,,Cartea este ca lingura, ciocanul, roata sau dalta. Odată inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ. Nu se poate inventa o lingură mai bună decât o lingură. Cartea a dovedit ce poate şi nu vedem un alt obiect mai bun decât ea pe care l-am putea crea pentru aceeaşi întrebuinţare.’’
Nu încetez să mă minunez de firescul acestor afirmaţii. Citeşti această demonstraţie simplă, te pătrunzi de ea şi îţi spui: exact aşa stau lucrurile, cum de nu mi-a trecut prin minte până acum?! Este darul marilor gânditori să reveleze adevărurile esenţiale, cel pe care noi, oamenii grăbiţi, nu le mai ghicim de sub un întreg moloz postmodern.
Dialogul dintre actorul şi scenaristul Jean-Claude Carrière şi scriitorul Umberto Eco a devenit o carte cu un titlu glumeţ, iată, ,,Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi’’. Dar subiectele abordate, toate satelizând tema sensului literaturii, depăşesc orice superficialitate ori bagatelizare. Acest dialog erudit, dar colocvial, ar putea servi oricând ca ireproşabil manual de literatură oricui ar vrea s-o înţeleagă în profunzime. Se întâmplă astfel deoarece, în calitatea sa de bibliofil înveterat, Umberto Eco este capabil să ofere oricând şi oricui o istorie a cărţii în idee sau în formă. În acelaşi timp, întrebările lui Jean-Caude Carrrière aruncă proiecţii asupra viitorului cărţii care pentru Umberto Eco rămâne o ,,invenţie’’ unică şi irepetabilă care îşi va putea modifica suportul, materialitatea, dar niciodată esenţa, forţa sa dospind în şi prin cuvânt.
Unul dintre cele mai interesante aspecte din multiplele referiri la istoria şi receptarea literaturii este, în ochii mei, problema celebrizării unei cărţi. Umberto Eco istoriseşte cu acest prilej povestea unor cărţi ajunse azi pe buzele tuturor pentru că lecturile mai multor generaţii le-au consacrat ca atare. Se pare că nimic nu le va mai putea scoate din mentalul colectiv. Pe de altă parte, Umberto Eco este un rafinat cunoscător al unor scrieri care au fost pierdute şi ulterior regăsite. Există cărţi şi autori care păreau sortiţi uitării, dar pe care posteritatea i-a redescoperit. O altă idee fascinantă este aceea că nicio operă nu se naşte capodoperă, ci ea devine. Ca o scriere să se transforme în capodoperă ea trebuia să acumuleze lecturi numeroase şi diferite care o aureolează peste timp. Privilegiate vor fi textele uşor obscure care nu-şi dezvăluie facil sensul, pentru că oamenilor le plac întotdeauna lucrurile provocatoare.
În linia acestor sugestii, devine foarte clar de ce tragedia ,,Hamlet’’ a devenit atât de traficată, iar un Kafka ori un Joyce așijderea. Este pentru că în aceste cazuri intervine un mister niciodată epuizat, le este inserată o frumoasă nebunie. Probabil că autorul misteriosului şi ezotericului ,,Numele trandafirului’’ ar declara oricând că viitorul rămâne deschis autorilor originali, profunzi, atipici.
PLUSURI
Optimismul justificabil şi erudit cu privire la destinul literaturii.
RECOMANDARI
O demostraţie literară excelent argumentată care va seduce atât pe împătimiţii lecturii, cât şi pe scepticii ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu