Să scrii despre o carte în care se scrie despre cărți... Într-un film de animație care se numește Robots este o scenă în care personajul principal intră într-o fabrică de roboți. El exclamă stupefiat: Robots building robots! (Roboți care construiesc roboți!). Asta a fost și prima mea reacție când am înțeles despre ce carte am ales să scriu. O consider o provocare și sper să-i fac față cu brio!
Printr-o culegere de cărți românești ce străbat timpul culturii române de la începuturi până... într-un anumit punct, Eugen Istodor ne oferă – așa cum ne așteptăm, de fapt – viziunea lui asupra unor opere literare despre care se poate spune că definesc literatura română ca întreg. Dar cartea aceasta nu oferă – și aici intervine ineditul – doar viziunea lui. El alege, pentru fiecare dintre aceste cărți „câte o declarație de dragoste luată de la oameni dintre cei mai diferiți, de la taximetriști la filosofi”. De referință pentru un pasionat al cititului, dar și pentru un simplu curios, cartea are un magnetism propriu scriitorilor români, o viață proprie pe care și-o trăiește între coperți. Cine o va deschide, va trăi și el din ea, prelungindu-și propria viață în același mod în care, ne spun medicii, fumatul o scurtează. Pentru că, deși să citești despre 101 cărți românești nu este ca și cum le-ai citi cu adevărat, este totuși o revelație să afli ce simte și gândește despre ele un scriitor (care este, nu-i așa, un profesionist al cărților) și, în același timp încă o persoană a cărei viață are mai puțină legătură cu literatura. Și apoi, sincer, te face mai mult decât curios să vrei să citești acele cărți.
Prima parte este o introducere. Și e de-a dreptul revelatoare. Istodor își prezintă copilul – creație a dublului său eu, cel literar (chiar dacă, de data aceasta se află de partea cealaltă a redutei și tratează ca cititor) și cel românesc (care-i oferă avantajul percepției naturale a cărților și care a stimulat, probabil, nașterea acestei cărți) – cu o onestitate deconcertantă. Îi cunoaște punctele forte dar îi acceptă și slăbiciunile. Este o declarație, dar nu se vrea mai mult decât o aducere la cunoștință. „Nu încep să elogiez ceea ce nu există. Vreau să afli – recapitulez ceea ce avem”. O prezintă ca pe o carte cu „o anumită ținută, un altfel de dialog între critici-public-viitor, dar știe că nu-i va rezista testului timpului: „... cartea mea, scrisă ca să impună în epoca vorbelor pripite, se va stinge în timp, odată cu operele selectate, ce altora vor părea fără haz ori fără anvergură”.
În introducerea lui, Istodor dezvăluie într-un mod de-a dreptul halucinant problemele de care suferă literatura română și de care va mai suferi, probabil, un timp de-acum încolo și care sunt menționate într-o cavalcadă de descrieri de-a dreptul șocante, ușor de acceptat dacă sunt luate separat și înfrumusețate cu sublime lucruri pozitve, dar care descuamează spiritul când sunt citite așa cum ni le-a prezentat el, crud și fără menajamente: „Mult timp am fost niște copiști, niște traducători. Nevoia continuă de a recupera timp și spațiu pierdute. Spațiu public mereu meschin și obtuz la schimbări, trăgând mai mult spre bârfă, spre șuetă decât spre valorizare, spre discuție de idei. Stagnare, dese rupturi și fugă a valorilor. Opere neînțelese, opere tipărite târziu, opere neintrate în conștiința publică. [...] Enciclopedism, confuzie a valorilor și planurilor, lipsă de specializare. Analfabetism. Izolare. Greutatea traducerii în limbi străine. Lipa unui mediu profesionist de promovare a valorilor.” Iar autorul continuă să „rătăcească” prin literatură, menționându-i lipsurile („Mi-a părut rău că nu avem, în afara sclipirilor sadoveniene de arme răzeșești, roman cavaleresc, roman istoric. Ce lipsă”) dar și părțile bune („Romanul polițist, cartea pentru copii, sefeul, bun, cu câteva excepții remarcate de mine”.
Interesantă mi s-a părut abordarea literaturii din perioada comunistă. Nu este percepută, așa cum m-am așteptat, ca pesimistă sau falsă. Este luată ca atare și valorificată.
Cartea este construită cronologic, începând cu O samă de cuvinte de Ion Neculce și terminând cu Capcanele Istoriei de Lucian Boia. „De la cartea bârfelor la cea a deslușirii unei aventuri intelectuale”, 101 cărți românești de citit într-o viață este o poveste scrisă „pentru un scriitor tânăr, pentru un cititor tânăr”.
Fiecare carte selectată beneficiază, după cum am spus, de o scurtă prezentare a lui Eugen Istodor – prezentări rafinate, aș adăuga, nelipsite de un simț realist-ironic, al cititorului împătimit care are avantajul de a fi dublat de un scriitor consacrat – și de o părere nespecialistă a câte unui cititor. Iar aici, registrul se schimbă. Profesionalismul cedează locul sincerității simple, fără învelitori recenziste. Nici nu lipsește ironia, sarcasmul – uneori – sau simțul realist. Dar părerile sunt, oarecum, mai din popor, fără apel la alte opere, la curente literare sau la critici anterior exprimate.
101 cărți românești de citit într-o viață nu este o carte ce va putea fi ignorată. Cu siguranță va deveni un catalog-imagine a evoluției literaturii. Fără să urmărească (cel puțin la nivel declarativ) acest lucru, Eugen Istodor a creat un pivot în percepția literaturii române de către români și în felul în care o carte trebuie înțeleasă și acceptată. Într-un fel foarte plăcut, a dus spre profesionalism acel „Ai citit cartea? Și cum ți s-a părut?” care ne-a ajutat întotdeauna să percepem și să înțelegem cumva mai amplu o operă literară.
Descarcă în format PDFPLUSURI
O carte catalog, absolut necesară în literatura română, o compilație de titluri care crează laolaltă grosul valoric al literaturii române. Stilul lejer o face ușor de abordat, iar în comentariile cititorilor cititorul se poate regăsi ușor.
RECOMANDARI
O carte care trebuie, în mod obligatoriu, să se afle pe rafturile bibliotecii oricărui român. Iar datorită ei, rafturilor se vor umple destul de rapid. Cu alte cărți românești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu