„În mod excepțional, asediului Leningradului nu i s-a acordat prea multă atenție în Occident. Cea mai cunoscută istorie narativă, scrisă de Harrison Salisbury, corespondent la Moscova al ziarului New York Times, a fost publicată în 1969. Istoricii militari s-au concentrat pe bătăliile de la Stalingrad și Moscova, în ciuda faptului că Leningrad a fost primul oraș din Europa pe care Hitler nu a reușit să-l cucerească. [...] În plus, asediul rămâne pierdut în imensitatea Frontului de Est - o campanie întinsă, acoperită de zăpadă, de imaginația publicului, peste care valuri de soldați ai armatei roșii se îndreptau cu piepturile goale spre mitralierele germane.
Date istorice
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Leningradul – fostul și actualul Sankt Petersburg – a fost sub cel mai îndelungat asediu al epocii moderne, unul dintre cele mai îndelungate din istorie și, cu siguranță, cel care a cauzat cele mai multe victime. Grupul de Armate Nord al Wehrmacht-ului închidea, în 8 septembrie 1941, și ultimul drum de ieșire din oraș. Asediul – în rusă i se spune blokada – a durat până la data de 27 ianuarie 1944. 872 de zile. Totuși, până la închiderea inelului de asediu, Leningradul nu era ușor de părăsit, nu atât din cauza lipsei traseelor de evacuare, cât din cauza regimului stalinist care se baza pe o morală bizară și o logică inumană. Pur și simplu s-a preferat evacuarea uzinelor constructoare de armament și muniție în detrimentul oamenilor. Iar dacă au mai rămas resurse pentru evacuarea oamenilor, conducătorii orașului și-au făcut un titlu de glorie din încăpățânarea de a considera că acest lucru nu este necesar.
În timpul blocadei, în Leningrad politica sovietică și-a continuat nestingherită activitatea, NKVD-ul a arestat, judecat și executat în continuare – potrivit liniei trasate de partid – defetiști, agitatori sau dezertori, iar politrucii au profitat în continuare de poziția lor, pentru a trăi pe picior mare în vreme ce milioane de leningrădeni mureau de inaniție.
Relatarea Annei Reid
Leningrad. Tragedia unui oraș sub asediu – 1941-1944 vorbește despre leningrădenii simpli, despre ceea ce a însemnat asediul pentru oamenii de rând, fără pile, fără poziții privilegiate și fără acces la resursele de mâncare. Bazată pe însemnările din timpul asediului ale mai multor oameni, dintre care unii nu i-au supraviețuit, relatarea Annei Reid este o radiografie făcută adânc în inima Leningradului, în zona care niciodată nu apare nici în ziare, nici la televizor, în zona în care deteriorarea cauzată de foame era înfiorătoare, în zona în care oamenii ajunseseră să utilizeze înlocuitori pentru mâncare din ce în ce mai ciudați și mai lipsiți de valoare nutritivă, în care pentru o bucată de pâine oamenii erau în stare să omoare, în care vecinii se mâncau între ei, mamele își mâncau copiii, iar cadavrele zăceau cu lunile în aceleași camere în care trăiau cei vii, prea epuizați pentru a mai putea face ceva cu ele.
Valoarea acestei cărți rezidă în primul rând din faptul că are la bază jurnale și însemnări scrise chiar în perioada blocadei, atunci când faptele erau proaspete. Ele surprind exact genul de sentimente cu care suferindul de inaniție se confruntă, eliminând astfel tentația de cosmetizare pe care o resimte cel ce scrie din amintiri, mulți ani mai târziu. „Oamenii care au trăit asediul au uitat senzațiile, dar își amintesc faptele. Faptele au ieșit încet din umbra memoriei, în lumina regulilor de comportament care acum se întorceau în normalitate”, spune Lidia Ghinzburg despre astfel de amintiri. Situații în care soți care înainte de asediu se adorau, iar după instaurarea foametei își sar unul altuia la gât, sunt relatate zi de zi pe măsură ce evoluează, fiind astfel surprinse sentimente autentice provocate de asediu. Justificările sunt de altă natură, mai instinctuale, mai animalice, asta dacă există. După ridicarea asediului și revenirea la normalitate, apar regretul, remușcarea: „Își dorea tare mult bomboana. De ce am mâncat bomboana aceea? Nu trebuia s-o fac. Totul ar fi fost un pic mai bine”. Omul blocadei, de care vorbește Lidia în însemnările sale, „își amintește faptul, dar nu poate evoca sentimentul: sentimentul legat de acea bucată de pâine sau de acea bomboană, care l-a determinat să comită acte de cruzime dezonorabile, umilitoare”.
Pe lângă aceste jurnale și însemnări, Anna Reid aduce în prim plan cifre. Foarte multe cifre, înfiorătoare viziune asupra numărului de leningrădeni care au fost uciși de foame, de NKVD sau de mâna altor leningrădeni, asupra rațiilor inumane de alimente la care aveau dreptul, sau asupra acțiunilor politicienilor care ar fi trebuit să protejeze atât orașul, cât și pe locuitorii săi. Statisticile spun multe și despre crime („în timpul asediului orașul a avut de suferit în urma unui val de delicte, mai ales jafuri și omoruri pentru mâncare și cartele de alimente”), despre canibalism, ținut în secret până în 2004, când au fost date publicității arhivele miliției („dovada utilizării cărnii umane ca aliment în timpul blocadei ținea de domeniul anecdoticii: zvonuri, crezute de leningrădeni la acea vreme, despre copii răpiți de pe stradă și relatări din jurnale despre cadavre fără coapse și fese, ca și fără haine”) sau despre alte genuri de delicte, care nu excludeau violul sau tâlhăria.
Scrierea acestei cărți a fost necesară, în primul rând din cauză că asediul Leningradului este atrocitatea cea mai puțin relatată și comentată din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. „I wanted to do three things with Leningrad. First - restore the siege to due prominence in Anglophone perceptions of the war. Second - examine what happens to a sophisticated European city when the food runs out. And third - debunk Soviet-era myth.”, spune Anna Reid despre această carte. „Am vrut să fac trei lucruri cu Leningrad. Primul – să restaurez imaginea asediului la reala sa importanță în percepția pe care lumea anglofonă o are asupra războiului. Al doilea – să examinez ce se poate întâmpla cu un oraș european sofisticat atunci când nu mai există mâncare. Iar al treilea – să demitizez era sovietică”. Și cu siguranță, autoarei îi reușesc toate cele trei lucruri.
Să poți arunca un ochi în interiorul acestui inel al groazei, în care foamea este o tortură intrată în cotidian, principala cauză a morții milioanelor de leningrădeni, să poți înțelege senzații, acțiuni și consecințe, să poți pătrunde pe un teritoriu bine păzit de autoritățile sovietice și încă protejat și la mai bine de două decenii de la dispariția regimului, acestea sunt meritele Annei Reid, care și-a așezat pe hârtie rezultatele imensei munci de cercetare pe care a desfășurat-o cu privire la acest asediu.
PLUSURI
O imagine foarte realistă a asediului la care a fost supus Leningradul pe perioada celor 900 de zile, care include relatări veritabile culese din jurnale și însemnări chiar din timpul blocadei, dar și statistici și note oficiale, adunate din arhivele desecretizate ale autorităților acelor vremuri, Leningrad. Tragedia unui oraș sub asediu – 1941-1944 prezintă o imagine inedită a acestei tragedii.
RECOMANDARI
Cartea nu este chiar pentru oricine. Atrocitățile, tragediile și ororile însoțesc cititorul pe parcursul fiecărei pagini. Imaginea pe care o lasă lecturarea acestei cărți nu poate fi îndepărtată cu una cu două. Este, pe de altă parte, o completare binevenită a istoriei celui de-al Doilea Război Mondial. Recomandările mele se îndreaptă, în consecință, spre pasionații acestui subiect, spre colecționarii de literatură de război.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu