Băieţii din barcă

 

Daniel James Brown
Băieţii din barcă
Pilot Books, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea, Smaranda Nistor, Daniela Fudulu

Citiţi cuvântul înainte şi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Daniel James Brown este originar din Regiunea Golfului San Francisco, a studiat la University of California din Berkeley şi apoi la cea din Los Angeles, UCLA. A predat scriere creativă la San Jose State University din Stanford şi a devenit ulterior autor de nonficţiune narativă. Locuieşte împreună cu familia, în apropierea oraşului Seattle. Daniel James Brown a mai scris şi The Indifferent Stars Above şi Under a Flaming Sky, finalistă la premiul Barnes & Noble Discover. Ambele cărţi au fost finaliste ale Washington State Book Award.
*
La Olimpiada de la Berlin, din 1936, nouă băieţi, proveniţi din familii de muncitori din vestul american, reuşesc, la sfârşitul unei curse infernale de canotaj, să câştige medalia de aur, sub privirile furioase ale lui Hitler şi ale miniştrilor săi.

Daniel James Brown spune povestea incredibilă a echipei americane de 8+1 la canotaj care, în peisajul dezolant al Marii Crize economice şi în primii ani de ascensiune a nazismului în Europa, reuşesc să arate lumii întregi ce înseamnă curajul, hotărârea şi optimismul unei echipe în care fiecare luptă pentru cel de alături. Cartea s-a aflat timp de doi ani în topul bestseller New York Times.

Opt studenţi, conduşi de o echipă de antrenori cu metodă, au reuşit să-l învingă pe Hitler la el acasă, la Olimpiada din 1936. O poveste superbă despre leadership, followership şi fellowship. (Ascendis)

Fragment
Capitolul şapte

O cursă de canotaj este o artă, nu o încăierare disperată. Trebuie vâslit şi cu forţa minţii, nu doar cu cea a mâinilor. De la prima bătaie de vâslă, toate gândurile despre echipa cealaltă trebuie alungate din minte. Ele trebuie dirijate spre tine şi spre propria-ţi barcă, întotdeauna pozitive, niciodată negative. (George Yeoman Pocock)

Joe Rantz şi colegii lui de echipă s-au aliniat la balustrada feribotului şi au privit în depărtare peste apă, punându-şi mâna streaşină la ochi ca să se ferească de sclipirea soarelui târziu de după-amiază. Trecuseră două ore de când îi învinseseră pe debutanţii Californiei. Acum venise rândul echipei reprezentative a universităţii să se înfrunte cu băieţii lui Ky Ebright.

Ce s-a întâmplat pe parcursul următoarelor câtorva minute s-a dovedit a fi una dintre marile curse de canotaj academic din istoria rivalităţii California-Washington. Imediat după cursă, Frank G. Gorrie, scriind pentru Associated Press, avea să transmită prin telegraf o relatare exuberantă, acasă în Est, către un auditoriu naţional: "Faimoasele schifuri de optari alunecau ca fulgerul pe oglinda însorită a apei, parcă legate laolaltă. Mai întâi unul, apoi celălalt, lua conducerea, dar niciodată mai mult de un metru. California a avut o umbră de avans la început, a pierdut teren la prima milă, prova i s-a iţit iar în faţă la o milă şi jumătate, a rămas în urmă când washingtonienii au băgat «zece bătăi mari», de trei ori la rând, la marcajul de două mile, revenind în forţă câteva clipe mai târziu".

Joe privea fascinat desfăşurarea spectacolului dramatic. De nenumărate ori studenţii de pe feribot au strigat spre Washington "hai mai tare", să ridice ritmul şi să lase California în urmă. Californienii izbeau apa de-o albeau, într-o cadenţă viguroasă de 36 de bătăi pe minut, dar, pentru mai mult de două mile şi jumătate, Harvey Love, cârmaciul Washingtonului, a ţinut strocul constant, la un destul de relaxat 31, doar cât era nevoie ca barca lui să rămână în joc, punându-şi băieţii să ţâşnească înainte cu "zece mari" doar când apărea pericolul să cadă prea mult în urmă, dar apoi revenind la strocul iniţial, menţinându-l constant, menajând energia echipajului. Abia când au ajuns să vadă barja cu marcajul liniei de sosire, după ce California încercase iar şi iar să se desprindă şi eşuase de fiecare dată, Love a strigat, în sfârşit:
- Acum! Băgaţi cărbuni!

Ritmul de bătaie a urcat la 38, apoi, aproape imediat, la 40. Barca washingtoniană a ţâşnit înainte, cea a californienilor a ezitat un moment, şi Washingtonul a trecut linia de finiş cu un pic peste o secundă în faţa Californiei, cu un nou record al cursei, de 16 minute, 33 de secunde şi 4 sutimi.

A fost o cursă tumultoasă, dar, mai mult de atât, a fost o lecţie de abecedar pentru Joe şi ceilalţi debutanţi, despre cum ştia să câştige partida acel om care avea să devină de la toamnă antrenorul lor principal, Al Ulbrickson. În unele privinţe, lecţia a fost una pe care Tom Bolles deja o ilustrase atunci când ascunsese de Ebright cei mai buni timpi ai bobocilor şi le explicase acestora de ce contează să-i laşi pe californieni să se culce prea mult pe-o ureche. Pentru Joe, însă, învăţămintele s-au întipărit privind cursa echipei reprezentative. Ca să înfrângi un adversar care îţi este egal, poate chiar superior, nu era destul să dai totul din tine, de la început până la sfârşit. Trebuia să-ţi depăşeşti adversarul şi în plan psihic. Atunci când ajungeai la momentul critic dintr-o cursă umăr la umăr, tu trebuia să ştii ceva ce adversarul nu ştia: că undeva în adâncurile sufletului tău mai aveai ceva în rezervă, ceva ce încă nu arătaseşi, ceva care, odată dat la iveală, îl va face pe adversar să se îndoiască de el însuşi, să şovăie exact când conta cel mai mult. La fel ca atâtea alte lucruri în viaţă, canotajul era în parte despre încrederea în forţele proprii şi, în parte, despre a şti exact ce vrei în adâncul sufletului tău.


În zilele care au urmat cursei California-Washington din 1934, debutanţii au căzut rapid într-o nouă perioadă de moleşeală. Zi după zi scoteau timpi dezolanţi. De când îi bătuseră pe californieni, păreau că-şi pierduseră toată concentrarea. Cu cât Tom Bolles răcnea mai mult la ei prin portavoce, cu atât mai îngălaţi păreau să devină.

Într-o după-amiază leneşă de mai, cu un soare cald poleindu-le spinările goale, câţiva dintre băieţi au vâslit atât de letargic, încât n-au reuşit să treacă repede prin faţa unui remorcher care venea trăgând după el un şlep. Remorcherul se apropia ameninţător de schiful lor, scuipând fum negru, şuierând ascuţit din fluier şi cu sirena urlând la maximum. Cârmaciul, John Merrill, a stigat:
- Înapoi! Înapoi!

Băiatul de pe scaunul 4 s-a panicat şi s-a aruncat stângaci peste bord, gata-gata să răstoarne barca. Remorcherul a cârmit tare la babord, a zgâriat uşor vârful schifului şi a fost cât pe-aci să-l lovească pe băiatul care sărise în apă. Bolles, privind din şalupa lui, încremenise. L-a cules din apă pe săritorul care se înroşise tot la faţă, a pornit motorul şalupei şi s-a îndreptat spre debarcader.

Băieţii au vâslit înapoi spre campus în tăcere. Bolles îi aştepta. Ca un leu în cuşcă s-a învârtit pe platforma debarcaderului, în sus şi în jos, admonestându-i cu degetul pe băieţii aşezaţi în barcă. Va reclădi echipa din temelii, pentru Regata Poughkeepsie din iunie, a mârâit Bolles. Nimeni nu avea locul garantat în echipă, doar pentru că vâslise în schiful care obţinuse o victorie atât de remarcabilă în faţa californienilor. Joe a simţit că i se opreşte inima în loc. Ceea ce păruse vremelnic o treabă sigură, era dintr-o dată în pericol să se destrame iar. În aceeaşi săptămână, a primit o notă de la administraţie, anunţându-l că are calificative insuficiente la materia educaţie fizică, pe care se presupunea că o suplineşte cu vâslitul în echipa de canotaj. Joe, care tocmai văzuse un scurtmetraj Paramount proaspăt intrat pe ecrane, cu un personaj de desene animate, Popeye Marinarul, a scris în caietul lui, în seara aceea: "Mi-s scârbit".

Pe la mijlocul lui mai, vremea din Seattle, cum are uneori cruzimea să facă la sfârşitul primăverii, s-a răsucit dinspre însorită spre urâtă, iar bobocii s-au trezit luptându-se din nou cu vântul vrăjmaş care le îngheţa mâinile şi le împingea valurile înspumate să se spargă de prova bărcii. Şi totuşi, spre marea surpriză a antrenorilor lor, cu cât vremea devenea mai rea, cu atât ei începeau să vâslească mai bine.

Vâslind în răspărul unui vânt tăios dinspre nord, într-una dintre acele zile umede şi cenuşii de la sfârşitul lunii mai, cu jerbe de stropi zburând de pe rame la fiecare degajare şi cu apa pleoscăind pe fundul bărcii, Joe şi coechipierii lui din prima barcă au terminat o probă de timp în 10 minute 35 de secunde - cu doar 4 secunde peste recordul acelui traseu. George Pocock văzuse performanţa de la bordul lui Alumnus. După ce a ajuns înapoi pe mal, s-a dus la un reporter aflat în hangar, l-a acostat direct şi i-a prezentat un verdict uluitor:
- Tom Bolles are un echipaj bun pe apă agitată, a spus el fără să ridice tonul, dar cu multă convingere. E la fel de bun ca toate celelalte pe care le-am văzut.

Venind de la Pocock, un om rezervat şi modest, care nu era înclinat să exagereze în legătură cu nimic şi cel mai puţin cu privire la abilitatea unui echipaj de boboci debutanţi în canotaj, declaraţia era foarte aproape de statutul unei proclamaţii divine. Tom Bolles a încetat să mai pomenească despre reclădirea echipajului din temelii. Cei nouă băieţi debutanţi care bătuseră California vor merge, totuşi, până la urmă, să concureze pentru campionatul naţional, în iunie, la Poughkeepsie.


În seara zilei de 1 iunie 1934, fanfara Universităţii Washington şi peste o mie de suporteri s-au îngrămădit în sala de marmură, bogat ornamentată, a gării King Street din Seattle, ovaţionând şi cântând cântece de luptă în cinstea debutanţilor şi a celorlalţi canotori care se îmbarcau într-un tren Empire Builder, de pe magistrala Great Northern, care avea să-i ducă la Poughkeepsie. Bobocii, mai ales, erau foarte bine-dispuşi. Puţini dintre ei ieşiseră vreodată din statul Washington; majoritatea nu merseseră niciodată cu trenul. Şi uite-i acum, gata să traverseze întregul continent! Pentru nişte băieţi care crescuseră mulgând vaca, tăind lemne cu toporul şi clădind stive de buşteni, care îi ştiau după numele mic pe jumătate din oamenii orăşelelor de unde veneau, ai căror părinţi le puteau povesti despre cum a fost prima dată când au văzut un automobil sau o casă cu lumină electrică, era îndeajuns ca să-i ameţească.

Aşezat pe scaunul pluşat şi uitându-se afară prin geamul verzui al vagonului de dormit Pullman, lui Joe parcă tot nu-i venea să creadă câtă lume se bulucea dinspre sala mare a gării spre peron. El nu fusese niciodată sărbătorit pentru nimic, nu-l aplaudase nimeni, dar uite că acum era aici, parte din ceva care era obiect de admiraţie, ba chiar de adulaţie. Îl umplea de mândrie, dar, în acelaşi timp, avea şi un sentiment cumva de stânjeneală încordată şi fără astâmpăr. Îi aducea în minte lucruri la care, în ultima vreme, se tot chinuia să nu se gândească.

În seara aceea, în timp ce trenul Empire Builder urca pe lângă cascadele din Stevens Pass şi pornea apoi prin câmpiile aride ale grânarului din estul statului Washington, băieţii au avut parte de o distracţie nebună. S-au veselit până noaptea târziu, jucând cărţi, spunând glume deocheate, gonind în sus şi-n jos pe culoarul vagonului de dormit, aruncându-şi unii altora o minge de fotbal, până ce au căzut frânţi de oboseală şi-au adormit duşi în cuşetele lor.

Veselia a reînceput a doua zi, când careva a scos de nu se ştie unde un pachet de baloane. Au umplut baloanele cu apă de la toaletă, s-au instalat pe platformele zăngănitoare dintre vagoane şi, în timp ce trenul ieşea din statul Montana şi intra în Dakota de Nord, au început să arunce voioşi cu baloane pline de apă spre orice ţintă le ieşea în cale - vaci care păşteau pe câmp, maşini prăfuite aşteptând la câte-o trecere de cale ferată, câini adormiţi pe peroanele din gările câte unui orăşel -, urlând de fiecare dată să cânte imnul canotorilor, "Bow Down to Washington", în timp ce trenul trecea duduind pe lângă victimele lor perplexe.

Mai târziu, Joe, căruia aventura baloanelor cu apă îi dăduse curaj, a scos din cutie chitara pe care o adusese cu el, în bagaj. Curioşi, câţiva dintre băieţii mai mari s-au adunat în jurul lui, uitându-se la el cum învârte cuiele de lemn din cordar şi ciupeşte corzile ca să acordeze instrumentul. Cu ochii pe tastele metalice, concentrându-se pe apăsarea degetelor, Joe a început să ciupească corzile şi să cânte, lansându-se în genul de melodii pe care le cântase când era la liceu - cântece de tabără şi de cowboy, pe care le învăţase la mina Gold and Ruby sau le prinsese ascultând radioul pe când trăia în Sequim.

La început, băieţii doar s-au uitat lung la el în timp ce cânta; apoi, au schimbat priviri între ei, începând să chicotească şi, în final, să huiduie şi să ragă.
- Ian priviţi aici la Cowboy Joe! a zbierat unul dintre ei. Un altul a răcnit pe culoar: Hei, băieţi, veniţi încoa' să-l auziţi pe Rantz, vâslaşu' trubadur!

Surprins, Joe a ridicat ochii şi s-a oprit brusc din cântat, în mijlocul melodiei "Trandafirul galben din Texas". Roşu la faţă, dar cu fălcile încleştate şi ochii reci ca gheaţa, şi-a vârât repede la loc chitara în cutie şi s-a retras în alt vagon.

Puţine lucruri l-ar fi putut răni mai adânc pe Joe. Muzica era cea care îi înseninase cele mai posomorâte zile din adolescenţă. Îi atrăsese pe oameni spre el, în liceu, îşi făcuse prieteni datorită ei, ba chiar îl ajutase să-şi câştige existenţa la Sequim. Era talentul lui, un motiv deosebit de mândrie. Acum, brusc şi pe neaşteptate, se întorsese împotriva lui, reamintindu-i câte lipsuri avea în materie de rafinament. Exact când începuse şi el să simtă că face parte din ceva mai mare şi mai important decât el însuşi, era împins din nou afară.


Ajunşi la New York în ziua de 6 iunie, canotorii din Washington şi-au dus bărcile într-un hangar vechi şi dărăpănat de pe malul vestic al fluviului Hudson, peste apă de Poughkeepsie. De fapt era o magazie. Înăuntru trăgea curentul, iar şandramaua scârţâia toată, căţărată pe nişte pari subţiri deasupra apei, cu duşuri care pompau în capul băieţilor apă urât mirositoare, direct din fluviu.

Tom Bolles îşi mânase bobocii la apă chiar în aceeaşi zi, nerăbdător să vadă cum se vor descurca pe un traseu care nu le era familiar. Aceasta avea să fie prima dată când vâsleau pe un curs de apă curgătoare şi nu pe un lac; prima dată, de fapt, când vâsleau oriunde altundeva decât pe Lacul Washington. Vremea nu semăna cu nimic din ce ştiau băieţii de la ei de acasă - fierbinte şi lipicioasă. După ce îşi căraseră barca, City of Seattle, până jos la apă, deja erau scăldaţi în sudoare. Se simţea o uşoară briză pe apă, dar până şi vântul li se părea fierbinte ca o gură de furnal, când au suit în barcă. Şi-au scos tricourile, le-au târât prin apa împuţită a fluviului şi le-au tras înapoi pe cap, dar asta n-a făcut decât ca umiditatea să li se pară şi mai de nesuportat. Bolles le-a spus că vâslească în amonte, într-un ritm de încălzire, timp de câteva minute. Apoi a urcat în şalupă şi a început să-i urmărească. După ce a considerat că erau gata, a ridicat portavocea la gură şi le-a spus să înteţească ritmul până la un stroc de sprint. Băieţii s-au împins în vâslele lor şi au tras mai repejor, dar Bolles nici nu s-a sinchisit să se uite la cronometru. Putea să vadă cu ochiul liber că vâsleau mult sub ritmul lor cel mai bun. Mai rău, arătau rupţi de oboseală, clar doborâţi de căldură, şi rătăceau dintr-o parte într-alta a cursului apei. Pe Lacul Washington erau în stare să facă faţă oricărei intensităţi a vântului şi valurilor, dar aici, pe Hudson, erau altfel de valuri - lungi, lungi cât o zi de post, şi loveau schiful dintr-o parte, făcând ca palele ramelor să se zbată în aer într-o clipă, iar în clipa următoare să se afunde în apă prea adânc. Efectul mareei şi al curentului îi năucea. Apa însăşi n-ar fi trebuit să se mişte sub barca lor, n-ar fi trebuit să-i ducă în locuri unde ei n-aveau intenţia să meargă. Bolles le-a strigat în portavoce:
- Aa... jungee!

Şi le-a făcut semn cu mâna s-o pornească înapoi spre hangar. Va trebui să stea de vorbă cu Pocock.

Băieţii, descurajaţi, şi-au pus barca în rastel, au făcut duş cu apa caustică a fluviului şi au pornit cu greu pe jos, de-a lungul căii ferate care mergea în paralel cu ţărmul apusean, înainte de-a urca pieptiş faleza spre pensiunea lui Florence Palmer, unde aveau să fie cazaţi. Casa ţărănească a doamnei Palmer era mică şi tariful la fel. Produsele sărăcăcioase ale bucătăriei ei nu puteau nici pe departe să îndestuleze apetitul a două duzini de băieţi înalţi şi vânjoşi, plus antrenorii şi cârmacii. Băieţii au înfulecat tot ce li s-a pus în faţă şi apoi au urcat obosiţi spre camerele din pod, unde, înghesuiţi câte şase în cameră, au încercat să doarmă în căldura umedă şi sufocantă, pe nişte culcuşuri care arătau mai degrabă a instrumente de tortură, decât paturi.


Regata Asociaţiei de Canotaj Academic de la Poughkeepsie era o instituţie de legendă, cu rădăcini adânci în istoria canotajului american.

Primul mare spectacol de canotaj din America a fost o dublă întrecere organizată în portul New York, în 1824, între un echipaj de patru lopătari new-yorkezi concurând într-o barcă Whitehall cu rame, lungă de 24 de picioare şi botezată American Star ("Steaua americană"), care se înfruntau cu patru marinari de pe o navă de război britanică aflată în vizită, într-o barcă similară, botezată Certain Death ("Moarte sigură"). Cu Războiul din 1812 nu foarte departe în timp şi incendierea Casei Albe încă o amintire destul de proaspătă în minte, sentimentele erau destul de intense, mai ales de partea americană. Americanii au câştigat întrecerea, precum şi premiul consistent de o mie de dolari, vâslind de la Battery la Hoboken şi înapoi, în faţa unei mulţimi entuziasmate la culme, numărând între 50.000 şi 100.000 de spectatori - la data respectivă, cea mai mare adunare de americani care să fi privit vreodată un eveniment sportiv.

În anii 1830, au început să apară cluburi private de canotaj în diverse mari oraşe americane, iar în anii 1840 existau şi câteva colegii din Est care îşi alcătuiseră echipaje. Prima competiţie de canotaj academic din America - şi, de fapt, primul eveniment sportiv de orice fel între echipe reprezentative ale unor instituţii de învăţământ superior - a avut loc între Harvard şi Yale, în 1852, pe Lacul Winnipesaukee din New Hampshire. După 1859, Regata Harvard-Yale s-a ţinut în fiecare an, cu câteva întreruperi - războaie importante care i-au luat pe tinerii bărbaţi de la fiecare şcoală şi i-au dus spre alte ocupaţii, mult mai primejdioase. În aproape tot acest timp, a fost unul dintre evenimentele sportive de prim rang ale ţării. În 1869, Harvard s-a înfruntat cu Oxford, cea mai de elită instituţie academică a Marii Britanii, într-o cursă pe Tamisa. Vâslind în faţa unei mulţimi imense, oxfordienii i-au bătut pe harvardieni, dar evenimentul a fost atât de larg difuzat în Statele Unite, încât a produs o adevărată explozie de interes pentru canotaj. De asemenea, a acordat acestui sport o aură de elitism care dăinuie până-n ziua de azi.