Atunci când Pământul va deveni o lume armonioasă, unica întrebare care va mai fi rămas va fi: „Încotro?”. Dar ce se întâmplă când o rasă extraterestră amabilă ne rezolvă într-un secol jumătate toate problemele esenţiale cu care ne confruntăm? Ce se întâmplă când echilibrul se instaurează mai repede decât a putut prezice vreun om de ştiinţă? Teama de necunoscut invadează minţile tuturor şi din „Încotro?” interogaţia devine „De ce?”.
Nu obişnuiesc să citesc SF-uri şi de aceea, nici nu am o experienţă prea vastă în acest domeniu. Unii consideră literatura science-fiction un subgen, neridicându-se la rangul de artă, alţii se uită cu admiraţie la scriitorii care reuşesc să-şi depăşească identitatea de savanţi, îmbinând atât de bine ştiinţa cu fantezia, căci la urma urmei, arta şi tehnica sunt unite printr-un liant indestructibil: imaginaţia. La această concluzie am ajuns citind “Sfârşitul copilăriei”, un roman captivant scris de nonconformistul Arthur C. Clarke, de altfel un devotat colaborator al regizorului Stanley Kubrick.
“Sfârşitul copilăriei” e un roman imprevizibil, plin de turnuri dramatice, care se dezvăluie încet-încet, învăluind cititorul în suspansul unei curiozităţi care nu îşi găseşte alinare. Nu există un personaj principal şi cititorul nu poate nici măcar să încerce să se identifice cu cineva din iureşul acţiunii. Planurile distincte se îmbină frumos, urmărind coerenţa firului epic şi contopind perspectivele diferite într-un tot unitar: se apropie sfârşitul, dar nu aşa cum umanitatea l-ar fi prevăzut. Singurul privilegiat să înţeleagă până la capăt sensurile profunde ale dispariţiei rasei umane este ultimul om, Jan, un tânăr romantic, plin de iniţiativă, care prin spiritul său aventuros reuşeşte să ajungă pe planeta overlorzilor, NGS 549672.
Cine sunt overlorzii şi ce vor ei de fapt? În trei sferturi din carte, nimeni nu e capabil să ofere un răspuns clar. În secolul XXI, deasupra marilor capitale, nave extraterestre au început să invadeze cerul. Musafirii s-au dovedit mai mult decât amabili. Au impus noi reguli, au trasat noi graniţe şi au desemnat chiar un om responsabil cu menţinerea comunicării dintre cele două rase: secretarul ONU. În ciuda acestei intervenţii salutare, în urma căreia omenirea a devenit un loc mai bun, în aer pluteşte o întrebare ce va duce treptat la revoltă: “Ce se ascunde în spatele acestui altruism bine calculat?”. Jan, George, Jean, Stormgren sunt vocile principale care dau glas conştiinţei umane de pretutindeni. Firi diferite cu interese variate şi cu personalităţi distincte, aceştia vor ajunge la finalul călătoriei lor în posesia unui răspuns tulburător: rasa umană se apropie de sfârşitul... copilăriei sale şi ca în orice trecere, e destinată să suporte modificările dureroase ale maturizării. Doar că acest verdict are şi alte rezonanţe... cosmice, galactice, universale, scopuri pe care doar Supermintea le poate cuprinde.
Dacă ceea ce am spus până acum pare un carusel confuz de imagini şi opinii, înseamnă că am reuşit să surprind senzaţia pe care o primă lectură o trezeşte oricărui cititor doritor să deznoade motivaţiile personajelor. Pentru a păşi cu dreptul în citirea acestui volum, vă recomand un singur lucru: putere de concentrare. Frazele sunt alunecoase şi schimbările de cadru solicită mult atenţie, luminile şi decorurile se modifică rapid, cu dinamismul unui peisaj văzut în mare viteză. Tot acest efort nu este însă în zadar! E uimitor cât de mult se lărgeşte perspectiva asupra vieţii prin simpla parcurgere a 170 de pagini, sunt exact acele pagini care gravează o mentalitate, modificând-o, deschizând-o, chiar pătrunzând-o. Existenţa individuală, marcată de pasiuni şi frământări trecătoare, capătă dimensiuni liliputane, atunci când scala criteriilor noastre se modifică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu