Autor: Ken Follet
Rating:
Editura: RAO
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Andreea Șeler
Numar pagini: 1056
ISBN: 978-973-54-0042-2
„Enormă și strălucită... o poveste minunată... plină de personaje incredibil de verosimile, care dincolo de bariera secolelor, atinge toate sentimentele umane – iubire și ură, loialitate și trădare, speranță și disperare.” Asta spune Cosmopolitan despre această carte. Iar după ce o lecturezi, nu poți decât să subscrii acestei păreri.
Cred că cea mai bună descriere a acestei cărți, deși extrem de succintă, este cea mai sus prezentată. Romanul este enorm. Are 1056 de pagini. Grele. Nu atât ca lectură, cât ca obiect fizic. Are, cred, un kilogram și ceva. Din acest motiv se citește destul de greu în pat, însă există și alte poziții pentru citit, iar eu recomand citirea lui la masă.
Apoi, este un roman istoric strălucit. Începe cu o execuție prin spânzurare și se termină tot în același fel. Prima execuție captează atenția iar ultima, deși nu este o surpriză, oferă o satisfacție pentru cititor. Firul epic este ușor de urmărit pentru că își păstrează cronologia, iar dacă se revine la un moment dat asupra unor scene din trecut, ele sunt descrise din nou pe scurt pentru a fi rememorate. Povestea în sine este foarte captivantă, ieșind puțin din matrița romanelor istorice. Nu se pune accentul pe vreun rege și ascensiunea lui la tron sau pe vreun cavaler pus pe fapte de vitejie prin Țara Sfântă – deși astfel de motive apar în roman, dar doar ca puncte de sprijin pentru adevărata acțiune – ci este vorba despre construcția unei Catedrale, simbolul absolut al puterii religioase în evul mediu.
Personajele sunt foarte verosimile – deși arhetipale – iar forța reală a romanului rezidă chiar din interacțiunea acestora. Totuși, aici ar mai fi ceva de spus: așa cum am menționat, personajele sunt arhetipale. Cele pozitive nu au rău în ele poți să cauți cu lumânarea, iar cele negative sunt răul întruchipat. Aduce aminte oarecum de romanele lui Alexandre Dumas, unde muschetarii erau binele absolut – cel puțin cei patru erau așa – iar dacă vreunul dintre ei avea vreo meteahnă, aceasta era total justificabilă, pe când vicontele, spre exemplu, este răul întruchipat. Ken Follett alunecă și el pe această pantă. Pe alocuri realizează lucrul ăsta și încearcă să repare, aranjând câte o răutate, un fapt reprobabil personajelor pozitive sau o rază de speranță în comportamentul personajelor negative.
Romanul ne poartă prin toată panoplia de sentimente umane (așa cum bine observa Cosmopolitan) ceea ce ar fi normal având în vedere că este urmărită evoluția unei întregi generații, de la naștere până la moarte. Centrul romanului îl constituie catedrala din Kingsbridge. Aceasta are un destin propriu și poartă personajele prin „jumătate din creștinătate” și prin tot regatul Angliei secolului al 12-lea. Demolarea celei vechi, construcția alteia noi, abandonarea ei apoi reconstrucția uneia și mai mari, care să o înglobeze pe cea abandonată, toate astea îl determină pe starețul parohiei pe teritoriul căreia este construită să intre în cercurile puterii absolute, să se lupte nemijlocit cu forțele răului, să angreneze în această luptă o sumedenie de personaje, iar în final să predea ștafeta unei generații tinere, considerând acesta ca fiind, pentru el, jertfa supremă, aceea de renunțare la sine, la ambițiile proprii.
De la început până la sfârșit, cartea ține cititorul cu sufletul la gură. Nu este o lectură facilă. Lungă și laborioasă, ea va oferi momente de frustrare, stări de acalmie și plictis – care pot aduce riscul abandonării lecturii, dar care, dacă vor fi depășite, nu vor face altceva decât să ofere odihna necesară pentru ingerarea a ceea ce urmează – dar și momente de relaxare. Este oarecum obositor ritmul acțiunii: puținele momente de acalmie sunt întrerupte întotdeauna de apariția unor evenimente precipitate, stârnite, în general, de personajele negative. Întreaga carte parcă este un derdeluș plin de hopuri: parcă tot aluneci la vale, însă tot săltat în sus de dâmburi. Finalul este calm, deși mă așteptam la unul apoteotic. Dar satisfacția este aceeași.
De remarcat descrierile arhitecturale și a procesului de construcție a catedralei. Este foarte clar că autorul a studiat intens această temă.
Traducerea este foarte bună, iar ăsta este un lucru remarcabil având în vedere dimensiunile cărții. În ceea ce privește tipăritura, hârtia este de calitate, gălbuie, fontul cu serif, ușor de citit, însă hârtia este un pic cam subțire (știu, sunt ipocrit, din motiv ce am spus deja că are 1056 de pagini și un kilogram și ceva). Problema e că citirea se face extrem de greu din cauză prin hârtie se văd rândurile de pe cealaltă pagină. Soluția este să citiți cu pagina ușor ridicată.
The Pillars of the Earth
Anul apariției:
Regizor: Sergio Mimica-Gezzan
Rating IMDB:
The Pillars of the Earth este un serial TV în 10 episoade.
Prima întrebare care apare atunci când vorbim de ecranizarea unei cărți
este: Filmul respectă cartea? Ei bine, în cazul acesta, și da și nu.
Deși nu păstrează aceeași cronologie (filmul nu începe cu o execuție,
precum cartea) și chiar dacă unele situații sunt modificate pentru
obținerea unui efect dramatic mai mare (execuția nu se face prin
spânzurare ci prin ardere pe rug), filmul respectă, într-o mare măsură,
romanul. Personajele se regăsesc aproape în totalitate în film, iar
locurile în care se desfășoară acțiunea în roman sunt integrate în cea
mai mare parte în film. Totuși, chiar dacă în carte acțiunea se petrece
pe parcursul unei perioade de 39 de ani (1135 – 1174), filmul acoperă o
perioadă mult mai scurtă, însă în general firul epic nu este alterat
foarte mult. Chiar și așa, vor exista destule diferențe: nu toate
personajele își respectă destinele, unele murind în carte dar nu și în
film și invers, nu toate acțiunile din film vor avea aceleași motivații
sau finalități ca și cele din carte.
Personajele au aceeași încărcătură carismatică pe care o găsim în carte, însă nu mai sunt atât de tributare binelui sau răului. Cei mai mulți dintre actori au experiență în seriale de televiziune, care diferă oarecum de filmele de lung metraj, iar acest lucru ajută la crearea unei atmosfere închegate.
Atmosfera filmului este fantastică, Sergio Mimica-Gezzan reușind să reproducă foarte fidel acel nor întunecat ce gravitează deasupra evului mediu. Iar personajele se integrează foarte bine în această atmosferă. Scenaristul a preferat să accentueze criza politică în care se desfășoară acțiunea romanului (scufundarea unei corăbii în anul 1120 îl lasă pe regele de atunci al Angliei, Henric, fără moștenitori direcți, iar moartea lui duce regatul într-un război civil care se întinde pe mai multe decenii) în special, probabil, pentru a crea situațiile dramatice care se așteaptă de la un film istoric. Lupta pentru putere este ceva mai bine conturată în film decât în carte, atât de partea reprezentanților clerului cât și de partea celor implicați în ceea ce era pe atunci politica. „Politics is a bargain between beggars” (politica este o înțelegere făcută între cerșetori), află starețul parohiei Kingsbridge în primul episod. Ei bine, acei cerșetori sunt cei mai înalți oameni ai regatului și ai bisericii. Iar pentru ceea ce își doresc să obțină, pot merge până dincolo de firesc (când starețul încearcă să-i dea împărtășania unuia dintre personajele negative care în acel moment se afla pe moarte, acesta îl scuipă cu dispreț pe stareț).
Categorie: Roman istoric | Autor: Ken Follet | Editura: RAO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu