât am fost plecată n-am mai apucat să vorbesc cu Almut. Acele zile le-am păstrat înăuntrul meu. Uneori mă gândesc la ce ar trebui să facem şi mă întreb dacă vom mai rămâne mult în această ţară. Ştiu că, de fapt, Almut vrea acasă, însă eu încă nu simt asta. Cel mai mult mi-ar plăcea să plec în deşert, însă nu îndrăznesc să-i spun aşa ceva. Seara, în hotel, când ea e încă la bar, desfac pictura şi o pun pe masa de la perete. Apoi mă postez drept în faţa ei, ca o călugăriţă care meditează. După câteva minute începe să funcţioneze şi simt o dorinţă pe care n-o pot descrie în cuvinte şi care ştiu că mă va însoţi întotdeauna. Încă nu vreau să-i spun nimic lui Almut şi, deşi nu ştiu dacă poţi să hotărăşti aşa ceva, cred că voi continua mereu să rătăcesc pentru a transforma lumea în propriul meu deşert. Am destule lucruri la care să mă gândesc, cât pentru o viaţă întreagă. Peste tot sunt larve şi furnici melifere, peste tot sunt fructe cu boabe şi rădăcini, iar acum ştiu cum să le găsesc. Pot supravieţui.

NUMAI IN ACEST WEEKEND 70 de titluri la pretul special de 15 lei

Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci si senine
Si în jur parcă-l colindă dulci si mândre primăveri,
Sau văd nopti ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzidumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii si cu râuri de cântări.

Văd poeti ce au scris o limbă, ca un fagure de miere,
Chichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist si mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii pimăvară,
Cantemir croind la planuri de cutite si pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu -- Doinici cuib de-ntelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale neturnată.
S-a dus Pan, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.

Eliad zicea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profetiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nteles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă si azi în fata lumii o enigmă nescplicată
Si vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul s-a lui lanturi de aramă;
L-ale tării flamuri negre Cîrlova ostirea cheamă,
În prezent vrăjeste umbre dintr-al secolilor plan;
Si ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă --
Viata-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Si din liră curgeau note si din ochi lacrimi amare
Si astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Muresean scutură lantul cu-a lui vce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amortită,
Cheamă piatra să învie ca si miticul poet,
Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune
Si bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot desteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe muncedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvătatilor mireni;
Moaie pana în culoarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveste din nou iarăsi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

S-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr si ferice,
Ce din frunze îti doineste, ce cu fluierul îti zice,
Ce cu basmul povesteste -- veselul Alecsandri,
Ce-nsirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O asează-n tron de aur să domnească lumi rebele
Si iubind-o fără margini, scrie: “visul de poet”.

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce si a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El desteaptă-n sânul nostru dorul tării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a isoriei minune,
Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.

......................................................................................................
Iară noi? Noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măsti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră:o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeati în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Si de-aceea spusa voastră era sântă si frumoasă,
Căci de minti era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, desi vpi sunteti bătrâni.
S-a întors masina lumii cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăsi trecutul, fără inimi, trist si rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduti în gânduri sânte, convorbeatu cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur si rece -- marea noastră e înghet.
Voi urmati cu răpejune cugetăril regine,
Când plutim pe aripi sânte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéti.

Cu-a ei candelă de aur palida întelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vietii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastra: o liră,
Ce la vântul cald ce-o miscă, câmtări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simtirea simulează,
Privim reci la lumea asta -- vă numim vizionari.
O conventie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Ati luptat luptă deseartă, ati vânat tintă nebună,
Ati visat zile de aur pe-astă lume de amar.

“Moarte succede vietii, viata succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, N-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană si simbol;
Numesc sunt, frumos si bine ce nimic nu însemnează,
Împărtesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Si pun haine de imagini pe cadravul trist si gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă si-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpură si aur peste tărâna cea grea.

Rămâneti dară cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce făceati valul să cânte, ce puneati steaua să zboare,
Ce creati o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumină --
Toate-s praf... Lumea-i cum este... si ca dânsa suntem noi.

Emperor and proletarian

On dreary wooden benches, in low- ceiled tavern squalid,
Where day but palely falters, through smoke- bemurked glass,
Beside long cheerless tables, with sullen looks and pallid,
A group of outcast wanderers forlornly there hath tarried;
The poor and sceptic children of proletarian class.

Dost say man shines effulgent, quoth one with cynic sneer,
In this dark world of hardship, of bitterness and pain?
No spark in him appeareth of candid light and clear;
His ray is dull and clouded, like this be- mudded sphere,
Whereon he ruleth sovereign, unchallenged in his reign.

What's justice? See the mighty, behind their fortune's shielding,
Erect their laws and edicts, to serve them as afoil,
Against ye ever plotting, with wealth stolen from your yielding,
Whom they to labour sentence, by boundless powers they're wielding
And hold in subjugtion your lives of ceaseless toil.

With sated langour gorge they the sweets their lives o'ercumber,
Bright hours upon them smiling, their day in dalliance flies;
In winter, 'mind green gardens, they quaff the wine's rich amber,
In heat of summer sweltering' mid Alpine peaks they clamber,
And night to morn transforming, they close day's sleepy eyes.

For them what folk call virtue exists not; yet vicarious,
To ye, they falsely preach it; your doughty brawn and sweat
Their lumbering States are needing, for their expansion glorious;
Their fiery wars need fighting, that they may rise victorious;
That by your bloody slaughter your rulers may be great.

Their navies flaunting proudly, and armies high- belauded,
The crowns, by reigning monarchs, on haughty foreheads borne,
Those millions piled on millions, in lavish heaps, safe- hoarded,
Rich vampires are amassing, depress the poor, defrauded,
And from o' er- burdened toiling of weary mobs are drawn.

Religion- 'tis but phrasing, created for your deceiving,
That by its lure enthralling, your yoked necks ye' ll bow;
For held the heart no vision of recompense relieving,
After your bitter labours and life of constant grieving,
Would ye the curse still carry, like oxen at the plough?

With shadows vague and formless your sight they have extinguished;
By faith in last requital, mendaciously have led;
Ah, no; when life lies dying, all joy must be relinquished;
To whom this world naught gifted, save sorrow, sore and anguished
Gains no redress post- mortal; for they who die are dead.

Vain lies, empty phrases alone the States sustaining;
Pretence that destined order they cunningly portray;
To make ye strong defenders, their wealth and power maintaining,
In armed ranks conscribing, by discipine constraining;
To fight your very brothers, they drive ye to the fray.

Unto malignant millions why are ye subjugated;
Ye that a mere subsistence scarce wring from ceaseless toil?
To early death and wastage why are ye dedicated,
Whilst they in easeful comfort have aye luxuriated;
Scarce time amid their feasting to cast the mortal coil?

Bethink thee; power and numbers are yours for liberation!
It needs but that ye will it, to part the soil by might.
Build no more walls and ramparts to serve wealth' s preservation;
Or make for ye a prison, when, by desperation,
Ye fancy to life' s bounty, ye also have the right.

By their own laws encompassed, they take their fill of treasure,
An drain earth' s sweetest juices, till sweets, from surfeit, cloy,
Calling in gay carousals and revel- sated leisure,
For your fair daughters virgin, as tools to serve their pleasure;
Their foul lascivious ancients our lovely youth destroy.

Know ye what bitter portion to ye is harshly fated?
Hard toil, wherefrom their riches they draw unto excess,
Black bread your tears have moistened, a life of serfdom hated,
Your maidens smirched and shameful, their happiness frustrated;
The heaven unto the mighty; to ye, the bitter mess!

Rich men require no statutes, for virtue grows concurrent
When every want is furnished; for ye the lawyer' s screed;
For ye the regulations, and punishments deterrent,
When forth your hands are reaching, for like' s good gifts aspirant;
Exists there no forgiveness, e' en for your direst need.

Crush down the social order, accursed and unfair,
That 'twixt the poor wealthy our human kind dives
Since after death remaineth no hope to make repair,
On this old earthly planet let each with other share;
Be like a band of brothers that equally abides.

The naked antique Venus shatter to swift destruction!
Oh, fling in ruthless fury, unto the fire' s fierce jaws,
Pictures of snow- nude bodies that wake the vain conception,
Sadly the heart disturbing, of ultimate perfection,
Working our maidens' downfall to lust' s destroying claws!

Demolish all, unsparing, that pruriency engender;
Raze palaces and temples that crimes from light defend;
Statues of lord and tryant to molten lava render;
Wash out the servile footprints of they who basely pander,
Fawing behind the mighty unto the wide world' s end.

Yea, shiver unto atoms all pomp and ostentation,
And from its granite clothing our human life disrobe;
Cast off its gold an purple, its grief and nauseation;
Make life a dream unfathomed, a vision' s emanation
That moveth to eternity exempt from passions' s probe.

Build pyramids gigantic from out the desolation
As a memento mori from history to arise;
This is the art shall waken your minds in exaltation
To face the great eternal; not whoring degradation,
With mocking sneers grimacing; with vile and furtive eyes.

Oh, bring ye down the deluge; too long indeed ye waited
To see what goodlyoutcome would patient goodness get;
Came nothing . . . ! The hyena by chatterers was replaced;
Unto the ancient cruelty was clemency translated;
Only the form is altered; remains the evil yet.

Ye' ll turn then to the era of gold without alloying,
Whereof the far blue legends oft whisper to our sense;
Where free and equal pleasure all equal are enjoing;
When to life' s transient flicker Death comes at last, destroying,
Twill seem to ye an angel with tresses fair and dense.

Then shall ye die, untroubled by love or sorrow' s savour;
As on this planet ye have lived, your offspring shall succeed:
The death bell cease bewailing, with iron- tongued clangour,
Folk, to whom e' en old fortune, hath shown her tender favour;
None shall have cause for mourning the dead who lived indeed.

The pestilent diseases of poverty' s dire paining,
And eke of wealth abnormal, shall scourge not as of yore,
And they whose growth is destined shall grow without restraining;
Until men will to break it, the cup they' ll still be draining;
For none shall ever perish, till life can give no more.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Beside the old Seine' s waters, with pallid looks and sombrous,
In choach of gala splendour, the mighty Caesar passed;
His brooding not distracted by thundrous waves upcast,
Nor yet by stony rumbling of equipages ponderous;
In presence of his people, grown silent and abashed.

With ready smile and subtle, and piercing glances scornful
Probing the mind' s recesses where secret thoughts abide;
With raised hand controlling a world in pomp and pride
He greets upon his passage the ragged crowd and mournful,
Whereto his mighty grandour mysteriously is tied.

All loveless and unfriended, in lonely elevation,
Like ye, is he persuaded that malice and untruth
To human nature' s bridle alone give orientation;
And thus the scroll of history will wind through time' s duration:
The hammer on the anvil- a tale that knows no ruth.

And he, the haughty summit of great oppressors blatant,
Saluteth in passing his mute defender. Know;
If from the world wert absent, thou, the dark cause and latent
Of mighty overthrowing, in grandeur, high and patent,
The Caesar, aye the Caesar, long since had fallen low.

Your shades, with savage outrage, that conquer kind confiding;
Your pitiless, cold smiling, no mercy can convoke;
Your bitter mind all justice, as vain pretence, deriding;
Dread powers, ' tis by your shadows, your shadows dark misguiding,
He drives the poor and hostile to toil beneath his yoke.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . .

Paris in flames is seething, wherein the storm is bathing,
And towers, like inky torches, flare crashing to their doom.
Through fiery tongues devouring, that rend in waves the gloom
Great cries and clash of weapons sound from that ocean blanzing:
An epoch on its death- bed, with Paris for its tomb.

Dark streets in conflagration flash glares that daze the vision;
A- top the barricading of heaped- up granite mounds,
To bloody confict moving, the proletarian legion;
Its pikes and muskets gleaming, and capped with bonnets Phrygian.
The belfreis' clangour deafens, with hoarse discordant sounds.

Their arms with weapons landen, passing through vapours lurid,
The women of the people, with gorgeous raven hair
Veiling their tender bosoms; impassible and frigid,
Pallid and cold as marble; the fire of rage and hatred
Fierce in their black eyes burning; their eyes of deep despair.

Oh! lanch thee in the struggle, wrapped in thy splendid tresses!
To- day reveals heroic the poor abandoned child.
Aloft the scarlet standard, with common justice blesses.
Hallows thy life besmirched, thy sins and foul excesses;
Ah, no, not thine, the stigma; but theirs who thee defiled!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Glistens the tranquil ocean; its plates of gleaming crystal
Move each upon each other, in following sheets of grey.
O' er the mysterious forest with trackless groves sepulchral,
Their dark recesses flooding; in azure fields celestial,
Large- faced, the full moon riseth, with proud triumphal eye.

In gentle rocking motion, on billows quietly flowing,
With battered wooden bare- bones, go vessels gaunt and old,
In grey and silent passing, like eerie specters showing;
The moon their bellied canvas is piercing with its glowing;
It lingers as a token, a disk of fiery gold.

Beside the shore eroded, and worn with waves' emotion,
The Caesar keeps his vigil, where bent unto the ground,
Mournful the willow weepeth. Wide reaches of the ocean,
In fleet as lightning circles, all humbly make submission
To night' s sweet silken breezes, and heave with cadent sound.

Amid the sikes be- starred, to him a vision wended,
Treading the time- worn forests and splendid waters clear,
Hoar locks and brows be- darkened by sorrow' s night, descended;
The crown of straw hangs piteous, that idile winds have rended;
. . . . . . . . . . . . . . . . . . The ancient man, King Lear.

With mute amaze, he watches the figment of could shadows,
Betwixt the trcery, that fair stars quivering pierce.
A host of chaning phantoms across his mind swift follows;
Visions of wealth and radiance- scattered by stormy echoes;
The voices of the people; a world of sorrow fierce.

In every man is bosomed a world of dear endeavour,
Old Demiurgus vainly, but ceaseless, striving yet:
In every mind existing, the world demandeth ever
Whence hath it come, and wherefore it goeth hence, and whither;
The flower of strange desiring, in chaos that was set.

The yearning for perfection: the universal essence,
Immutable it lurketh within the hearts of all;
'Tis sown at large by hazard; the tree in full florescence
Yet ere buds are fruited, the greater part will fall.

Thus frozen in its ripening, the human fruit grows rigid:
One to a slave; the other to emperor concealed,
Covering with tinselled follies his feeble life and arid;
Unto the sun revealing his face, forlorn and wretched;
His face, for in each bosom the same deep self' s conceald.

The same desires resurgent- new habits yet enclosing,
For aye, the human fabric remaineth changeless still;
The world' s malignant mystery in many shapes reposing;
To none the all- deceiver its secret strange disclosing,
With longing for the infinite the atom doth instil.

And when ye know this semblance will cease with your expiring,
And after ye, unchanged, dure all ye strove to mend,
This hasting here and thither, in anxious hope, aspiring
Fills with fatigued langour; one sole thought proves alluring:
" This world of life is merely a dream of Death eternal."



English version by Sylvia Pankhurst and I. O. Stefanovici

Egipetul

Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de Maur,
Peste el cerul d'Egipet desfăcut în foc şi aur;
Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,
Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele - albe , nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roşii ca jeratec, alte - albastre , ochi ce plâng.

Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,
Păsări îmblânzite 'n cuiburi distind penele alese,
Ciripind cu ciocu 'n soare, gugiulindu-se cu - amor .
Înnecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte - izvoară ,
Nilul mişc' a lui legendă şi oglinda-i galben - clară
Către marea liniştită ce înneacă al lui dor.

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;
Memfis colo 'n depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stânca pe stâncă, o cetate de giganţi—
Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie!
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,
I-a 'mbrăcat cu - argint ca 'n soare sa lucească într'un lanţ

Şi să pară răsărită din visările pustiei,
Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei,
Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald
Ş' aruncat în depărtare. . Colo se ridic' trufaşe
Şi eterne ca şi moartea piramidele - uriaşe ,
Racle ce încap în ele epopeea unui scald.

Se 'nserează . Nilul doarme şi ies stelele din strungă,
Luna 'n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă.
Cine-a deschis piramida şi 'năuntru a intrat?
Este regele: În haină de - aur roş şi pietre scumpe
El intră să vad' acolo tot trecutul.— I se rumpe
Al lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad.

În zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune,
Se 'nmulţesc semnele rele, se 'mpuţin faptele bune;
În zadar caut' al vieţii înţeles nedeslegat.
Iese 'n noapte . . ş'a lui umbră lungă 'ntins se desfăşoară
Pe-ale Nilului lungi valuri. — Astfel pe-unde de popoară
Umbra gândurilor regii se aruncă 'ntunecat.

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint,
Toat'a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie
Se unesc să 'mbrace mândru veche-acea împărăţie,
Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.

Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure,
Sufletul se 'mbată 'n visuri care - alunecă în sbor.
Palmii risipiţi în crânguri auriţi de-a lunei rază,
Nalţă sveltele lor trunchiuri. — Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cerurile 'nşiră nori.

Şi în templele măreţe, colonade 'n marmuri albe,
Noaptea zeu se preîmblă în vestmintele lor dalbe,
Şi al preoţilor cântec sună 'n harfe de argint;
Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună,
Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună
Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.

În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.
Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca 'ntr'un centru se adun.
El în mic priveşte - acolo căile lor tăinuite
Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite:
Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun,

Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate,
Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate,
Magul, paza răzbunării, a cetit semnul întors;
Ş'atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri
Unei ginţi ce fără vieaţă 'ngreuia pământul stors.

Uraganu - acum aleargă pân' ce caii lui îi crapă
Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă,
Aşternându-l peste câmpii cel odată înfloriţi.
Memfis, Teba, ţara 'ntreagă coperită-i de ruine,
Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind vieaţa lor de basme pe câmpie risipiţi.

Dar ş'acum turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea flamingo cel roşu apa 'ncet, încet pătrunde,
Ş'acum luna arginteşte tot Egipetul antic;
Ş'atunci sufletul visează toat' istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate l'a prezentului ureche,
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.

Ş'atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei... .
Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,
Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate 'n flori şi stele,
De oraşul care iese din pustiile de Jele;
Din pământ şi de sub mare s’aud sunete ce cresc.

Marea 'n fund clopote are care sună 'n orice noapte;
Nilu 'n fund grădine are, pomi cu mere de - aur coapte;
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu - oraşele -i deodată se trezeşte şi se duce
Sus în curţile din Memfis, unde 'n săli lumina luce;
Ei petrec în vin şi 'n chiot orice noapte pân' în zori.

Doina

De la Nistru pan' la Tissa
Tot Romanul plansu-mi-s'a,
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.
Din Hotin si pan la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pan' in Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Roman saracul!
Indarat tot da ca racul,
Nici ii merge, nici se 'ndeamna,
Nici ii este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Si-i strain in tara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg dusmanii in puhoi
Si s'aseaza pe la noi;
Toate cantecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sinul,
Codrul - frate cu Romanul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele ii seaca -
Sarac in tara sarac!

Cine-au indragit strainii,
Manca-i-ar inima cainii,
Manca-i-ar casa pustia,
Si neamul nemernicia!
Stefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua 'ntreaga, noaptea 'ntreata,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca sa 'ti mantui neamul tau!
Tu te 'nalta din mormant,
Sa te aud din corn sunand
Si Moldova adunand.
De-i suna din corn odata,
Ai s'aduni Moldova toata,
De-I suna de doua ori,
Iti vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara in hotara -
Indragi-i-ar ciorile
Si spanzuratorile!

Cezara

Era 'ntr-o dimineaţă de vară. Marea şi - întindea nesfârşita-i albăstrime , soarele se ridica încet în seninătatea adânc - albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopţii, stâncele negre de rouă abureau şi se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăţi de nisip şi piatră.
Din nişte colţi de stânci despre apus se ridica o monastire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetăţui, şi de după muri vedeai pe ici pe colea câte - un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele ţuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericei, zidurile împrejmuitoare risipite şi năpustite în risipa lor de plante grase , de furnici ce-şi fondau state, de procesii lungi de gâze roşii cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite şi mâncate de mult îmblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozităţii decât locuinţă.
În dreapta mănăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuţe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi cari se pierdeau în depărtarea orizontului , în dreptul ei marea, a cărei suprafaţă era ruptă pe ici pe colea de câte - un colţ de stâncă ce ieşea de sub apă.
De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărăruşe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de muşunoaie de cârtiţe . Pe una din cărări vedem un călugăr bătrân mergând spre poarta monăstirei , cu mânile unite după spate. Rasa i-e de şiac, e 'ncins cu găitan alb, metaniile de lână spânzură c-un colţ din sân , papucii de lemn se târie şi clăpăiesc la fiecare pas. Barba albă i-e cam rară, ochii ca zărul neespresivi şi cam tâmpiţi ; nimic resignat sau ascetic în el.
Ajuns la poartă, trage clopoţelul , un frate îi deschide, el intră în curtea ce sămăna a părăsită a mănăstirei, cu pardosala ei de pietre pătrate printre cari creşteau în voie fire de iarbă naltă, şi-n mijlocu-i c-un iaz ale cărui maluri erau sălbătăcite de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumânărele , sulcină şi măzărichea care-şi ţese păturile ei de flori asupra întregei vegetaţii pe care o zugrumă cu încâlciturele ramurilor. Un cerdac lung, umbrit şi multicolon răspunde c-o scară ce dă 'n curte. Bătrânul deschide uşa tinzii şi se face nevăzut înăuntrul clădirei .
În zidul lung şi nalt al monăstirei , privit din grădină, se văd fereşti cu gratii negre, ca ferestrele de chilii părăsite, numai una e toată 'ntreţesută cu iederă şi în dosul acelei mreje de frunze 'ntunecoase se văd în oale roze albe ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastră dădea într-o chilie pe păreţii cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate — ici un sfânt , colo un căţel svârcolindu-se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaşte , flori, tufe, capete de femei, bonete , papuci, în fine, o carte de schiţe risipită pe părete. Un dulap cu cărţi bisericeşti , un scaun cu spata naltă, haine călugăreşti spânzurate într-un cui, o ladă zugrăvită cu fel de fel de flori, un pat simplu de sub care se vedea o păreche de papuci şi un motan negru, iată toată îmbrăcămintea . Prin mreaja vie şi tremurătoare a fereştii pătrundeau razele soarelui şi împleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în cari se vedeau mii de firicele mişcătoare cari toate jucau în imperiul unei raze şi dispar din vedere deodată cu ea.
Pe scaun şade un călugăr tânăr . El se află în acele momente de trândăvie plăcută pe cari le are un dulău când şi-ntinde toţi muşchii în soare, leneş, somnoros, fără dorinţe. O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adânciţi în boltele lor şi deasupra nasului fin, o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunzită , ochii mulţămiţi , cum am zice, de ei înşii privesc c-un fel de conştiinţă de sine care - ar putea deveni cutezare , espresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece.
S-apropie de fereastră şi se uită în grădină jos la iarba moale, crescută 'n umbra virgină a copacilor , la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul şi desemnă pe părete o portocală . Luă un papuc, îl puse pe masă şi se uită la el, apoi deschise-o carte bisericească şi pe-un colţ de pagină zugrăvi papucul . Şi ce profanaţie a cărţelor bisericeşti! Toate marginele erau profile de femei, popi, cavaleri, cerşitori, comedianţi... în sfârşit , viaţa în realitatea ei, mâzgălită în fiecare colţ disponibil .
Deodată intră bătrânul .
— Binecuvintează , părinte.
— Domnul.
— Ei, Ieronomie , zise bătrânul vesel şi 'ntr-o ureche, ce mai lucrezi, ştrengariule ?
— Eu? Dar când am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jigneşte caracterul meu, părinte . . . Eu nu lucrez nimica ; mă joc desemnând cai verzi pe păreţi; dar să lucrez ... ? Sunt mai înţelept de cum arăt.
— Faci rău că nu 'nveţi pictura .
— Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc.
— Îngropi talantul , fiule , îngropi talantul .
— Îngrop pe dracul, părinte.
— Apage Satana ! zise bătrânul sărind într-un picior şi aruncându-i-se -n braţe. Ieronim începu să râdă .
— Dumnezeu ştie, tată, de unde iei atâta veselie. Eu am momente când sunt trist, tu ... nu cred.
— Eu trist, Ieronime ? Să mă ia dracul, fătul meu, dac - am fost trist vrodată. Tristeţea fuge de mine ca cumătru' meu de tămâie . Dar lasă asta ... hai în oraş cu mine. Azi, intrând la stareţul tău, am făcut o faţă cătrănită şi turcească ... am spus că-mi trebuieşti tu pentr-o comândare , am minţit ca totdeauna — în sfârşit , îţi concede societatea mea serioasă de cioclu 2. Noi, Ieronim , ne-om duce în oraş ... ştiu într-un loc vin bun, ştii colea, phiu ! om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi şi ne-om uita pe fereşti la duduci ! Se 'nţelege că fără . . .
— Se 'nţelege .
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime ?
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, părinte ?
— Cine? Dracul.
S-ar înşela cineva crezând că toate uşurinţele călugărilor aveau vro însemnătate . Aşa numitele lor blăstămăţii erau nişte copilării , cu toată libertatea vorbelor cu care le 'mbrăcau . Un pahar de vin, un joc de cărţi, o lulea de tutun , din când în când o privire repezită asupra profilului unei copile zâmbitoare — astea erau în faptă şi întotdeauna toate renumitele lor desfrânări . Tot farmecul consista în misterul cu care îmbrăcau faţarnic micile lor pasuri lumeşti.
Ieronim îşi aruncă rasa pe el, tăie o faţă sinistră , mucalitul bătrân tăie una smintită de tot, spre a face efect asupra spărietului portar , şi amândoi ieşiră repede din mănăstire, spre a-şi stâmpăra graba mersului abia în drumul mare, ce ducea la oraş.
— Contesă , voi face pe părintele D-tale să te silească ca să fii a mea.
— Cine se 'ndoieşte c-o poţi face aceasta, cine, că eşti în stare s-o faci. Tatăl meu îţi datoreşte bani şi d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Vă veţi învoi amândoi asupra preţului ca doi oameni de onoare ce sânteţi ... dar până nu-ţi sunt femeie am dreptul de a te ruga să mă scuteşti . . . Vei avea destul timp să mă chinuieşti când îţi voi fi femeie.
Frumoasa contesă îi întoarse spatele şi se uită din fereastă pe uliţă. Ea începu să râdă , căci văzu pe-un bătrân mucalit silindu-se a tăia mutre evlavioase pentru a impune trecătorilor . Ieronim şi Onufrei stăteau în uliţă ; Onufrei , numărând metaniile ce le ţinea în mânile unite pe pântece , Ieronim c-o faţă de-o adâncă şi nobilă seriozitate.
Marchizul Castelmare se uită lung şi sălbatec asupra acelei copile ce-i dispreţuia amorul, apoi ieşi iute, trântind uşa după sine.
— Ce frumuşel e călăgărul cela, şopti contesa zâmbind . Şi ce mucalit bătrân ... Pare un paiazzo într-o rolă de intrigant . Ce nobile trăsturi are tânărul ...pare un demon... frumos, serios, nepăsători . Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în ,,Căderea îngerilor"... dac - am putea pune mâna pe călugăr. . .
Maiestre — strigă ea tare, apropiind două scaune de fereastă. Intră un bătrân c-o bluză de catifea, cu faţa naltă şi senină, c-o barbă sură, s-apropie de copilă c-o întrebare pe buze.
— Vino lângă mine... Şezi ici ... Ia te uită la acel călugăr tânăr . Ce frumos demon în ,,Căderea îngerilor", nu-i aşa ?
— Ce frumos Adonis în ,,Venus şi Adonis" zise pictorul surâzând , d-ta Venus, el Adonis.
— Eei ! asta-i prea tare.
Francesco i-apucă mâna într-a sa şi apropie gura de fruntea ei frumoasă.
Eşti copilă, zise el încet, şi de ce nu? Tu vrei să iubeşti ... toată fibra inimei tale tremură la această vorbă... Vrei dar ca un bărbat pe care nu-l iubeşti, acel Castelmare , să te ia de soţie... ? Ştii că sunt bogat... ştii că te iubesc ca pe fiica mea... ştii că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti preţul ce-l cere, căci e sărac, desfrânat , jucător ... şi că nu-i o altă cale ca să scapi de nenorocire decât fugind de această casă. Vrei un părinte ?... Iată-mă... Vrei o casă ? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara ? ... Iată-l. Şi eu am iubit... cunosc din tinereţă această dulce turbare... Tu eşti însetată după ea... şi cu toate astea ai fi în stare să scapi din mână cel mai frumos model de pictură ... Un înger de geniu, căci demonii sunt îngeri de geniu ... ceilalţi cari au rămas în cer sunt cam prostuţi .
— Dar bine, tată, n-o s' alerg eu după el, zise ea roşie ca focul.
— Vrei s' alerg eu după el ?
— Ei, nu ...
— Ei da... Complimentele mele, domnişoară, zise Francesco repezindu-se spre uşă. L-ar fi oprit... nu-i venea la socoteală,... să nu-l oprească... nu se cădea. Ea nu făcu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de faţă. Pictorul ieşi zâmbind cu răutate, dar cu deosebire încântat de mutrele ce le tăia Cezara... contrazicătoare , turburi, desperate ...
Ea rămase 'ntr-o confuzie . Privea la Ieronim. Ce frumos era... Inima tremura 'n ea... l-ar fi omorât dacă ar fi fost al ei ... Era nebună.
Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea ! Faţa ei era de-o albeaţă chilimbarie întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de-un albastru întuneric cari sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici . Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puţin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rătundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atît de nobilă, atît de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mândrie , astfel
cum şi-l 1 ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gâtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gâtul lui Antinous .
Ea-şi culcă capul într-o mână şi privi la acel tânăr călugăr cu o indefinibilă , resignată dorinţă. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decât de glumă, a cărei realitate, ce-i drept, i-ar fi şi plăcut. Ce întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire,.. . cum ar fi dorit, ... ce ar fi dorit... ? Ah ! cine o spune, cine-o poate spune, şi care limbă e 'ndestul de bogată ca să poată esprima acea nemărginire de simţiri cari se grămădesc nu în amor însuşi, ci în setea de amor. Ea visează 'n fereastră ... să viseze numai ... n-ar fi un păcat analiza simţirilor ei ? ...

III

Onufrei şi Ieronim, trecând pe strade, nu vedeau că erau urmăriţi de-un om. Era pictorul. Ieronim avea să caute la poştă, unde şi află, o scrisoare de la un unchi al lui, un bătrân săhastru . Iată ce scria :
Iubite în Cristos nepoate .
Este o frumuseţă de zi acum când îţi scriu şi sunt atît de plin de dulceaţa cea proaspătă a zilei, de mirosul câmpiilor , de gurele înmiite ale naturei, încât pare că-mi vine să spun şi eu naturei ceea ce gândesc , ce simt, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stânci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate şti acest rai pământesc unde, trăiesc eu. Un singur loc de intrare este — o stâncă mişcătoare ce acoperă măiestru gura unei peştere care duce pân' înlăuntrul insulei . Altfel cine nu pătrunde prin acea peşteră crede că această insulă este o gramadă de stânci sterpe înălţate în mare, fără vegetaţie şi fără viaţă. Dar cum este inima ? De jur împrejur stau stâncile urieşeşti de granit, ca nişte păzitori negri, pe când valea insulei , adâncă şi de sigur sub oglinda mărei, e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată. Şi deasupra păturei afânate de lume vegetală se mişcă o lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbracaţi în catifea, fluturii albaştri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stâncele nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, transparent, şi numai din când în când cîte un nourel alb ca şi când s-ar fi vărsat lapte pe cer.In mijlocul văii e un lac în care curg patru izvoare cari ropotesc , se sfădesc , răstoarnă pietricele toată ziua şi toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văiei şi prin depărtare, prin iarba verde, pe costişe de prund, le vezi mişcându-se şi şerpuind cu argintul lor fluid, transparent şi viu, aruncându-se în braţele bulboanelor în care se 'nvârtesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, până ce, suspinând de satisfacere , s' adâncesc în lac, în mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului , ierbăriei şi răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o 'n casă, şi prisaca mea. Toată această insulă 'n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine. Lucrez toată ziua cîte ceva. Ştii că-n tinereţea mea am fost la un sculptor. De aceea, după ce-am netezit granitul peşterei mele, am împlut suprafaţa păreţilor cu ornamente şi basreliefuri cum le împli tu cu schiţe. Deosebirea-i că, sculptura e goală, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un părete e Adam şi Eva ... Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă ... Nici unul din ei nu ştie încă ce 'nsemnează iubirea... ei se iubesc fără s-o ştie... formele sunt virgine şi necoapte... în espresia feţei am pus duioşie şi nu pasiune , este un idil liniştit şi candid între doi oameni ce n-au conştiinţa frumuseţei, nici a goliciunei lor. Ei îmblă 'mbrăţişaţi sub umbra unui şir de arbori, dinaintea lor o turmă de miei.
Cu totul altfel e Venus şi Adonis. Venus e numai amor. Ea-şi pleacă capul ei îmbătat de pasiune pe umărul acelui tânăr femeieşte - frumos , timid şi înamorat în sine, şi el se uită furiş la formele perfecte ale zeiţei ce-l fericeşte , căci i-e ruşine să se uite de-a dreptul. El joacă rolul unei fete naive pe care amantul ar fi descoperit-o .
În genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă . Bărbatul e fireşte agresiv , va să zică natura se repetă în fiece esemplar în astă privinţă şi escepţiile ei sunt tocmai femeile agresive . Este o nespusă gentileţă în modul cum o femeie ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat sau ursuz, cine ştie prin ce, sau şi mai pudic şi mai copil decât ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizane , de femei a căror esperienţă este călăuza amorului, ci tocmai de agresiunea inocenţei femeieşti . De aceea sculptez acum tocmai pe păretele cel mai alb pe Aurora şi Orion. Ştii că tânăra Aurora răpeşte pe Orion, de care se 'namorase însăşi cruda şi vergina Diana şi-l dusese în insula Delos . În faţa lui Orion esprim acel fond de întuneric şi mândrie care-l vezi mai în faţa tuturor tinerilor , în Aurora acea veselie nestingibilă a fetelor tinere, — a sculpta agresiunea în o asemenea faţă este greu... Un lucru-mi pare ciudat. După orele care în amor se numesc păstoreşti rămâne în om o profundă descuragiare şi tristeţă, ba susţin chiar că în acele momente omul e mai capabil de sinucidere , ba mai nepăsător faţă cu moartea decât orişicând . Găsesc pe de altă parte că un tânăr nesedus e mai greu de a seduce decât o fată, şi că biata Venus trebuie să-şi fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister în această aversiune înainte, în tristeţă după plăcere. Dar eu nu-l pricep.
Îmblu la şcoală. Ştii la cine: la albinele mele. Am părerea cumcă toate ideile ce plutesc pe suprafaţa vieţei oamenilor sunt creţii ce aruncă o manta pe un corp ce se mişcă. Ele sunt altceva decât mişcarea corpului însăşi, deşi atârnă de la ea. Mai întâi statul albinelor. Ce ordine, măiestrie , armonie în lucrare. De ar avea cărţi, jurnale , universităţi , ai vedea pe literaţi făcând combinaţii geniale asupra acestei ordine ş-ai 1 gândi că-i făptura inteligenţei , pe când vezi că nu inteligenţa , ci ceva mai adânc arangează totul cu o simţire sigură , fără greş . Apoi coloniile . În toată vara vedem cîte două sau trei generaţii colonizându-se din statul matern , şi ceea ce ne bucură este lipsa de fraze şi rezonamente cu care la oameni se 'mbracă această emigrare a superfluenţei locuitorilor . Apoi revoluţiile . În tot anul o revoluţiune contra aristrocraţiei , a curtizanilor reginei — minus contractul soţial , oraţiunile parlamentelor , argumente pentru dreptul divin şi dreptul natural. Cinis et umbra sumus .
Dar, vei răspunde, părinte, duci idei şi cugetări în natură, după analogia împrejurărilor omeneşti, judeci aşadară organizaţiunile de stat ale animalelor numai întrucât le vezi asemănătoare cu cele omeneşti şi încifrezi lumea noastră în lumea lor. Nu. Oamenii înşii duc o viaţă instinctivă . De obiceiuri şi instituţiuni crescute pe temeiul naturei se lipesc religiuni subiective , fapte rele şi mizerabile , însă foarte cu scop şi tocmai acomodate cu strâmtoarea de minte a celor mai mulţi oameni. Asta merge multă vreme astfel. Te naşti , te 'nsori , faci copii, mori, tocmai aşa ca la animale, numai că-n loc de uliţa satului, unde paradează donjuanii patrupezi , esistă la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimuţe cu monoclu mirosând femelele . Şi astfel trec multe bucăţi de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ţi se argumentează escelenţa acestei lumi, şi mori apoi, fără ca cineva să mai întrebe după acea muscă care, ca învăţat, a produs maculatură ştiinţifică , ori, după împrejurări, a predicat , a agitat republican ş .a.m .d . Şi poate că din când în când ţi-vin momente de luciditate în care priveşti ca trezit din somn şi vezi deodată cu mirare c-ai trăit într-o ordine de lucruri strict organizată , fără ca s-o ştii sau s-o vrei aceasta. Şi această minte, care în turburea şi pustia împingere şi luptă a istoriei oamenilor, a istoriei unui ce elementar, are din când în când cîte o fulguraţiune de luciditate, această lecuţă de nonsens să vorbească şi ea? Să aibă vo influiinţă , să însemneze ceva, să incifreze ceva în natură, ea care nu-i decât o încifraţiune a aceleiaşi naturi? Nici vorbă măcar.
Astfel vedem în marile migraţiuni ale popoarelor, unde fiii minoreni ieşeau din ţară pe când stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu esplicările ce se dau faptelor, ci faptele înşile sunt adevărul.
Doctrinele pozitive , fie religioase , filozofice, de drept ori de stat nu sunt decât tot atâtea pleduarii ingenioase ale minţii, al acestui advocatus diaboli care e silit de voinţă ca să argumenteze toate celea. Acest mizerabil advocat e silit să puie toate într-o lumină strălucită şi, fiindcă esistenţa este în sine mizerabilă, el e nevoit să împodobească cu flori şi c-o aparenţă de profundă înţelepciune mizeria esistenţei , pentru a înşela în şcoală şi în biserică pe tucanii cei mici, cari intră abia în scenă, asupra valorii vieţei reale. Pentru lucrătorii statului onoarea, pentru soldaţii gloria, pentru principii strălucirea, pentru învăţaţi renumele, pentru proşti cerul, şi astfel o generaţiune înşală pe cealaltă prin acest advocatus diaboli moştenit, prin acest sclav silit la şireţie şi sofisme, care aicea se vaieră ca popă, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamentează ca advocat, dincolo taie feţe mizerabile ca cerşitor. Acest din urmă o face pentru-un păhar de vin ce-l are in petto, altul pentru-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroană, dar la toţi în esenţă este aceeaşi, un moment de beţie.
Iată ce învăţ eu de la dascalii mei, de la albine — în şcoală la ele văd să suntem umbre fără voinţă, automaţi care facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să nu ne dezgusteze, avem această mână de creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu ... Aceasta-i o înşelare de sine în care mulţimea de probabilităţi e confundată cu ceea ce suntem siliţi a face.
Viaţa internă a istoriei e instinctivă; viaţa esterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază şi, cum de pe haina de mătasă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste veştminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stă cu istoria însăşi.
Eu, mulţămită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Ştiu că tu eşti pân acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu, . . . nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un băiet cuminte. Am fost săhastru, nu călugăr. Aş vrea ca cineva să-mi ieie locul în această săhăstrie, căci sunt bătrân şi poate curând să-mi bată ora mântuiriei . Vină tu, dar numai după ce voi muri ... pe cât trăiesc scuteşte - mă şi tu. Am trebuinţă de singurătate. Bătrâneţea este o moarte înceată, ce încet bate inima mea acum, ce iute bătea înainte de 60 de ani ... Lume, lume! Şi într-o zi va bate din ce în ce mai încet, apoi va înceta, căci s-a sfârşit undelemnul candelei. Ştiu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă şi firească, de care nu mă tem. Voi adormi ... de nu m-aş trezi numai iar. . . Îţi sărut fruntea, 1 …. Euthanasius.

IV

Pe când Ieronim ieşea cu Onufrei dintr-o veche zidire, îi văzu Francesco şi intră în vorbă cu cel dendâi , ca să-i steie model pentr-un tablou al său. Acesta, văzând că n-avea ce găsi de împotrivit bătrînului maestro, se 'nvoi şi plecară tustrei spre locuinţa lui. În drum, părintele Onufrei, dând ca din întâmplare de mâna pictorului, care conţinea vro câteva piese de aur, crezu că ce-i găsit îi bun găsit şi, strângând cu multă amiciţie şi intenţie luătoare mâna acestuia, gândi că are multă cauză de-a se depărta, mai ales că tablele de la crâşmă 'l invitau cu dragoste — deci pretestă ce pretestă şi se duse.
În vremea asta Cezara, curioasă şi neastâmpărată , cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pânză , o ridică şi se uită întrucât înaintase lucrarea „Căderei îngerilor". Cu faţa de o senină seriozitate întindea Arhangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi a frunţii boltite şi ochii lui albaştri străluceau pare că de putere şi energie. Braţu-i se întindea spre caos ... aripele lungi şi albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui şi deasupra frunţii se 'ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era caos, în sus străbătut pe ici pe colea de cîte - o stea murind, jos întunecos şi rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenuşie de loc gol pentru figura demonului urmărit.
Ea auzi paşi în tindă. Un paravan ascundea patul artistului ea s-ascunse după el . .. şezu pe pat. ... şi se uită. . . Intră Francesco cu tânărul călugăr. Inima-i bătea în păreţii pieptului de credea că voieşte să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul şi locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pânză ; apoi intrară amândoi într-un cabinet. Cezara nu se mişca din loc .. . tăcea ca peştele.
_________
Francesco reveni, îşi căută paleta , pinsulele , lăsă peste fereastă o perdea de matasă albastră, încât camera se împlu de un aer vioriu ... aşeză la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, uşa cabinetului se deschise... şi ... Cezara era să răcnească ... dar îşi astupă gura c-o mânuţă şi cu alta ochii. Să vorbim încet ... cel puţin lectorii mei închipuiască-şi că li vorbesc la ureche ... ia să vedem, rămas-a mâna Cezarei tot la ochi ? Sânii îi crescuse într - atâta de bătăile inimei încât sărise un bumb de la pieptaraşul cam îngust de catifea neagră... de ce-l şi încheiase ? Dar cine ştia că inima ei o să aibă asemenea turburări ? Ea-şi dezbumbă pieptariul , sânii ei albi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea şi ea răsuflă adânc , deşi încet. Apoi îşi puse iute mâna la ochi iar, până ce i se răcori sufletul . . . Apoi ridică un degeţel , . . . cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete. . . Văzu un cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură. . . Acum era să-i pleznească colanul ... ea-l descheie din sponci şi, răsuflând din ce în ce mai liniştit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mândria şi nobleţa . . . Mânele ei îi căzură 'n jos, căci era obosită de emoţiune , dar nu sătulă de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga şi i-a fi auzit clănţănirea dinţilor dacă n-ar fi ţinut gura strâns încleştată .
Penelul pictorului zbura pe spaţiul gol ce şi-l lăsase pe pânză şi sub mână-i se născură formele lui Ieronim, din sus în jos, formă cu formă până la umeri, pe cari pictorul schiţă două lungi şi strălucite aripi negre... şedinţa era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemişcat, mândru ca un antic Apoll în semiîntunericul vânăt al odăii , pe care pictorul îl făcuse anume pentru a nimeri tonul fundamental al figurei .
— Ieronim ! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se spărie la aceste sunete. Îi veni ideea ciudată că pictorul are de gând să deie paravanul într-o parte . . . atunci ea era descoperită . . . cu toaleta ei dezorganizată , cu părul vâlvoi , cu ochii aprinşi în cap şi cu faţa roşie ca sângele . . . Dar nu era asta.
Pictorul zise : ,,Am ajuns la cap. Trebuie să te fi îndoit vreodată în viaţa ta de ceva. Reaminteşte-ţi acea situaţie , ca să văd ce espresie va lua faţa ta".
Ieronim îşi rechemă în minte scrisoarea bătrînului Euthanasius şi o zâmbire rece, sceptică , îi discleştă puţin buzele. O, de ar fi înmărmurit astfel ! Era o durere mândră în faţa lui, şi bietei Cezare îi ieşi o lacrimă în ochi.
— Da, da ! asta-i espresia ! zise Francesco inspirat. Ochii lui se entuziasmară şi penelul său schiţă în fugă acele trasături de-o dureroasă amărăciune în faţa întunecatului său geniu infernal .
— Ce nenorocit trebuie să fi fost când reamintirea îi schimbă faţa — gândi Cezara şi o duioşie dulce şi liniştită îi împlu sufletul ... Ea nu mai era aceeaşi. Din tremurătoare deveni lină — acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet... Îi venea să plângă acum ... buzele ei se discleştară c-o dulce espresie de durere şi de amor, ea-şi înclină capul în perini şi-şi închise ochii. Simţea că plânge fără să vreie .
— Mi-ar trebui încă câteva şedinţe , zise Francesco.
Cezara 'şi deschise ochii, dar ... Francesco trăsese perdeaua şi ea-l văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea plină a soarelui. Îşi astupă iar ochii şi auzi cum pictorul şi Ieronim se depărtaseră în cabinetul alăturat . Ea sări repede, tiptil, încet, se repezi pe uş - afară în buduarul ei, s-aruncă pe pat, ş' ascunse faţa în perini şi boţea tot ce încăpea în mâni . Când Francesco intră în odaia ei, ea s-aruncă în gâtul lui, îl strânse spasmotic îl dezmierdă , îl sărută…
— Ce-i, copila mea ?
— Nimic.
— Îţi place?
Ea şopti ceva neânţeles , cu ochii plini de lacrimi şi dorinţă.

V

Cezara către Ieronim
Iartă dac-o femeie îţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tânără , căci ştiu că sunt frumoasă. Dar ştiu eu... tu eşti atît de mândru , ştii a privi atît de rece.. . Ah! cum
aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea — iubite! De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinei ... când te iubesc, când aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colţ al casei în care vei locui tu, să suferi ca să sărut perina pe care va dormi capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? Tu crezi că sunt o neruşinată , o rea, o femeie de defaimat ; dară cugetă un lucru, că aş fi un miel, că n-aş vorbi un cuvânt , că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu pe mine. Ştiu eu cum e inima ta? Pot eu şti? Vin de-mi spune cum este. . . ce se petrece în acea cămăruţă unde - aş vrea să locuiesc eu.. . numai eu. Şi ştii tu cum mă cheamă?
Cezara
……………………………………………………………………………………………………………………

Ieronim cătră Cezara

Că eşti frumoasă, cred; că mă iubeşti, îţi mulţămesc; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar face fericit, mă face să fiu în stare de - a-mi jărtfi viaţa pentru tine. Îţi sărut mâna pentru voinţa ce ai de-a mă face fericit, deşi te înşeli când crezi că amorul tău de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire şi fericirea ce mi-o oferi , venin. Că n-o ştii aceasta este împrejurarea care te face adorabilă . Dac - ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar arăta această lume în care tu cauţi şi speri a găsi ce nu-i în ea —fericirea. Tu zici să te iubesc. Dacă te-aş putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar dacă suspin, dacă doresc... n-aud eu din toate părţile aceleaşi suspine ordinare , aceleaşi doruri ... ordinare ; căci care-i scopul lor ? Plăcerea dobitocească , reproducerea în muşinoiul pământului de viermi noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept, pe cari le îmbracă cu lumina lunei şi cu strălucirea lacurilor , aceleaşi sărutări greţoase, pe cari le asamănă cu zuzurul zefirilor şi cu aiurirea frunzelor de fag. Este aşa, sau nu?
Priveşte-ţi 'i , acei tineri cu zâmbiri banale , cu simţiri muieratice , cu şoapte echivoace , vezi acele femei cari li răspund prin ochiri voluptoase şi mişcându-şi buzele — vezi! împrejurul acestui instinct se 'nvârteşte viaţa omenirei... Mâncare şi reproducere , reproducere şi mâncare !... Şi eu să cad în rolul lor?. . .Să cerşesc o sărutare? Să fiu sclavul papucului tău, să tremur când îţi vei descoperi sânul ... sânul care mâni va fi un cadavru, şi care după fiinţa sa este şi astăzi ? Să mă frizez ca să-ţi plac, să-ţi spun minciuni ca să petrec mintea ta uşoară; să mă fac o păpuşă pentru ... cine o şi mai spune pentru ce? Nu! nu mă voi face comediantul acelui rău care stăpâneşte lumea; mi-e milă de tine, de mine, mi-e milă de lumea - ntreagă . Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scântei , decât să animez cu el o simţire pe care o cred nu numai culpabilă , ci ordinară ... Lasă-i să se mângâie în simţirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit: eu, voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria , ca un nebun ! ... numai nu ca ei. Sâmburele vieţei este egoismul şi haina lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, când mă sui pe o piatră naltă, îmi pare că în creţii mantalei aruncate peste umăr am încremenit şi am devenit o statuă de bronz, pe lângă care trece o lume ce ştie că acest bronz nu are nici o simţire comună cu ea ... Lasă-mă în mândria şi răceala mea. Dacă lumea ar trebui să piară şi eu aş putea s-o scap? printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară. De ce vrei tu să mă cobor de pe piedestal şi să mă amestec cu mulţimea ? Eu mă uit în sus, asemenea statuei lui Apoll ... fii steaua cea din cer — rece şi luminoasă ! — ş-atunci ochii mei s-or uita etern la tine !
I.
……………………………………………………………………………………………………………………

Ieronim părăsise monăstirea după sfatul lui Euthanasius şi trăia izolat într-o chiliuţă din oraş, pe care şi-o împodobise cu flori şi cu schiţe zugrăvite de el. În această săhăstrie primea adesea vizitele lui Francesco. Într-o zi el îi arătă acestuia scrisoarea Cezarei. /
— Ei, ai de gând să zici ba ?
— Iată ce zic, răspunse arătând pe a sa.
— Fă ce vrei, dar astăzi vino-n atelierul meu, căci tabloul mi-e gata.
Plecară şi veniră — la Cezara acasă.
— Domnişoara Cezara, recomandă Francesco când intrară.
— Cezara ? murmură Ieronim uimit şi se uită lung, serios, în faţa ruşinoasă şi roşie a bietei fete. Ieronim se aşeză în colţul unui divan şi părea rău dispus ... Francesco ieşi; iar Cezara...s-aruncă la picioarele tânărului cu mânile unite, tremurând şi aproape plângând .
— O ! zise ea încet, ca şi când s-ar fi temut de ceea ce zicea, şi apucându-i o mână o duse la buzele ei — poţi suferi amorul meu ? să-l suferi numai . . . căci nu pretind să mă iubeşti; dar să te laşi iubit . . . ca un copil . . . Am auzit că eşti urâtor de femei, singuratic şi am desperat iubindu-te .. .
El îi cuprinse talia, o ridică încetinel de la pământ , o aşeză lângă el; apoi îi puse mâna după cap şi se uită drept şi lung în ochii ei . . . Îi era ciudat . . . nu-i venea să creadă ceea ce vedea cu ochii.
— Drept vorbeşti? întrebă el.
Ea-şi plecă fruntea-n jos. Văzuse zâmbetul lui şi văzuse destul pentru a nu spera nimic. Ah ! gândi în sine, ce plăcere poate găsi un om ca el într-o păpuşă uşoară, în această mască de ceară a mea ? Se înţelege ... Alt bărbat s-ar simţi măgulit, el . . . nici măgulit nu-i...Ştie că i se cuvine amor şi mă-ntreabă numai, precum un dascăl pe eleva lui, amicabil însă destul de rece ; ,,Adevărat vorbeşti?"
O altă femeie, mai mândră de frumuseţa ei, ar fi ieşit vânată de mânie şi jignită de moarte din casă. Nu se oferă o femeie spre a fi refuzată . Ea? Era tristă. Ar fi plâns ... ar fi plâns de-ar fi murit, dar nu putea fi supărată pe el.
Şi el, cu cât o privea mai mult, cu atâta o găsea mai frumoasă. Avea milă de ca, deşi nu voia să-i inspire speranţe deşarte, precum ar fi făcut orice bărbat în locu-i.
— Nu că nu eşti frumoasă, Cezara. Să vorbim încet . . . te voi numi tu, căci îmi eşti scumpă, deşi nu te iubesc în feliul în care aş dori eu însumi. Ascultă. Eu n-am iubit niciodată şi poate că nici nu sunt în stare. Dar un lucru crede. Nu iubesc pe nimeni, dar dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine care poate ar deveni amor.. . dacă. . . ei bine, dacă nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu ştiu cum să-ţi descriu simţirea ciudată care-mi răceşte inima, adică nu mi-o răceşte atâta cât mi-o face somnolentă. Nu am dorinţe şi tu m-ai învăţat de-a le avea.. . Îţi pare ciudat asta.. . dar şi mie. Pare că te-aş săruta . . . dacă nu m-aş teme că mi-ai da sărutarea înapoi; parcă te-aşi iubi . . . atunci când ai fi supărată pe mine.
— Nu pot fi ... nu mă pot preface ... în nimic, zise ea. E trist, adaose liniştită şi cu glasul puţin mai adânc , căci de la amorul tău atârnă fericirea vieţei mele întregi.. . Acuma Castelmare are jocul liber.. . nu am cauze de-a mă opune căsătoriei cu el, căci tu nu vrei să ştii nimica de mine. Nu mai voi să fug de la tatăl - meu , căci trebuie să caut a-mi uita nenorocirea , de se poate, prin o altă nenorocire... Sunt femeie ... am crezut că sunt frumoasă... n-o mai pot crede... am crezut că am dreptul de-a despreţui amorul unui om ce mă iubeşte ... mi s-a răsplătit cumplit acest dispreţ cu aceeaşi măsură.
— Cezara, zise el încet şi înduioşat , . . . mă laşi tu să cuget asupra acestui lucru? Am o inimă şi o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămâne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii; nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile ea pătrunde 'n fundul capului ş-atunci devine, prin altele ce le-a fi găsind acolo, adâncă şi înrădăcinată . Cezara,.. . simţirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om căzând mort pe uliţă şi momentul întâi nu-mi face nici o impresie .. . abia după ore reapare imaginea lui şi încep a plânge . . . plâng mult şi urma rămâne neştearsă în inima mea. Tu spui să am milă de tine? Eu îţi zic : ai milă de mine.. . căci dacă vrodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor. Tu nu mă 'nţelegi , numai simt ca amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia ... aceasta o ai întreagă. Iubeşte - mă de voieşti, dacă — lasă să-ţi spun acest dulce cuvânt — dacă ai îndurarea s-o voieşti. Tu gândeşti că eu nu te-aş putea iubi ? Te înşeli . .. Lasă-mi numai timp... ca icoana ta să pătrundă adânc în inima, să mă familiarizez cu această idee, eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea... şi gândesc cumcă tot aş putea nebuni iubindu-te .
El o sărută pe frunte şi ieşi. . . Ea surâse . Luă un joc de cărţi şi le meni, ca să vadă dac-a veni mâni , şi zise lin, înşirând cărţile :
— Dac-a veni mâni , l-oi iubi; dacă n-a veni, atunci . . . atunci asemenea l-oi iubi.
…………………………………………………………………………………………………………………

Ieronim cătră Euthanasius

Dezmierd un chip de copilă în felul meu.. . adică împlu un album cu diferitele espresii ale unui singur cap. E ciudat că ochii mei atît de clari, pot să zic de-o cerească claritate , nu pot cuprinde nimic deodată. Mâzgălesc păreţii. Am intrat la o copilă înamorată de mine, pe care însă n-o iubesc. . . Am văzut-o roşie, sfioasă, turburată... Am zugrăvit în cartea mea această espresie. A 'ngenuncheat lângă mine... m-a rugat să-i sufăr iubirea... nu-ţi pot descrie espresia de nevinovăţie, candoare şi amor din faţa ei... dar am schiţat-o ... E de sărutat schiţa mea. Poate că e una din cele mai nimerite din câte - am zugrăvit. Am pus-o lângă mine. Deconcertare şi o dulce resignaţie. Un profil îngeresc . I-am spus cuvinte bune. O rază de speranţă în acea amabilă măhnire a feţei. O adorabilă schiţă. Dar simt că din ce în ce schiţele se familiarizază cu inima. N-o iubesc. Nu. Adio, părinte.
……………………………………………………………………………………………………………………
O iubeşti, fătul meu, fără s-o ştii. Cinis et umbra sumus.
Euthanasius

VI

Sunt oameni pe cari spiritele de observaţie şi femeile îi descoasă dintr-o singură apucătură — oameni cu puţin spirit, dar de-un caracter tare, espres , consecvent . Astfel era Castelmare. Dacă o femeie l-ar fi auzit trăgând clopoţelul, ar fi ştiut îndată cu ce faţă să-l primească ; dacă un actor bun i-ar fi auzit paşii severi , apăsaţi şi de-o aspră regularitate răsunând prin galeriile şi coridoarele palatului Bianchi , ar fi ştiut prin o acţiune reconstructivă , fără să-l vadă, să-şi imagineze aproape caracterul omului în cestiune : o natură comună, consecventă şi puternică.
Puindu-şi odată-n minte de-a lua pe Cezara vrînd - nevrînd , lui i - erau toate mijloacele binevenite , deşi nu dispunea de multe, căci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, întrucât îl servea inteligenţa, el cerca 1 a descoperi dacă nu cumva şirata 2 copilă ar avea vreun amor.
Deşi Ieronim nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, îi plăcea să asculte de ea ca un copil de soră - sa mai mare şi, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce-o avea asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de fior fără de înţeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor, căci, deşi 'i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dânsa . În asemenea resuveniri , în cari el se juca cu imaginea-i, prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare . Simţea parecă un ghimp în inimă când ea era faţă, nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţei sale şi singura fericire a unui caracter mulţămit, fără amor şi fără ură. Dacă mi-ar da pace, gândi el în sine, totuşi ar fi cum ar fi. Atunci aş ţinea-o de mâna ei mică şi ne-am uita în lună — în virgina lună — atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane . .. Parecă părul ei e o spumă de aur, atît de moale 'i ... Şi faţa ei se polieşte într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă cât lumea pace ... mereu mă gâtuie ... mă sărută — şi zice c-o iubesc. Ba pe dracul. Altfel...e chiar frumoasă — să spun dreptul. Bărbia se rotunzeşte ca un măr galben ... guriţa câteodată parcă-i o cireaşă ... şi ochii, ah ochii ! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei ... îmi atinge genele şi mă 'nfioară pân-în tălpi . Atunci nu mai văd ce frumoasă e . . . o negură îmi întunecă ochii... atunci aş omorâ - o ... Asta nu-i trai, asta-i chin ! Dar biata copilă . . . să fiu drept . . . ce ştie ea că mă chinuie.

Şi azi îmbla prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea ca un privaz 1 părul negru şi urcat acea frumoasă şi ostenită faţă de marmură de Paros. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos şi demonic albastru şi cu toate acestea dezgustaţi ; buzele 'ntredeschise arătau o energică durere şi numai gâtul se 'ndoia cu mândrie 2, ca şi când nu şi-ar fi pierdut-o sub greutatea vieţeii . — Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunei, cari se furişau prin întunecoasa verdeaţă a copacilor. El şezu pe o bancă, cu mânile unite şi lăsate preste genunchi, cu fruntea plecată şi părul risipit preste ea, gândea lucruri de cari nu-şi da seama şi numai luna lunicând pintre nouri împlea noaptea de vis. S' auzi un foşnet uşor care-l trezi.. . Era ea. Cum se schimbase acum ? Faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunzea vădit, sânii ei erau mai plini, numai roşaţa din obraz dispăruse, făcând loc unei palori care-i da un aer de nespusă blândeţă . Ochii nu mai aveau acea sălbatică şi noptoasă strălucire în adâncimea cărora fulgera întunecosul amor şi întunecoasa dorinţă. . . ci, limpeziţi , nespus de adânci , te-ai fi uitat zile întregi în ei. Linişte şi o melancolică pace era în adâncimea lor. . . Şi în acea faţă atît de palidă, plină dar tristă, surâdea suferitor oarecum gura de purpură ... o roză a Ierihonului a cărei frumuseţă nu se trece. Ea s' - apropia încet prin aleele străbătute de seninul nopţii, pe cărările albe zugrăvite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l văzu, dar nu-şi iuţi pasul. I ghicise ea caracterul ? Poate. El stătea locului şi se uita lung la ea cum s' - apropia încet, asemenea unei lunatice, ca-n somn.
El..., rezămându-şi cotul de spata bancei , îşi lăsă bărbia pe mână , mişcându-şi încet degetele şi se uita uimit, cu ochii strălucitori , la strălucitorul ei chip ce s' - apropia . Ea şăzu alături cu el, dar drept în lună. Nu-i atinse mâna — nimic. Luna o polia frumos şi ea era îndestul de vicleană spre a se lăsa muiată 'n întreg de această dulce şi voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi îşi întinse el mai întâi mâna şi apucă încet mânuţa ei fină şi rece. Ah ! gândi , şi un ce nemaisimţit îi trecu prin inimă . . . ah ! cum îmi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul ei mlădios şi uşor şi, aplecându-şi gura la urechea ei, îi şopti lin, deşi cu glasul plin de înfocare :
— Priveşte la lună, luna mieze - nopţii — frumoasă ca un copil de patrusprezece zile şi — rece... Nu simţi tu c-a încetat toată durerea vieţei, orice dorinţă, orice aspirare în privirea acestui mândru tablou din care faci şi tu parte . . . Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată . . . dulce . . . Nu ştii tu că eu te iubesc.. ?
Ea se 'nfioră , dar tăcu.
— Şi apoi priveşte asupra oraşului întreg, pe acest amestec strălucit de palate şi drumuri, vezi cum, ajunse de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vârfurile turnurilor şi pânzele de la corăbii pe râu . Şi cu toate acestea centrul acestui tablou eşti tu ! tu ! tu ! . . . Nu s-aude nimic . . . decât departe 'n vro grădină privighetoarea şi s-aude vuind încet o roata de 3 apă. Şi tu priveşti tăcută şi nevinovată asupra acestei lumi. . . Trandafirii înfloresc pe faţa ta . . . Tu, regină a sufletelor, nu eşti curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul ? dulce ca filomela? tânără ca luna plină, copilăroasă ca un canar , iubită ca o Dumnezeire ? Priveşte, zise el şi mai încet, strada aceea strâmtă şi întunecoasă ; numai într-un singur colţ îi taie 4 umbra o dungă de lumină, dar în acel loc pare c-a nins.. . Vino cu mine . . . vino cu mine acasă ... Voi da 'ntr-o parte perdeua din fereasta odăii mele şi vom privi toată noaptea la cer . .. Ah ! te iubesc ! ... ţipă el apăsat . .. te iubesc ! . .. o văd prea bine că te iubesc !
El o strânse cu atâta putere încât se-ncleştase amândoi într-o îmbrăţoşare lungă şi nervoasă . Apoi el recăzu obosit de-o simţire nemaicunoscută pe spata bancei , îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată. Luna 'l bătea drept în faţă, Cezara veni drept înainte-i, se-nclină asupră-i, se ţinu cu amândouă mânile de spata bancei şi-l sărută, cu ochii pe jumătate închişi, de nenumărate ori. El nu simţea nimic . . . asemenea unui copil ameţit de somn pe care mama îl dezmiardă .
S' auzi o foşnire în frunzele unui tufari. ,,D-zeul meu ! — gândi ea speriată — dacă m-ar fi văzut cineva ? — Poate Castelmare. Sărmanul copil ! Cum se va întoarce el acasă ? Acest om poate să-l pândească ".
Ea-l lăsă un moment să se trezească din această beţie . . . apoi îl întrebă lin, ca şi când n-ar fi vrut să-i întrerumpă decât încet gândirile lui, somnul lui cel aievea 1
— Ştii să mânuieşti sabia ?
— Da ! zise el.
— Să-ţi aduc o sabie — nu-i aşa ?
—Da...
— Şi mi-i da o sărutare pentru ea ?
— Da.
Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse , folosindu-se de ocazie de a-l strânge de mijloc.
?Dulcele meu sloi de gheaţă — tu marmură ! tu, piatră, tu !
— Dă-mi pace Cezara. Îmi vine să mor.
— Nu, nu ! îngerul meu ... mergi acasă ... Să nu ţi se întâmple nimica pe drum ... gândeşte la Cezara ta . . . mărgăritariule . Nu se putu opri de a-i lua capul între mâni şi de a-l mai săruta o dată ... tare şi cu zgomot.
— Acuma mergi, mergi! Te rog.
— De ce mă rogi ?
— Pentru că te-aş ucide de-ai mai rămânea .
— Cum ?
— Ştiu eu cum, zise ea, vicleană ca un copil.
Ea-l duse pân-la un hăţiş 2 şi-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse şi, îmbrăţoşând un trunchi, zise încet şi c-un fel de ciudă : ,,Ieronim ! te muşc !" Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei şi, rupându-şi cu furie pieptarul de catifea, încâlcindu-şi părul atît de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecaţi de lacrimi şi cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat şi şoptea încet, foarte încet şi înecată de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci şi dezmierdătoare , pintre cari străbătea numai un nume pronunţat mai tare ... Ieronim.
Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-apropie de strada strâmtă , aerul lin al nopţii îl trezise şi, de o natură mult mai puţin sensuală decât porumbiţa lui, el rămăsese numai cu convingerea teoretică cumcă o iubeşte. El trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui uşor, la care se cunoştea ca să zic elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasă, când auzi în urmă-i un pas sever , regulat ca al unui soldat, şi recunoscu că-i al lui Castelmare. El se opri şi se 'ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul ... Castelmare sosi ... Tăcere. Ieronim plezni cu vârful sabiei într-un zid de granit şi, la scăpărare , se recunoscură ambii rivali . În acelaş moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbiile începură a se crucişa , apoi s' auzi un gemet ... o cădere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată . . . cealaltă rămase mută.

VII

Ieronim se 'ntinsese pe patu-i şi dedese 'ntr-o parte perdeaua de la fereastă spre a se uita cum luna apunea în râu , făcând parecă din suprafaţa lui un drum moale şi luminos, când auzi bătând încet în uşă. El se sculă şi deschise. Era pictorul.
— Tinere, zise el, trebuie să fugi cât mai în grabă din oraş.
— De ce ?
— Ai omorât pe Castelmare.
— Ştiu.
— Ştii. Dar ceea ce nu ştii poate e că el e nepotul şi moştenitorul lui podesta din acest oras , că duelele sunt oprite şi că poţi ajunge la spânzurătoare .
— Ei şi?
— Ei şi? De unde - ai învăţat acest limbagiu , Ieronim, adaose bătrânul molcom, copilul meu ! Mi-ar părea rău de capul tău atît de frumos. Afară de-aceea mai ai o consideraţie ... Iat-o.
El îi dete o hârtie mâzgălita în linii strîmbe. Acesta o deschise.

Cezara cătră Ieronim
Fugi te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare. Înabuşit de sânge , au zis oamenilor să-l l aducă la noi. A povestit tot, cui îi datoreşte rana, sa. Fugi ... te rog ! Pot să te urmărească încă 'n astă noapte. Ce-i şi mai trist: contele voieşte să se logodească cu mine în starea în care se află şi nu am nici o putere de-a rezista ! . . . Dar te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea. Rămâind aici; nu m-ai scăpa, ci m-ai face numai să mor de îngrijire ... paserea mea ! Fugi, şi poate că .. . ah! unde-i o speranţa de care să mă ţin? ... nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic... Ţi-aş zice : vino la mine, şi nu pot. Spune-mi : să te pierd, pentru a te mai vedea o dată ? Nu ! Fugi, Ieronim; poate că vro întâmplare neprevăzută să mă păstreze pentru tine, ... poate contele să moară ... îi doresc moartea ... te iubesc ! Nu, nu ! nu crede că te iubesc într-atât încât să-ţi zic să rămâi . .. Adio ... drăguţul meu !
Cezara
Ieronim 2 ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră pe ţărmul râului , unde Francesco îi dădu barca lui. El înbrăţoşă pe bătrânul amic, desprinse barca de ţărm, se sui şi pluti în josul râului până ce, ajungând pe luciul înalt al mării, el aruncă cârmă şi lopeţi în apă, se culcă în barcă sub cerul ce-şi ridica înstelata sa măreţie, şi astfel — un grăunte plutitor pe aria nemărginită a apelor—adormi adânc .
A doua zi soarele era sus când îşi deschise ochii . . . El văzu că barca lui se 'nţepenise între nişte stânci de piatră... Soarele stăpânea cerul şi împlea sânul mării cu lumină. La malul continental el văzu răsărind din stânci pădurene o monăstire veche prin ale cărei colonade de piatră sură, în cerdac, îmblau cu pas regulat şi încet călugăriţe . O grădină unită cu murii monastirei se 'ntindea până jos la poalele mării, care se mişca urcându-şi apele până lângă un boschet de chiparos si roze tăinuit în ponorârea unei stânci , ca un azil de scăldătoare .
El se desculţă şi, sărind de pe-o piatră pe alta, cercetă stâncosul său imperiu. El dădu de un izvor de apă vie şi dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri . Intră în peşteră ... o răcoreală binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soare 'l arsese în somnu-i ... merse mereu înainte ... peştera se lungea din ce în ce şi devenea tot mai întunecoasă. Deodată văzu ca o zare de senin, dar îi păru că-i scapără. Văzând însă că ea nu pierea , el s-apropie şi văzu o bortă, cât ai băga mâna , care corespundea undeva . . . se uită pe ea ... văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă. El cercă să mărească borta cu Puterea mânilor , dar era un granit greu de înlăturat ; numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni , bolovanul se întoarse ca-n ţâţâni şi lăsă o mică intrare pe care o putea trece târându-se . El intră repede, împinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mică cu pietre şi pământ şi, când îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumuseţa priveliştei .
Stânci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur una peste alta pân-în ceriuri şi-n mijlocul lor se adâncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o insulă pe care stăteau în şiruri lungi stupii Unei prisăci mari.
— E insula lui Euthanasius, gândi el uimit şi păşea încet, minunându-se la fiecare pas. Până şi insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturi curioşi , albaştri , auriţi, roşii îi acoperiră părul lui lung şi negru, încât capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor , fluturilor, iarba îi ajungea până la piept, măzărichea punea laţuri înflorite picioarelor ... o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul. El s-apropie de lac şi, trecându-l pe unde era vad, veni în insulă. Albinele înconjurară bâzâind pe noul şi tânărul împărat al raiului. S-apropie de peştera ce ştia că trebuie să fie pe această insulă; o găsi într-adevăr sculptată 'n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură , patul, un ulcior cu apă; dar bătrânul lipsea. Pe o mescioară era o foaie scrisă.
,,Simt că măduva mea devine pământ , că sângele meu e îngheţat şi fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămâne decât urciorul de lut în care au ars Lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui pârâu ; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele lor ... şi-n palmele 'mi întoarse spre izvorul etern al vieţei, ,,soarele", viespii să-şi zidească fagurii , cetatea lor de ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei, dar să mă ferească de putrejune . Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată".
Ieronim privi păreţii sculptaţi cu scene de amor, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap răzimat de-un părete şi, mirosind apa din ulcior , văzând că ea-i răsuflată şi băhnită , presupuse că bătrânul trebuia să fi murit. Astfel el, moştenitoriul firesc al acestui locaş de pace, a acestei grădini închise ca o odaie, răscoli cărţile, cari erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere; scrierile moşneagului, în cari fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adânc şi fericit şi a căror rezonanţă era atît de mare încât fiecare construcţie trezea o lume de cugetări şi analogii în capul tânărului . Într-adevăr se familiariză în curând cu micul lui imperiu, era ca acasă, îngrijea de straturile grădinei şi de stupi , îmbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei. Adesea în nopţile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pânză de in — ş-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl adânceau într-un somn atît de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă , fără durere, fără vis, fără dorinţă.

VIII

În ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul păharelor şi a conmesenilor săi. Când ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi , gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decât sie şi care, spre a-şi împlini patime cari aveau să aibă acest sfârşit , era s-o vândă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l ura mai mult în lume.
Când Castelmare se prezintă, începu s-o mângâie :
— Contesă, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decât mine, viitorul d-tale bărbat.
— Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de-a fi viitorul meu bărbat — sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă . Vei bate iar la uşa mea după un an.
Castelmare ieşi nemulţămit , aruncându-i o ultimă privire de ură neîmpăcată . Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul, unde era espusă urmăririlor crudului ei adorator , şi să se retragă la o monăstire de călugăriţe în apropiere de câteva ore — unde ea se şi duse după înmormântarea tatălui ei.
Ea slăbise de grijă, sărmana copilă ... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cât că barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se găsise sfărâmată la ţărmuri, astfel încât ea-l crezu înecat, mort de mult.
În murii liniştiţi ai monastirei ea se regăsi pe sine însăşi 1. Chilia ce i se dedese era cu fereasta 'nspre grădină şi mare; şi adesea, trăgând zăvorul la uşă 2 ca să nu fie supărată de intrarea nimărui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor depărtate ce se pierdeau în orizon, la prăvălatica grădină, frumoasă şi sălbătăcită, care-şi înrădăcinase hăţişurile şi arborii până lângă ţărm; sau alte dăţi, pierzându-se pintre aleele umbroase, ea plivea firele de iarbă de pe cărare sau se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adâncită în dorul ei fără de speranţă.
În zile calde ea se dezbraca şi, lăsându-şi hainele 'n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tânăra delicateţă, dulcea moliciune a copilăriei era întrunită cu frumuseţa nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeiei . Prin transparenţa generală a unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii şi când piciorul ei atinge l marea, când simte apele muindu-i corpul, surâsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu 2 toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrân ea se simte reîntinerind, ea surâde cu gura încleştată de energie şi 3 se lasă 4 îmbrăţoşărei zgomotoase ale oceanului, tăind din când în când cu braţele albe undele albastre, înotând când pe-o coastă, când pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri.
Începuse a însera şi ea iar se lăsa amorului ei cu 5 marea, iar surâdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. Îşi 6 golise gâtul ei de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sânii crescuţi în sete de amor, până rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, având înaintea acestei din urmă avantagiul vieţei, acea pieliţă caldă, dulce, netedă care lasa urme dac-o atingeai . S-aruncă în mare şi începu să 'noate , puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stânci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm.
Undele liniştite o duceau şi în curând ajunse la stâncile din mare. Ea merse 'ncetinel de-a lungul lor, răzămându-şi mânile de păreţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfâşiat şi strălucind un izvor, intră mergând de-a lungul pârâului şi de odată o panoramă cerească se deschise ochilor ei ...
,,D-zeule ! ce rai!" gândi ea — ,,voi sta aici puţin". Ea merse 'nainte prin iarba care, caldă şi mirositoare, îi gâdila corpul, s-aruncă în lacul 7 limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea 8 apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine ... Era nebună, ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzând că soarele se 'nclinase , ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei când nu văzu nici o ieşire .
Ce sa facă ? Cu gândul că s-a rătăcit îşi mai primblă ochii de jur împrejur ... nicăiri o ieşire ...
,,Ah !" gândi , ,,şi ce-ar şi fi de aş petrece o noapte în acest rai fărmăcat ? Cine mă vede şi cine mă ştie?"
…………………………………………………………………………………………………………………
— Să făcuse noaptea. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunei trecea, sfâşiind valurile transparente de nouri ce se 'ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pânză de neguri, apa molcomă a lacului ce 'nconjura dumbrava era poleită şi, tremurând , îşi arunca din când în când undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi . Şi-n mijlocul acestei feerii a nopţii lăsate asupra unui rai înconjurat de mare trecea Cezara ca o 'nchipuire de zăpadă , cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcîie . . . Ea mergea încet . . . Toate visele, toată încîntarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin ... ar fi plîns ! Îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lîngă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. Începu sa treacă şi apa fugea rotind împrejurul gleznelor ei . .. Ea se uită l-acea dumbravă încîntată . . . o dorintă de fericire îi cuprinse sînul . . . era atît de însetată de amor ca copilul cel tînăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate veştezite de arşiţă. Cînd ajunse în dumbravă umbra mirositoare a arborilor nalţi arunca un reflect albastru asupra pieliţei ei, încît părea o statuă de marmură în lumină viorie . . . Deodată ea văzu prin arbori o figură de om .. . gîndea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze . . . şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare ... era el.
,,Ah ! gîndi ea zîmbind, ce nebună sînt ... pretutindenea el, în frumusetea nopţii, în tăcerea dumbravelor" . . . El s-apropie . . . El credea asemenea că are-o-nchipuire aievea înaintea lui . .. O privi lung, se priviră lung.
Cînd îi luă mîna .. . ea ţipă.
— Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n braţele lui ... Cezara ! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zapada luminei de lună ? Sau eşti tu ? tu ?
Ea plîngea .. . nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinic să ţie acel vis.
— Tu eşti ? Chiar tu ? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare de viaţă ... Ea nu se mai sătura prividu-l...

... şi uitase starea în care era. Era 'ntr-o dimineaţă de vară. Marea şi - întindea nesfârşita-i albăstrime , soarele se ridica încet în seninătatea adânc - albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopţii, stâncele negre de rouă abureau şi se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăţi de nisip şi piatră.
Din nişte colţi de stânci despre apus se ridica o monastire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetăţui, şi de după muri vedeai pe ici pe colea câte - un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele ţuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericei, zidurile împrejmuitoare risipite şi năpustite în risipa lor de plante grase , de furnici ce-şi fondau state, de procesii lungi de gâze roşii cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite şi mâncate de mult îmblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozităţii decât locuinţă.
În dreapta mănăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuţe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi cari se pierdeau în depărtarea orizontului , în dreptul ei marea, a cărei suprafaţă era ruptă pe ici pe colea de câte - un colţ de stâncă ce ieşea de sub apă.
De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărăruşe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de muşunoaie de cârtiţe . Pe una din cărări vedem un călugăr bătrân mergând spre poarta monăstirei , cu mânile unite după spate. Rasa i-e de şiac, e 'ncins cu găitan alb, metaniile de lână spânzură c-un colţ din sân , papucii de lemn se târie şi clăpăiesc la fiecare pas. Barba albă i-e cam rară, ochii ca zărul neespresivi şi cam tâmpiţi ; nimic resignat sau ascetic în el.
Ajuns la poartă, trage clopoţelul , un frate îi deschide, el intră în curtea ce sămăna a părăsită a mănăstirei, cu pardosala ei de pietre pătrate printre cari creşteau în voie fire de iarbă naltă, şi-n mijlocu-i c-un iaz ale cărui maluri erau sălbătăcite de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumânărele , sulcină şi măzărichea care-şi ţese păturile ei de flori asupra întregei vegetaţii pe care o zugrumă cu încâlciturele ramurilor. Un cerdac lung, umbrit şi multicolon răspunde c-o scară ce dă 'n curte. Bătrânul deschide uşa tinzii şi se face nevăzut înăuntrul clădirei .
În zidul lung şi nalt al monăstirei , privit din grădină, se văd fereşti cu gratii negre, ca ferestrele de chilii părăsite, numai una e toată 'ntreţesută cu iederă şi în dosul acelei mreje de frunze 'ntunecoase se văd în oale roze albe ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastră dădea într-o chilie pe păreţii cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate — ici un sfânt , colo un căţel svârcolindu-se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaşte , flori, tufe, capete de femei, bonete , papuci, în fine, o carte de schiţe risipită pe părete. Un dulap cu cărţi bisericeşti , un scaun cu spata naltă, haine călugăreşti spânzurate într-un cui, o ladă zugrăvită cu fel de fel de flori, un pat simplu de sub care se vedea o păreche de papuci şi un motan negru, iată toată îmbrăcămintea . Prin mreaja vie şi tremurătoare a fereştii pătrundeau razele soarelui şi împleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în cari se vedeau mii de firicele mişcătoare cari toate jucau în imperiul unei raze şi dispar din vedere deodată cu ea.
Pe scaun şade un călugăr tânăr . El se află în acele momente de trândăvie plăcută pe cari le are un dulău când şi-ntinde toţi muşchii în soare, leneş, somnoros, fără dorinţe. O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adânciţi în boltele lor şi deasupra nasului fin, o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunzită , ochii mulţămiţi , cum am zice, de ei înşii privesc c-un fel de conştiinţă de sine care - ar putea deveni cutezare , espresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece.
S-apropie de fereastră şi se uită în grădină jos la iarba moale, crescută 'n umbra virgină a copacilor , la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul şi desemnă pe părete o portocală . Luă un papuc, îl puse pe masă şi se uită la el, apoi deschise-o carte bisericească şi pe-un colţ de pagină zugrăvi papucul . Şi ce profanaţie a cărţelor bisericeşti! Toate marginele erau profile de femei, popi, cavaleri, cerşitori, comedianţi... în sfârşit , viaţa în realitatea ei, mâzgălită în fiecare colţ disponibil .
Deodată intră bătrânul .
— Binecuvintează , părinte.
— Domnul.
— Ei, Ieronomie , zise bătrânul vesel şi 'ntr-o ureche, ce mai lucrezi, ştrengariule ?
— Eu? Dar când am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jigneşte caracterul meu, părinte . . . Eu nu lucrez nimica ; mă joc desemnând cai verzi pe păreţi; dar să lucrez ... ? Sunt mai înţelept de cum arăt.
— Faci rău că nu 'nveţi pictura .
— Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc.
— Îngropi talantul , fiule , îngropi talantul .
— Îngrop pe dracul, părinte.
— Apage Satana ! zise bătrânul sărind într-un picior şi aruncându-i-se -n braţe. Ieronim începu să râdă .
— Dumnezeu ştie, tată, de unde iei atâta veselie. Eu am momente când sunt trist, tu ... nu cred.
— Eu trist, Ieronime ? Să mă ia dracul, fătul meu, dac - am fost trist vrodată. Tristeţea fuge de mine ca cumătru' meu de tămâie . Dar lasă asta ... hai în oraş cu mine. Azi, intrând la stareţul tău, am făcut o faţă cătrănită şi turcească ... am spus că-mi trebuieşti tu pentr-o comândare , am minţit ca totdeauna — în sfârşit , îţi concede societatea mea serioasă de cioclu 2. Noi, Ieronim , ne-om duce în oraş ... ştiu într-un loc vin bun, ştii colea, phiu ! om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi şi ne-om uita pe fereşti la duduci ! Se 'nţelege că fără . . .
— Se 'nţelege .
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime ?
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, părinte ?
— Cine? Dracul.
S-ar înşela cineva crezând că toate uşurinţele călugărilor aveau vro însemnătate . Aşa numitele lor blăstămăţii erau nişte copilării , cu toată libertatea vorbelor cu care le 'mbrăcau . Un pahar de vin, un joc de cărţi, o lulea de tutun , din când în când o privire repezită asupra profilului unei copile zâmbitoare — astea erau în faptă şi întotdeauna toate renumitele lor desfrânări . Tot farmecul consista în misterul cu care îmbrăcau faţarnic micile lor pasuri lumeşti.
Ieronim îşi aruncă rasa pe el, tăie o faţă sinistră , mucalitul bătrân tăie una smintită de tot, spre a face efect asupra spărietului portar , şi amândoi ieşiră repede din mănăstire, spre a-şi stâmpăra graba mersului abia în drumul mare, ce ducea la oraş.
— Contesă , voi face pe părintele D-tale să te silească ca să fii a mea.
— Cine se 'ndoieşte c-o poţi face aceasta, cine, că eşti în stare s-o faci. Tatăl meu îţi datoreşte bani şi d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Vă veţi învoi amândoi asupra preţului ca doi oameni de onoare ce sânteţi ... dar până nu-ţi sunt femeie am dreptul de a te ruga să mă scuteşti . . . Vei avea destul timp să mă chinuieşti când îţi voi fi femeie.
Frumoasa contesă îi întoarse spatele şi se uită din fereastă pe uliţă. Ea începu să râdă , căci văzu pe-un bătrân mucalit silindu-se a tăia mutre evlavioase pentru a impune trecătorilor . Ieronim şi Onufrei stăteau în uliţă ; Onufrei , numărând metaniile ce le ţinea în mânile unite pe pântece , Ieronim c-o faţă de-o adâncă şi nobilă seriozitate.
Marchizul Castelmare se uită lung şi sălbatec asupra acelei copile ce-i dispreţuia amorul, apoi ieşi iute, trântind uşa după sine.
— Ce frumuşel e călăgărul cela, şopti contesa zâmbind . Şi ce mucalit bătrân ... Pare un paiazzo într-o rolă de intrigant . Ce nobile trăsturi are tânărul ...pare un demon... frumos, serios, nepăsători . Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în ,,Căderea îngerilor"... dac - am putea pune mâna pe călugăr. . .
Maiestre — strigă ea tare, apropiind două scaune de fereastă. Intră un bătrân c-o bluză de catifea, cu faţa naltă şi senină, c-o barbă sură, s-apropie de copilă c-o întrebare pe buze.
— Vino lângă mine... Şezi ici ... Ia te uită la acel călugăr tânăr . Ce frumos demon în ,,Căderea îngerilor", nu-i aşa ?
— Ce frumos Adonis în ,,Venus şi Adonis" zise pictorul surâzând , d-ta Venus, el Adonis.
— Eei ! asta-i prea tare.
Francesco i-apucă mâna într-a sa şi apropie gura de fruntea ei frumoasă.
Eşti copilă, zise el încet, şi de ce nu? Tu vrei să iubeşti ... toată fibra inimei tale tremură la această vorbă... Vrei dar ca un bărbat pe care nu-l iubeşti, acel Castelmare , să te ia de soţie... ? Ştii că sunt bogat... ştii că te iubesc ca pe fiica mea... ştii că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti preţul ce-l cere, căci e sărac, desfrânat , jucător ... şi că nu-i o altă cale ca să scapi de nenorocire decât fugind de această casă. Vrei un părinte ?... Iată-mă... Vrei o casă ? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara ? ... Iată-l. Şi eu am iubit... cunosc din tinereţă această dulce turbare... Tu eşti însetată după ea... şi cu toate astea ai fi în stare să scapi din mână cel mai frumos model de pictură ... Un înger de geniu, căci demonii sunt îngeri de geniu ... ceilalţi cari au rămas în cer sunt cam prostuţi .
— Dar bine, tată, n-o s' alerg eu după el, zise ea roşie ca focul.
— Vrei s' alerg eu după el ?
— Ei, nu ...
— Ei da... Complimentele mele, domnişoară, zise Francesco repezindu-se spre uşă. L-ar fi oprit... nu-i venea la socoteală,... să nu-l oprească... nu se cădea. Ea nu făcu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de faţă. Pictorul ieşi zâmbind cu răutate, dar cu deosebire încântat de mutrele ce le tăia Cezara... contrazicătoare , turburi, desperate ...
Ea rămase 'ntr-o confuzie . Privea la Ieronim. Ce frumos era... Inima tremura 'n ea... l-ar fi omorât dacă ar fi fost al ei ... Era nebună.
Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea ! Faţa ei era de-o albeaţă chilimbarie întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de-un albastru întuneric cari sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici . Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puţin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rătundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atît de nobilă, atît de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mândrie , astfel
cum şi-l 1 ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gâtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gâtul lui Antinous .
Ea-şi culcă capul într-o mână şi privi la acel tânăr călugăr cu o indefinibilă , resignată dorinţă. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decât de glumă, a cărei realitate, ce-i drept, i-ar fi şi plăcut. Ce întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire,.. . cum ar fi dorit, ... ce ar fi dorit... ? Ah ! cine o spune, cine-o poate spune, şi care limbă e 'ndestul de bogată ca să poată esprima acea nemărginire de simţiri cari se grămădesc nu în amor însuşi, ci în setea de amor. Ea visează 'n fereastră ... să viseze numai ... n-ar fi un păcat analiza simţirilor ei ? ...

III

Onufrei şi Ieronim, trecând pe strade, nu vedeau că erau urmăriţi de-un om. Era pictorul. Ieronim avea să caute la poştă, unde şi află, o scrisoare de la un unchi al lui, un bătrân săhastru . Iată ce scria :
Iubite în Cristos nepoate .
Este o frumuseţă de zi acum când îţi scriu şi sunt atît de plin de dulceaţa cea proaspătă a zilei, de mirosul câmpiilor , de gurele înmiite ale naturei, încât pare că-mi vine să spun şi eu naturei ceea ce gândesc , ce simt, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stânci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate şti acest rai pământesc unde, trăiesc eu. Un singur loc de intrare este — o stâncă mişcătoare ce acoperă măiestru gura unei peştere care duce pân' înlăuntrul insulei . Altfel cine nu pătrunde prin acea peşteră crede că această insulă este o gramadă de stânci sterpe înălţate în mare, fără vegetaţie şi fără viaţă. Dar cum este inima ? De jur împrejur stau stâncile urieşeşti de granit, ca nişte păzitori negri, pe când valea insulei , adâncă şi de sigur sub oglinda mărei, e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată. Şi deasupra păturei afânate de lume vegetală se mişcă o lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbracaţi în catifea, fluturii albaştri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stâncele nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, transparent, şi numai din când în când cîte un nourel alb ca şi când s-ar fi vărsat lapte pe cer.In mijlocul văii e un lac în care curg patru izvoare cari ropotesc , se sfădesc , răstoarnă pietricele toată ziua şi toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văiei şi prin depărtare, prin iarba verde, pe costişe de prund, le vezi mişcându-se şi şerpuind cu argintul lor fluid, transparent şi viu, aruncându-se în braţele bulboanelor în care se 'nvârtesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, până ce, suspinând de satisfacere , s' adâncesc în lac, în mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului , ierbăriei şi răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o 'n casă, şi prisaca mea. Toată această insulă 'n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine. Lucrez toată ziua cîte ceva. Ştii că-n tinereţea mea am fost la un sculptor. De aceea, după ce-am netezit granitul peşterei mele, am împlut suprafaţa păreţilor cu ornamente şi basreliefuri cum le împli tu cu schiţe. Deosebirea-i că, sculptura e goală, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un părete e Adam şi Eva ... Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă ... Nici unul din ei nu ştie încă ce 'nsemnează iubirea... ei se iubesc fără s-o ştie... formele sunt virgine şi necoapte... în espresia feţei am pus duioşie şi nu pasiune , este un idil liniştit şi candid între doi oameni ce n-au conştiinţa frumuseţei, nici a goliciunei lor. Ei îmblă 'mbrăţişaţi sub umbra unui şir de arbori, dinaintea lor o turmă de miei.
Cu totul altfel e Venus şi Adonis. Venus e numai amor. Ea-şi pleacă capul ei îmbătat de pasiune pe umărul acelui tânăr femeieşte - frumos , timid şi înamorat în sine, şi el se uită furiş la formele perfecte ale zeiţei ce-l fericeşte , căci i-e ruşine să se uite de-a dreptul. El joacă rolul unei fete naive pe care amantul ar fi descoperit-o .
În genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă . Bărbatul e fireşte agresiv , va să zică natura se repetă în fiece esemplar în astă privinţă şi escepţiile ei sunt tocmai femeile agresive . Este o nespusă gentileţă în modul cum o femeie ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat sau ursuz, cine ştie prin ce, sau şi mai pudic şi mai copil decât ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizane , de femei a căror esperienţă este călăuza amorului, ci tocmai de agresiunea inocenţei femeieşti . De aceea sculptez acum tocmai pe păretele cel mai alb pe Aurora şi Orion. Ştii că tânăra Aurora răpeşte pe Orion, de care se 'namorase însăşi cruda şi vergina Diana şi-l dusese în insula Delos . În faţa lui Orion esprim acel fond de întuneric şi mândrie care-l vezi mai în faţa tuturor tinerilor , în Aurora acea veselie nestingibilă a fetelor tinere, — a sculpta agresiunea în o asemenea faţă este greu... Un lucru-mi pare ciudat. După orele care în amor se numesc păstoreşti rămâne în om o profundă descuragiare şi tristeţă, ba susţin chiar că în acele momente omul e mai capabil de sinucidere , ba mai nepăsător faţă cu moartea decât orişicând . Găsesc pe de altă parte că un tânăr nesedus e mai greu de a seduce decât o fată, şi că biata Venus trebuie să-şi fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister în această aversiune înainte, în tristeţă după plăcere. Dar eu nu-l pricep.
Îmblu la şcoală. Ştii la cine: la albinele mele. Am părerea cumcă toate ideile ce plutesc pe suprafaţa vieţei oamenilor sunt creţii ce aruncă o manta pe un corp ce se mişcă. Ele sunt altceva decât mişcarea corpului însăşi, deşi atârnă de la ea. Mai întâi statul albinelor. Ce ordine, măiestrie , armonie în lucrare. De ar avea cărţi, jurnale , universităţi , ai vedea pe literaţi făcând combinaţii geniale asupra acestei ordine ş-ai 1 gândi că-i făptura inteligenţei , pe când vezi că nu inteligenţa , ci ceva mai adânc arangează totul cu o simţire sigură , fără greş . Apoi coloniile . În toată vara vedem cîte două sau trei generaţii colonizându-se din statul matern , şi ceea ce ne bucură este lipsa de fraze şi rezonamente cu care la oameni se 'mbracă această emigrare a superfluenţei locuitorilor . Apoi revoluţiile . În tot anul o revoluţiune contra aristrocraţiei , a curtizanilor reginei — minus contractul soţial , oraţiunile parlamentelor , argumente pentru dreptul divin şi dreptul natural. Cinis et umbra sumus .
Dar, vei răspunde, părinte, duci idei şi cugetări în natură, după analogia împrejurărilor omeneşti, judeci aşadară organizaţiunile de stat ale animalelor numai întrucât le vezi asemănătoare cu cele omeneşti şi încifrezi lumea noastră în lumea lor. Nu. Oamenii înşii duc o viaţă instinctivă . De obiceiuri şi instituţiuni crescute pe temeiul naturei se lipesc religiuni subiective , fapte rele şi mizerabile , însă foarte cu scop şi tocmai acomodate cu strâmtoarea de minte a celor mai mulţi oameni. Asta merge multă vreme astfel. Te naşti , te 'nsori , faci copii, mori, tocmai aşa ca la animale, numai că-n loc de uliţa satului, unde paradează donjuanii patrupezi , esistă la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimuţe cu monoclu mirosând femelele . Şi astfel trec multe bucăţi de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ţi se argumentează escelenţa acestei lumi, şi mori apoi, fără ca cineva să mai întrebe după acea muscă care, ca învăţat, a produs maculatură ştiinţifică , ori, după împrejurări, a predicat , a agitat republican ş .a.m .d . Şi poate că din când în când ţi-vin momente de luciditate în care priveşti ca trezit din somn şi vezi deodată cu mirare c-ai trăit într-o ordine de lucruri strict organizată , fără ca s-o ştii sau s-o vrei aceasta. Şi această minte, care în turburea şi pustia împingere şi luptă a istoriei oamenilor, a istoriei unui ce elementar, are din când în când cîte o fulguraţiune de luciditate, această lecuţă de nonsens să vorbească şi ea? Să aibă vo influiinţă , să însemneze ceva, să incifreze ceva în natură, ea care nu-i decât o încifraţiune a aceleiaşi naturi? Nici vorbă măcar.
Astfel vedem în marile migraţiuni ale popoarelor, unde fiii minoreni ieşeau din ţară pe când stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu esplicările ce se dau faptelor, ci faptele înşile sunt adevărul.
Doctrinele pozitive , fie religioase , filozofice, de drept ori de stat nu sunt decât tot atâtea pleduarii ingenioase ale minţii, al acestui advocatus diaboli care e silit de voinţă ca să argumenteze toate celea. Acest mizerabil advocat e silit să puie toate într-o lumină strălucită şi, fiindcă esistenţa este în sine mizerabilă, el e nevoit să împodobească cu flori şi c-o aparenţă de profundă înţelepciune mizeria esistenţei , pentru a înşela în şcoală şi în biserică pe tucanii cei mici, cari intră abia în scenă, asupra valorii vieţei reale. Pentru lucrătorii statului onoarea, pentru soldaţii gloria, pentru principii strălucirea, pentru învăţaţi renumele, pentru proşti cerul, şi astfel o generaţiune înşală pe cealaltă prin acest advocatus diaboli moştenit, prin acest sclav silit la şireţie şi sofisme, care aicea se vaieră ca popă, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamentează ca advocat, dincolo taie feţe mizerabile ca cerşitor. Acest din urmă o face pentru-un păhar de vin ce-l are in petto, altul pentru-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroană, dar la toţi în esenţă este aceeaşi, un moment de beţie.
Iată ce învăţ eu de la dascalii mei, de la albine — în şcoală la ele văd să suntem umbre fără voinţă, automaţi care facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să nu ne dezgusteze, avem această mână de creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu ... Aceasta-i o înşelare de sine în care mulţimea de probabilităţi e confundată cu ceea ce suntem siliţi a face.
Viaţa internă a istoriei e instinctivă; viaţa esterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază şi, cum de pe haina de mătasă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste veştminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stă cu istoria însăşi.
Eu, mulţămită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Ştiu că tu eşti pân acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu, . . . nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un băiet cuminte. Am fost săhastru, nu călugăr. Aş vrea ca cineva să-mi ieie locul în această săhăstrie, căci sunt bătrân şi poate curând să-mi bată ora mântuiriei . Vină tu, dar numai după ce voi muri ... pe cât trăiesc scuteşte - mă şi tu. Am trebuinţă de singurătate. Bătrâneţea este o moarte înceată, ce încet bate inima mea acum, ce iute bătea înainte de 60 de ani ... Lume, lume! Şi într-o zi va bate din ce în ce mai încet, apoi va înceta, căci s-a sfârşit undelemnul candelei. Ştiu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă şi firească, de care nu mă tem. Voi adormi ... de nu m-aş trezi numai iar. . . Îţi sărut fruntea, 1 …. Euthanasius.

IV

Pe când Ieronim ieşea cu Onufrei dintr-o veche zidire, îi văzu Francesco şi intră în vorbă cu cel dendâi , ca să-i steie model pentr-un tablou al său. Acesta, văzând că n-avea ce găsi de împotrivit bătrînului maestro, se 'nvoi şi plecară tustrei spre locuinţa lui. În drum, părintele Onufrei, dând ca din întâmplare de mâna pictorului, care conţinea vro câteva piese de aur, crezu că ce-i găsit îi bun găsit şi, strângând cu multă amiciţie şi intenţie luătoare mâna acestuia, gândi că are multă cauză de-a se depărta, mai ales că tablele de la crâşmă 'l invitau cu dragoste — deci pretestă ce pretestă şi se duse.
În vremea asta Cezara, curioasă şi neastâmpărată , cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pânză , o ridică şi se uită întrucât înaintase lucrarea „Căderei îngerilor". Cu faţa de o senină seriozitate întindea Arhangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi a frunţii boltite şi ochii lui albaştri străluceau pare că de putere şi energie. Braţu-i se întindea spre caos ... aripele lungi şi albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui şi deasupra frunţii se 'ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era caos, în sus străbătut pe ici pe colea de cîte - o stea murind, jos întunecos şi rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenuşie de loc gol pentru figura demonului urmărit.
Ea auzi paşi în tindă. Un paravan ascundea patul artistului ea s-ascunse după el . .. şezu pe pat. ... şi se uită. . . Intră Francesco cu tânărul călugăr. Inima-i bătea în păreţii pieptului de credea că voieşte să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul şi locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pânză ; apoi intrară amândoi într-un cabinet. Cezara nu se mişca din loc .. . tăcea ca peştele.
_________
Francesco reveni, îşi căută paleta , pinsulele , lăsă peste fereastă o perdea de matasă albastră, încât camera se împlu de un aer vioriu ... aşeză la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, uşa cabinetului se deschise... şi ... Cezara era să răcnească ... dar îşi astupă gura c-o mânuţă şi cu alta ochii. Să vorbim încet ... cel puţin lectorii mei închipuiască-şi că li vorbesc la ureche ... ia să vedem, rămas-a mâna Cezarei tot la ochi ? Sânii îi crescuse într - atâta de bătăile inimei încât sărise un bumb de la pieptaraşul cam îngust de catifea neagră... de ce-l şi încheiase ? Dar cine ştia că inima ei o să aibă asemenea turburări ? Ea-şi dezbumbă pieptariul , sânii ei albi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea şi ea răsuflă adânc , deşi încet. Apoi îşi puse iute mâna la ochi iar, până ce i se răcori sufletul . . . Apoi ridică un degeţel , . . . cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete. . . Văzu un cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură. . . Acum era să-i pleznească colanul ... ea-l descheie din sponci şi, răsuflând din ce în ce mai liniştit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mândria şi nobleţa . . . Mânele ei îi căzură 'n jos, căci era obosită de emoţiune , dar nu sătulă de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga şi i-a fi auzit clănţănirea dinţilor dacă n-ar fi ţinut gura strâns încleştată .
Penelul pictorului zbura pe spaţiul gol ce şi-l lăsase pe pânză şi sub mână-i se născură formele lui Ieronim, din sus în jos, formă cu formă până la umeri, pe cari pictorul schiţă două lungi şi strălucite aripi negre... şedinţa era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemişcat, mândru ca un antic Apoll în semiîntunericul vânăt al odăii , pe care pictorul îl făcuse anume pentru a nimeri tonul fundamental al figurei .
— Ieronim ! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se spărie la aceste sunete. Îi veni ideea ciudată că pictorul are de gând să deie paravanul într-o parte . . . atunci ea era descoperită . . . cu toaleta ei dezorganizată , cu părul vâlvoi , cu ochii aprinşi în cap şi cu faţa roşie ca sângele . . . Dar nu era asta.
Pictorul zise : ,,Am ajuns la cap. Trebuie să te fi îndoit vreodată în viaţa ta de ceva. Reaminteşte-ţi acea situaţie , ca să văd ce espresie va lua faţa ta".
Ieronim îşi rechemă în minte scrisoarea bătrînului Euthanasius şi o zâmbire rece, sceptică , îi discleştă puţin buzele. O, de ar fi înmărmurit astfel ! Era o durere mândră în faţa lui, şi bietei Cezare îi ieşi o lacrimă în ochi.
— Da, da ! asta-i espresia ! zise Francesco inspirat. Ochii lui se entuziasmară şi penelul său schiţă în fugă acele trasături de-o dureroasă amărăciune în faţa întunecatului său geniu infernal .
— Ce nenorocit trebuie să fi fost când reamintirea îi schimbă faţa — gândi Cezara şi o duioşie dulce şi liniştită îi împlu sufletul ... Ea nu mai era aceeaşi. Din tremurătoare deveni lină — acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet... Îi venea să plângă acum ... buzele ei se discleştară c-o dulce espresie de durere şi de amor, ea-şi înclină capul în perini şi-şi închise ochii. Simţea că plânge fără să vreie .
— Mi-ar trebui încă câteva şedinţe , zise Francesco.
Cezara 'şi deschise ochii, dar ... Francesco trăsese perdeaua şi ea-l văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea plină a soarelui. Îşi astupă iar ochii şi auzi cum pictorul şi Ieronim se depărtaseră în cabinetul alăturat . Ea sări repede, tiptil, încet, se repezi pe uş - afară în buduarul ei, s-aruncă pe pat, ş' ascunse faţa în perini şi boţea tot ce încăpea în mâni . Când Francesco intră în odaia ei, ea s-aruncă în gâtul lui, îl strânse spasmotic îl dezmierdă , îl sărută…
— Ce-i, copila mea ?
— Nimic.
— Îţi place?
Ea şopti ceva neânţeles , cu ochii plini de lacrimi şi dorinţă.

V

Cezara către Ieronim
Iartă dac-o femeie îţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tânără , căci ştiu că sunt frumoasă. Dar ştiu eu... tu eşti atît de mândru , ştii a privi atît de rece.. . Ah! cum
aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea — iubite! De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinei ... când te iubesc, când aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colţ al casei în care vei locui tu, să suferi ca să sărut perina pe care va dormi capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? Tu crezi că sunt o neruşinată , o rea, o femeie de defaimat ; dară cugetă un lucru, că aş fi un miel, că n-aş vorbi un cuvânt , că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu pe mine. Ştiu eu cum e inima ta? Pot eu şti? Vin de-mi spune cum este. . . ce se petrece în acea cămăruţă unde - aş vrea să locuiesc eu.. . numai eu. Şi ştii tu cum mă cheamă?
Cezara
……………………………………………………………………………………………………………………

Ieronim cătră Cezara

Că eşti frumoasă, cred; că mă iubeşti, îţi mulţămesc; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar face fericit, mă face să fiu în stare de - a-mi jărtfi viaţa pentru tine. Îţi sărut mâna pentru voinţa ce ai de-a mă face fericit, deşi te înşeli când crezi că amorul tău de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire şi fericirea ce mi-o oferi , venin. Că n-o ştii aceasta este împrejurarea care te face adorabilă . Dac - ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar arăta această lume în care tu cauţi şi speri a găsi ce nu-i în ea —fericirea. Tu zici să te iubesc. Dacă te-aş putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar dacă suspin, dacă doresc... n-aud eu din toate părţile aceleaşi suspine ordinare , aceleaşi doruri ... ordinare ; căci care-i scopul lor ? Plăcerea dobitocească , reproducerea în muşinoiul pământului de viermi noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept, pe cari le îmbracă cu lumina lunei şi cu strălucirea lacurilor , aceleaşi sărutări greţoase, pe cari le asamănă cu zuzurul zefirilor şi cu aiurirea frunzelor de fag. Este aşa, sau nu?
Priveşte-ţi 'i , acei tineri cu zâmbiri banale , cu simţiri muieratice , cu şoapte echivoace , vezi acele femei cari li răspund prin ochiri voluptoase şi mişcându-şi buzele — vezi! împrejurul acestui instinct se 'nvârteşte viaţa omenirei... Mâncare şi reproducere , reproducere şi mâncare !... Şi eu să cad în rolul lor?. . .Să cerşesc o sărutare? Să fiu sclavul papucului tău, să tremur când îţi vei descoperi sânul ... sânul care mâni va fi un cadavru, şi care după fiinţa sa este şi astăzi ? Să mă frizez ca să-ţi plac, să-ţi spun minciuni ca să petrec mintea ta uşoară; să mă fac o păpuşă pentru ... cine o şi mai spune pentru ce? Nu! nu mă voi face comediantul acelui rău care stăpâneşte lumea; mi-e milă de tine, de mine, mi-e milă de lumea - ntreagă . Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scântei , decât să animez cu el o simţire pe care o cred nu numai culpabilă , ci ordinară ... Lasă-i să se mângâie în simţirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit: eu, voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria , ca un nebun ! ... numai nu ca ei. Sâmburele vieţei este egoismul şi haina lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, când mă sui pe o piatră naltă, îmi pare că în creţii mantalei aruncate peste umăr am încremenit şi am devenit o statuă de bronz, pe lângă care trece o lume ce ştie că acest bronz nu are nici o simţire comună cu ea ... Lasă-mă în mândria şi răceala mea. Dacă lumea ar trebui să piară şi eu aş putea s-o scap? printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară. De ce vrei tu să mă cobor de pe piedestal şi să mă amestec cu mulţimea ? Eu mă uit în sus, asemenea statuei lui Apoll ... fii steaua cea din cer — rece şi luminoasă ! — ş-atunci ochii mei s-or uita etern la tine !
I.
……………………………………………………………………………………………………………………

Ieronim părăsise monăstirea după sfatul lui Euthanasius şi trăia izolat într-o chiliuţă din oraş, pe care şi-o împodobise cu flori şi cu schiţe zugrăvite de el. În această săhăstrie primea adesea vizitele lui Francesco. Într-o zi el îi arătă acestuia scrisoarea Cezarei. /
— Ei, ai de gând să zici ba ?
— Iată ce zic, răspunse arătând pe a sa.
— Fă ce vrei, dar astăzi vino-n atelierul meu, căci tabloul mi-e gata.
Plecară şi veniră — la Cezara acasă.
— Domnişoara Cezara, recomandă Francesco când intrară.
— Cezara ? murmură Ieronim uimit şi se uită lung, serios, în faţa ruşinoasă şi roşie a bietei fete. Ieronim se aşeză în colţul unui divan şi părea rău dispus ... Francesco ieşi; iar Cezara...s-aruncă la picioarele tânărului cu mânile unite, tremurând şi aproape plângând .
— O ! zise ea încet, ca şi când s-ar fi temut de ceea ce zicea, şi apucându-i o mână o duse la buzele ei — poţi suferi amorul meu ? să-l suferi numai . . . căci nu pretind să mă iubeşti; dar să te laşi iubit . . . ca un copil . . . Am auzit că eşti urâtor de femei, singuratic şi am desperat iubindu-te .. .
El îi cuprinse talia, o ridică încetinel de la pământ , o aşeză lângă el; apoi îi puse mâna după cap şi se uită drept şi lung în ochii ei . . . Îi era ciudat . . . nu-i venea să creadă ceea ce vedea cu ochii.
— Drept vorbeşti? întrebă el.
Ea-şi plecă fruntea-n jos. Văzuse zâmbetul lui şi văzuse destul pentru a nu spera nimic. Ah ! gândi în sine, ce plăcere poate găsi un om ca el într-o păpuşă uşoară, în această mască de ceară a mea ? Se înţelege ... Alt bărbat s-ar simţi măgulit, el . . . nici măgulit nu-i...Ştie că i se cuvine amor şi mă-ntreabă numai, precum un dascăl pe eleva lui, amicabil însă destul de rece ; ,,Adevărat vorbeşti?"
O altă femeie, mai mândră de frumuseţa ei, ar fi ieşit vânată de mânie şi jignită de moarte din casă. Nu se oferă o femeie spre a fi refuzată . Ea? Era tristă. Ar fi plâns ... ar fi plâns de-ar fi murit, dar nu putea fi supărată pe el.
Şi el, cu cât o privea mai mult, cu atâta o găsea mai frumoasă. Avea milă de ca, deşi nu voia să-i inspire speranţe deşarte, precum ar fi făcut orice bărbat în locu-i.
— Nu că nu eşti frumoasă, Cezara. Să vorbim încet . . . te voi numi tu, căci îmi eşti scumpă, deşi nu te iubesc în feliul în care aş dori eu însumi. Ascultă. Eu n-am iubit niciodată şi poate că nici nu sunt în stare. Dar un lucru crede. Nu iubesc pe nimeni, dar dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine care poate ar deveni amor.. . dacă. . . ei bine, dacă nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu ştiu cum să-ţi descriu simţirea ciudată care-mi răceşte inima, adică nu mi-o răceşte atâta cât mi-o face somnolentă. Nu am dorinţe şi tu m-ai învăţat de-a le avea.. . Îţi pare ciudat asta.. . dar şi mie. Pare că te-aş săruta . . . dacă nu m-aş teme că mi-ai da sărutarea înapoi; parcă te-aşi iubi . . . atunci când ai fi supărată pe mine.
— Nu pot fi ... nu mă pot preface ... în nimic, zise ea. E trist, adaose liniştită şi cu glasul puţin mai adânc , căci de la amorul tău atârnă fericirea vieţei mele întregi.. . Acuma Castelmare are jocul liber.. . nu am cauze de-a mă opune căsătoriei cu el, căci tu nu vrei să ştii nimica de mine. Nu mai voi să fug de la tatăl - meu , căci trebuie să caut a-mi uita nenorocirea , de se poate, prin o altă nenorocire... Sunt femeie ... am crezut că sunt frumoasă... n-o mai pot crede... am crezut că am dreptul de-a despreţui amorul unui om ce mă iubeşte ... mi s-a răsplătit cumplit acest dispreţ cu aceeaşi măsură.
— Cezara, zise el încet şi înduioşat , . . . mă laşi tu să cuget asupra acestui lucru? Am o inimă şi o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămâne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii; nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile ea pătrunde 'n fundul capului ş-atunci devine, prin altele ce le-a fi găsind acolo, adâncă şi înrădăcinată . Cezara,.. . simţirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om căzând mort pe uliţă şi momentul întâi nu-mi face nici o impresie .. . abia după ore reapare imaginea lui şi încep a plânge . . . plâng mult şi urma rămâne neştearsă în inima mea. Tu spui să am milă de tine? Eu îţi zic : ai milă de mine.. . căci dacă vrodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor. Tu nu mă 'nţelegi , numai simt ca amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia ... aceasta o ai întreagă. Iubeşte - mă de voieşti, dacă — lasă să-ţi spun acest dulce cuvânt — dacă ai îndurarea s-o voieşti. Tu gândeşti că eu nu te-aş putea iubi ? Te înşeli . .. Lasă-mi numai timp... ca icoana ta să pătrundă adânc în inima, să mă familiarizez cu această idee, eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea... şi gândesc cumcă tot aş putea nebuni iubindu-te .
El o sărută pe frunte şi ieşi. . . Ea surâse . Luă un joc de cărţi şi le meni, ca să vadă dac-a veni mâni , şi zise lin, înşirând cărţile :
— Dac-a veni mâni , l-oi iubi; dacă n-a veni, atunci . . . atunci asemenea l-oi iubi.
…………………………………………………………………………………………………………………

Ieronim cătră Euthanasius

Dezmierd un chip de copilă în felul meu.. . adică împlu un album cu diferitele espresii ale unui singur cap. E ciudat că ochii mei atît de clari, pot să zic de-o cerească claritate , nu pot cuprinde nimic deodată. Mâzgălesc păreţii. Am intrat la o copilă înamorată de mine, pe care însă n-o iubesc. . . Am văzut-o roşie, sfioasă, turburată... Am zugrăvit în cartea mea această espresie. A 'ngenuncheat lângă mine... m-a rugat să-i sufăr iubirea... nu-ţi pot descrie espresia de nevinovăţie, candoare şi amor din faţa ei... dar am schiţat-o ... E de sărutat schiţa mea. Poate că e una din cele mai nimerite din câte - am zugrăvit. Am pus-o lângă mine. Deconcertare şi o dulce resignaţie. Un profil îngeresc . I-am spus cuvinte bune. O rază de speranţă în acea amabilă măhnire a feţei. O adorabilă schiţă. Dar simt că din ce în ce schiţele se familiarizază cu inima. N-o iubesc. Nu. Adio, părinte.
……………………………………………………………………………………………………………………
O iubeşti, fătul meu, fără s-o ştii. Cinis et umbra sumus.
Euthanasius

VI

Sunt oameni pe cari spiritele de observaţie şi femeile îi descoasă dintr-o singură apucătură — oameni cu puţin spirit, dar de-un caracter tare, espres , consecvent . Astfel era Castelmare. Dacă o femeie l-ar fi auzit trăgând clopoţelul, ar fi ştiut îndată cu ce faţă să-l primească ; dacă un actor bun i-ar fi auzit paşii severi , apăsaţi şi de-o aspră regularitate răsunând prin galeriile şi coridoarele palatului Bianchi , ar fi ştiut prin o acţiune reconstructivă , fără să-l vadă, să-şi imagineze aproape caracterul omului în cestiune : o natură comună, consecventă şi puternică.
Puindu-şi odată-n minte de-a lua pe Cezara vrînd - nevrînd , lui i - erau toate mijloacele binevenite , deşi nu dispunea de multe, căci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, întrucât îl servea inteligenţa, el cerca 1 a descoperi dacă nu cumva şirata 2 copilă ar avea vreun amor.
Deşi Ieronim nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, îi plăcea să asculte de ea ca un copil de soră - sa mai mare şi, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce-o avea asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de fior fără de înţeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor, căci, deşi 'i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dânsa . În asemenea resuveniri , în cari el se juca cu imaginea-i, prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare . Simţea parecă un ghimp în inimă când ea era faţă, nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţei sale şi singura fericire a unui caracter mulţămit, fără amor şi fără ură. Dacă mi-ar da pace, gândi el în sine, totuşi ar fi cum ar fi. Atunci aş ţinea-o de mâna ei mică şi ne-am uita în lună — în virgina lună — atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane . .. Parecă părul ei e o spumă de aur, atît de moale 'i ... Şi faţa ei se polieşte într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă cât lumea pace ... mereu mă gâtuie ... mă sărută — şi zice c-o iubesc. Ba pe dracul. Altfel...e chiar frumoasă — să spun dreptul. Bărbia se rotunzeşte ca un măr galben ... guriţa câteodată parcă-i o cireaşă ... şi ochii, ah ochii ! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei ... îmi atinge genele şi mă 'nfioară pân-în tălpi . Atunci nu mai văd ce frumoasă e . . . o negură îmi întunecă ochii... atunci aş omorâ - o ... Asta nu-i trai, asta-i chin ! Dar biata copilă . . . să fiu drept . . . ce ştie ea că mă chinuie.

Şi azi îmbla prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea ca un privaz 1 părul negru şi urcat acea frumoasă şi ostenită faţă de marmură de Paros. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos şi demonic albastru şi cu toate acestea dezgustaţi ; buzele 'ntredeschise arătau o energică durere şi numai gâtul se 'ndoia cu mândrie 2, ca şi când nu şi-ar fi pierdut-o sub greutatea vieţeii . — Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunei, cari se furişau prin întunecoasa verdeaţă a copacilor. El şezu pe o bancă, cu mânile unite şi lăsate preste genunchi, cu fruntea plecată şi părul risipit preste ea, gândea lucruri de cari nu-şi da seama şi numai luna lunicând pintre nouri împlea noaptea de vis. S' auzi un foşnet uşor care-l trezi.. . Era ea. Cum se schimbase acum ? Faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunzea vădit, sânii ei erau mai plini, numai roşaţa din obraz dispăruse, făcând loc unei palori care-i da un aer de nespusă blândeţă . Ochii nu mai aveau acea sălbatică şi noptoasă strălucire în adâncimea cărora fulgera întunecosul amor şi întunecoasa dorinţă. . . ci, limpeziţi , nespus de adânci , te-ai fi uitat zile întregi în ei. Linişte şi o melancolică pace era în adâncimea lor. . . Şi în acea faţă atît de palidă, plină dar tristă, surâdea suferitor oarecum gura de purpură ... o roză a Ierihonului a cărei frumuseţă nu se trece. Ea s' - apropia încet prin aleele străbătute de seninul nopţii, pe cărările albe zugrăvite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l văzu, dar nu-şi iuţi pasul. I ghicise ea caracterul ? Poate. El stătea locului şi se uita lung la ea cum s' - apropia încet, asemenea unei lunatice, ca-n somn.
El..., rezămându-şi cotul de spata bancei , îşi lăsă bărbia pe mână , mişcându-şi încet degetele şi se uita uimit, cu ochii strălucitori , la strălucitorul ei chip ce s' - apropia . Ea şăzu alături cu el, dar drept în lună. Nu-i atinse mâna — nimic. Luna o polia frumos şi ea era îndestul de vicleană spre a se lăsa muiată 'n întreg de această dulce şi voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi îşi întinse el mai întâi mâna şi apucă încet mânuţa ei fină şi rece. Ah ! gândi , şi un ce nemaisimţit îi trecu prin inimă . . . ah ! cum îmi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul ei mlădios şi uşor şi, aplecându-şi gura la urechea ei, îi şopti lin, deşi cu glasul plin de înfocare :
— Priveşte la lună, luna mieze - nopţii — frumoasă ca un copil de patrusprezece zile şi — rece... Nu simţi tu c-a încetat toată durerea vieţei, orice dorinţă, orice aspirare în privirea acestui mândru tablou din care faci şi tu parte . . . Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată . . . dulce . . . Nu ştii tu că eu te iubesc.. ?
Ea se 'nfioră , dar tăcu.
— Şi apoi priveşte asupra oraşului întreg, pe acest amestec strălucit de palate şi drumuri, vezi cum, ajunse de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vârfurile turnurilor şi pânzele de la corăbii pe râu . Şi cu toate acestea centrul acestui tablou eşti tu ! tu ! tu ! . . . Nu s-aude nimic . . . decât departe 'n vro grădină privighetoarea şi s-aude vuind încet o roata de 3 apă. Şi tu priveşti tăcută şi nevinovată asupra acestei lumi. . . Trandafirii înfloresc pe faţa ta . . . Tu, regină a sufletelor, nu eşti curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul ? dulce ca filomela? tânără ca luna plină, copilăroasă ca un canar , iubită ca o Dumnezeire ? Priveşte, zise el şi mai încet, strada aceea strâmtă şi întunecoasă ; numai într-un singur colţ îi taie 4 umbra o dungă de lumină, dar în acel loc pare c-a nins.. . Vino cu mine . . . vino cu mine acasă ... Voi da 'ntr-o parte perdeua din fereasta odăii mele şi vom privi toată noaptea la cer . .. Ah ! te iubesc ! ... ţipă el apăsat . .. te iubesc ! . .. o văd prea bine că te iubesc !
El o strânse cu atâta putere încât se-ncleştase amândoi într-o îmbrăţoşare lungă şi nervoasă . Apoi el recăzu obosit de-o simţire nemaicunoscută pe spata bancei , îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată. Luna 'l bătea drept în faţă, Cezara veni drept înainte-i, se-nclină asupră-i, se ţinu cu amândouă mânile de spata bancei şi-l sărută, cu ochii pe jumătate închişi, de nenumărate ori. El nu simţea nimic . . . asemenea unui copil ameţit de somn pe care mama îl dezmiardă .
S' auzi o foşnire în frunzele unui tufari. ,,D-zeul meu ! — gândi ea speriată — dacă m-ar fi văzut cineva ? — Poate Castelmare. Sărmanul copil ! Cum se va întoarce el acasă ? Acest om poate să-l pândească ".
Ea-l lăsă un moment să se trezească din această beţie . . . apoi îl întrebă lin, ca şi când n-ar fi vrut să-i întrerumpă decât încet gândirile lui, somnul lui cel aievea 1
— Ştii să mânuieşti sabia ?
— Da ! zise el.
— Să-ţi aduc o sabie — nu-i aşa ?
—Da...
— Şi mi-i da o sărutare pentru ea ?
— Da.
Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse , folosindu-se de ocazie de a-l strânge de mijloc.
?Dulcele meu sloi de gheaţă — tu marmură ! tu, piatră, tu !
— Dă-mi pace Cezara. Îmi vine să mor.
— Nu, nu ! îngerul meu ... mergi acasă ... Să nu ţi se întâmple nimica pe drum ... gândeşte la Cezara ta . . . mărgăritariule . Nu se putu opri de a-i lua capul între mâni şi de a-l mai săruta o dată ... tare şi cu zgomot.
— Acuma mergi, mergi! Te rog.
— De ce mă rogi ?
— Pentru că te-aş ucide de-ai mai rămânea .
— Cum ?
— Ştiu eu cum, zise ea, vicleană ca un copil.
Ea-l duse pân-la un hăţiş 2 şi-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse şi, îmbrăţoşând un trunchi, zise încet şi c-un fel de ciudă : ,,Ieronim ! te muşc !" Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei şi, rupându-şi cu furie pieptarul de catifea, încâlcindu-şi părul atît de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecaţi de lacrimi şi cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat şi şoptea încet, foarte încet şi înecată de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci şi dezmierdătoare , pintre cari străbătea numai un nume pronunţat mai tare ... Ieronim.
Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-apropie de strada strâmtă , aerul lin al nopţii îl trezise şi, de o natură mult mai puţin sensuală decât porumbiţa lui, el rămăsese numai cu convingerea teoretică cumcă o iubeşte. El trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui uşor, la care se cunoştea ca să zic elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasă, când auzi în urmă-i un pas sever , regulat ca al unui soldat, şi recunoscu că-i al lui Castelmare. El se opri şi se 'ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul ... Castelmare sosi ... Tăcere. Ieronim plezni cu vârful sabiei într-un zid de granit şi, la scăpărare , se recunoscură ambii rivali . În acelaş moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbiile începură a se crucişa , apoi s' auzi un gemet ... o cădere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată . . . cealaltă rămase mută.

VII

Ieronim se 'ntinsese pe patu-i şi dedese 'ntr-o parte perdeaua de la fereastă spre a se uita cum luna apunea în râu , făcând parecă din suprafaţa lui un drum moale şi luminos, când auzi bătând încet în uşă. El se sculă şi deschise. Era pictorul.
— Tinere, zise el, trebuie să fugi cât mai în grabă din oraş.
— De ce ?
— Ai omorât pe Castelmare.
— Ştiu.
— Ştii. Dar ceea ce nu ştii poate e că el e nepotul şi moştenitorul lui podesta din acest oras , că duelele sunt oprite şi că poţi ajunge la spânzurătoare .
— Ei şi?
— Ei şi? De unde - ai învăţat acest limbagiu , Ieronim, adaose bătrânul molcom, copilul meu ! Mi-ar părea rău de capul tău atît de frumos. Afară de-aceea mai ai o consideraţie ... Iat-o.
El îi dete o hârtie mâzgălita în linii strîmbe. Acesta o deschise.

Cezara cătră Ieronim
Fugi te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare. Înabuşit de sânge , au zis oamenilor să-l l aducă la noi. A povestit tot, cui îi datoreşte rana, sa. Fugi ... te rog ! Pot să te urmărească încă 'n astă noapte. Ce-i şi mai trist: contele voieşte să se logodească cu mine în starea în care se află şi nu am nici o putere de-a rezista ! . . . Dar te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea. Rămâind aici; nu m-ai scăpa, ci m-ai face numai să mor de îngrijire ... paserea mea ! Fugi, şi poate că .. . ah! unde-i o speranţa de care să mă ţin? ... nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic... Ţi-aş zice : vino la mine, şi nu pot. Spune-mi : să te pierd, pentru a te mai vedea o dată ? Nu ! Fugi, Ieronim; poate că vro întâmplare neprevăzută să mă păstreze pentru tine, ... poate contele să moară ... îi doresc moartea ... te iubesc ! Nu, nu ! nu crede că te iubesc într-atât încât să-ţi zic să rămâi . .. Adio ... drăguţul meu !
Cezara
Ieronim 2 ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră pe ţărmul râului , unde Francesco îi dădu barca lui. El înbrăţoşă pe bătrânul amic, desprinse barca de ţărm, se sui şi pluti în josul râului până ce, ajungând pe luciul înalt al mării, el aruncă cârmă şi lopeţi în apă, se culcă în barcă sub cerul ce-şi ridica înstelata sa măreţie, şi astfel — un grăunte plutitor pe aria nemărginită a apelor—adormi adânc .
A doua zi soarele era sus când îşi deschise ochii . . . El văzu că barca lui se 'nţepenise între nişte stânci de piatră... Soarele stăpânea cerul şi împlea sânul mării cu lumină. La malul continental el văzu răsărind din stânci pădurene o monăstire veche prin ale cărei colonade de piatră sură, în cerdac, îmblau cu pas regulat şi încet călugăriţe . O grădină unită cu murii monastirei se 'ntindea până jos la poalele mării, care se mişca urcându-şi apele până lângă un boschet de chiparos si roze tăinuit în ponorârea unei stânci , ca un azil de scăldătoare .
El se desculţă şi, sărind de pe-o piatră pe alta, cercetă stâncosul său imperiu. El dădu de un izvor de apă vie şi dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri . Intră în peşteră ... o răcoreală binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soare 'l arsese în somnu-i ... merse mereu înainte ... peştera se lungea din ce în ce şi devenea tot mai întunecoasă. Deodată văzu ca o zare de senin, dar îi păru că-i scapără. Văzând însă că ea nu pierea , el s-apropie şi văzu o bortă, cât ai băga mâna , care corespundea undeva . . . se uită pe ea ... văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă. El cercă să mărească borta cu Puterea mânilor , dar era un granit greu de înlăturat ; numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni , bolovanul se întoarse ca-n ţâţâni şi lăsă o mică intrare pe care o putea trece târându-se . El intră repede, împinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mică cu pietre şi pământ şi, când îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumuseţa priveliştei .
Stânci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur una peste alta pân-în ceriuri şi-n mijlocul lor se adâncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o insulă pe care stăteau în şiruri lungi stupii Unei prisăci mari.
— E insula lui Euthanasius, gândi el uimit şi păşea încet, minunându-se la fiecare pas. Până şi insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturi curioşi , albaştri , auriţi, roşii îi acoperiră părul lui lung şi negru, încât capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor , fluturilor, iarba îi ajungea până la piept, măzărichea punea laţuri înflorite picioarelor ... o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul. El s-apropie de lac şi, trecându-l pe unde era vad, veni în insulă. Albinele înconjurară bâzâind pe noul şi tânărul împărat al raiului. S-apropie de peştera ce ştia că trebuie să fie pe această insulă; o găsi într-adevăr sculptată 'n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură , patul, un ulcior cu apă; dar bătrânul lipsea. Pe o mescioară era o foaie scrisă.
,,Simt că măduva mea devine pământ , că sângele meu e îngheţat şi fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămâne decât urciorul de lut în care au ars Lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui pârâu ; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele lor ... şi-n palmele 'mi întoarse spre izvorul etern al vieţei, ,,soarele", viespii să-şi zidească fagurii , cetatea lor de ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei, dar să mă ferească de putrejune . Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată".
Ieronim privi păreţii sculptaţi cu scene de amor, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap răzimat de-un părete şi, mirosind apa din ulcior , văzând că ea-i răsuflată şi băhnită , presupuse că bătrânul trebuia să fi murit. Astfel el, moştenitoriul firesc al acestui locaş de pace, a acestei grădini închise ca o odaie, răscoli cărţile, cari erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere; scrierile moşneagului, în cari fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adânc şi fericit şi a căror rezonanţă era atît de mare încât fiecare construcţie trezea o lume de cugetări şi analogii în capul tânărului . Într-adevăr se familiariză în curând cu micul lui imperiu, era ca acasă, îngrijea de straturile grădinei şi de stupi , îmbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei. Adesea în nopţile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pânză de in — ş-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl adânceau într-un somn atît de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă , fără durere, fără vis, fără dorinţă.

VIII

În ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul păharelor şi a conmesenilor săi. Când ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi , gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decât sie şi care, spre a-şi împlini patime cari aveau să aibă acest sfârşit , era s-o vândă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l ura mai mult în lume.
Când Castelmare se prezintă, începu s-o mângâie :
— Contesă, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decât mine, viitorul d-tale bărbat.
— Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de-a fi viitorul meu bărbat — sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă . Vei bate iar la uşa mea după un an.
Castelmare ieşi nemulţămit , aruncându-i o ultimă privire de ură neîmpăcată . Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul, unde era espusă urmăririlor crudului ei adorator , şi să se retragă la o monăstire de călugăriţe în apropiere de câteva ore — unde ea se şi duse după înmormântarea tatălui ei.
Ea slăbise de grijă, sărmana copilă ... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cât că barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se găsise sfărâmată la ţărmuri, astfel încât ea-l crezu înecat, mort de mult.
În murii liniştiţi ai monastirei ea se regăsi pe sine însăşi 1. Chilia ce i se dedese era cu fereasta 'nspre grădină şi mare; şi adesea, trăgând zăvorul la uşă 2 ca să nu fie supărată de intrarea nimărui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor depărtate ce se pierdeau în orizon, la prăvălatica grădină, frumoasă şi sălbătăcită, care-şi înrădăcinase hăţişurile şi arborii până lângă ţărm; sau alte dăţi, pierzându-se pintre aleele umbroase, ea plivea firele de iarbă de pe cărare sau se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adâncită în dorul ei fără de speranţă.
În zile calde ea se dezbraca şi, lăsându-şi hainele 'n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tânăra delicateţă, dulcea moliciune a copilăriei era întrunită cu frumuseţa nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeiei . Prin transparenţa generală a unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii şi când piciorul ei atinge l marea, când simte apele muindu-i corpul, surâsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu 2 toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrân ea se simte reîntinerind, ea surâde cu gura încleştată de energie şi 3 se lasă 4 îmbrăţoşărei zgomotoase ale oceanului, tăind din când în când cu braţele albe undele albastre, înotând când pe-o coastă, când pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri.
Începuse a însera şi ea iar se lăsa amorului ei cu 5 marea, iar surâdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. Îşi 6 golise gâtul ei de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sânii crescuţi în sete de amor, până rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, având înaintea acestei din urmă avantagiul vieţei, acea pieliţă caldă, dulce, netedă care lasa urme dac-o atingeai . S-aruncă în mare şi începu să 'noate , puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stânci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm.
Undele liniştite o duceau şi în curând ajunse la stâncile din mare. Ea merse 'ncetinel de-a lungul lor, răzămându-şi mânile de păreţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfâşiat şi strălucind un izvor, intră mergând de-a lungul pârâului şi de odată o panoramă cerească se deschise ochilor ei ...
,,D-zeule ! ce rai!" gândi ea — ,,voi sta aici puţin". Ea merse 'nainte prin iarba care, caldă şi mirositoare, îi gâdila corpul, s-aruncă în lacul 7 limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea 8 apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine ... Era nebună, ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzând că soarele se 'nclinase , ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei când nu văzu nici o ieşire .
Ce sa facă ? Cu gândul că s-a rătăcit îşi mai primblă ochii de jur împrejur ... nicăiri o ieşire ...
,,Ah !" gândi , ,,şi ce-ar şi fi de aş petrece o noapte în acest rai fărmăcat ? Cine mă vede şi cine mă ştie?"
…………………………………………………………………………………………………………………
— Să făcuse noaptea. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunei trecea, sfâşiind valurile transparente de nouri ce se 'ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pânză de neguri, apa molcomă a lacului ce 'nconjura dumbrava era poleită şi, tremurând , îşi arunca din când în când undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi . Şi-n mijlocul acestei feerii a nopţii lăsate asupra unui rai înconjurat de mare trecea Cezara ca o 'nchipuire de zăpadă , cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcîie . . . Ea mergea încet . . . Toate visele, toată încîntarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin ... ar fi plîns ! Îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lîngă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. Începu sa treacă şi apa fugea rotind împrejurul gleznelor ei . .. Ea se uită l-acea dumbravă încîntată . . . o dorintă de fericire îi cuprinse sînul . . . era atît de însetată de amor ca copilul cel tînăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate veştezite de arşiţă. Cînd ajunse în dumbravă umbra mirositoare a arborilor nalţi arunca un reflect albastru asupra pieliţei ei, încît părea o statuă de marmură în lumină viorie . . . Deodată ea văzu prin arbori o figură de om .. . gîndea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze . . . şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare ... era el.
,,Ah ! gîndi ea zîmbind, ce nebună sînt ... pretutindenea el, în frumusetea nopţii, în tăcerea dumbravelor" . . . El s-apropie . . . El credea asemenea că are-o-nchipuire aievea înaintea lui . .. O privi lung, se priviră lung.
Cînd îi luă mîna .. . ea ţipă.
— Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n braţele lui ... Cezara ! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zapada luminei de lună ? Sau eşti tu ? tu ?
Ea plîngea .. . nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinic să ţie acel vis.
— Tu eşti ? Chiar tu ? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare de viaţă ... Ea nu se mai sătura prividu-l...

... şi uitase starea în care era.