Secțiune printr-o societate disfuncțională

 

Autor: Cristina Andrei
Rating:
Editura: Nemira

Abonatul nu poate fi contactat este un roman despre relații familiale disfuncționale, despre o societate în întregul ei disfuncțională, începând de la cei mai amărâți drogați care fură din casă și vând lucruri pentru a-și procura doza de „dava” și până la clasa politică, nu neapărat coruptă, dar profund interesată de privilegiile de care beneficiază. Romanul este extrem de complicat și, deși intenția autoarei este lăudabilă, execuția cam lasă de dorit. Complexitatea rezidă în primul rând din numărul mare de personaje, care bulversează chiar de la început. Relațiile alambicate dintre ele se vor limpezi spre final, dar senzația că nu știam exact despre care dintre personaje este vorba la un moment dat, sau despre ce relație există între un personaj și altul, m-a urmărit până dincolo de jumătatea romanului.

În plus, în intenția de a oferi imagini ale personajelor cât mai apropiate de realitate, autoarea creează dialoguri extrem de obositoare – a căror veridicitate, e drept, este pe alocuri incontestabilă – în special când vine vorba despre tinerii consumatori de droguri, care și-au dezvoltat un jargon propriu, extrem de greu de urmărit și, uneori, de înțeles. „Nu-s bune nea’ Sandule, alea. E nașpa, se găurește mațu’ fără șiș dacă le glojdești.”, completat cu dialogul prin SMS (sau chat, pe computer?) dintre Tudor și Luca, doi prieteni de aceeași vârstă, „-WU, oldman, W8 Y la lansare! –Couldn’t b thr –W8AM, aud chestii ciudate la bucătărie. –DWAI, W8”, unde, explicate în subsol, toate aceste înșiruiri alfanumerice capătă un sens (WU – Where was you, Unde ai fost, W8 – Wait, Așteaptă, W8AM – Wait a minute, așteaptă un minut etc.) sunt doar câteva exemple.

Poate că din cauza formației de jurnalist a autoarei, toate scenele din roman sunt prezentate obiectiv, din exterior, fără nicio implicare sau părere personală. Este o privire extrem de sterilă asupra unei societăți profund disfuncționale, însă această disfuncționalitate este prezentată doar în acțiuni observate, nu în analize ale poveștilor individuale, adică ale respectivelor acțiuni. Nu există, la autoare, nici ironie, nici compătimire, nici indignare și nici resemnare. Există doar descrierea evenimentelor, în stilul jurnaliștilor. În paranteză fie spus, culmea este că în România, jurnaliștii suferă de boala interpretării. Ei ar trebui să prezinte evenimentele obiectiv, perfect steril, iar romancierii ar trebui să ofere nuanțe și interpretări.

Structura romanului este cumva greoaie: fiecare dintre părți (nu tocmai capitole, deși le voi numi așa) este prezentată aproximativ cronologic, iar la început, ca un soi de titlu, alături de ziua și ora la care are loc evenimentul din capitol, sunt enumerate personajele. Aproape ca în piesele de teatru. De fapt, întreg romanul pare a fi scris special pentru a fi transformat în scenariu de film. Evident, sunt conștient că optica asta este subiectivă și că, pentru oricine altcineva, toate aceste lucruri ar putea fi exact sarea și piperul în roman, dar jargonul des folosit, ruperea acțiunii în scurte episoade, alături de multitudinea de personaje nu tocmai clar conturate, mi-au îngreunat lectura. Acțiunile fiecărui personaj sunt foarte distincte, nu există multe introspecții, nici sensuri ascunse care să poată fi dezvăluite ulterior, iar rememorarea episoadelor din trecut este extrem de vizuală. De fapt, personajele sunt cam superficiale. Dacă ar fi fost vorba de un film, actorii le-ar fi dat profunzime.

Deși coperta 4 (text semnat de Ovidiu Șimonca) spune că autoarea are „o uimitoare capacitate de a construi dialoguri veridice”, de fapt, în unele locuri, veridicitatea lor se înscrie în zona limbajului de lemn. Veridicitate înseamnă naturalețe, înseamnă cuvinte nepotrivite uneori, înseamnă intercalări și ruperi de fraze, în special dacă vorbim de scene intense de care romanul nu duce lipsă. Ori dialogurile acestea sunt compuse de multe ori din fraze lungi, studiate, declamate și nu rostite, de parcă personajele s-ar adresa unui public, nu unui singur alt personaj.

Dincolo de aceste aspecte însă, romanul are o intrigă foarte interesantă, chiar ingenioasă. Iar autoarea are inspirația de a nu o dezvălui până spre sfârșit, ceea ce-i conferă un șarm aparte. La acest șarm contribuie și faptul că nu există un sfârșit foarte clar definit. Două pagini de Epilog oferă un succint follow-up al întâmplărilor, dar nu un clousre. În plus, nu există concluzii extravagante sau capitole moralizatoare. Cred că acest sfârșit salvează romanul.

• Plusuri

  Acțiunea romanului curge inexorabil către ceva important, adunând pe parcurs un dinamism care crește în intensitate. Spre final, tensiunea astfel creată atinge un punct culminant bine construit. Deznodământul criptic este cireașa de pe tort sau, prin prisma implicațiilor macabre, mai potrivit ar fi să spun bomboana de pe colivă.

• Minusuri

  Abonatul nu poate fi contactat este un roman rece, steril, în pofida intrigii captivante și a multitudinilor de destine implicate. Autoarea pare a nu dori să se implice deloc în interpretarea evenimentelor, prezentându-le în stil jurnalistic.

• Recomandari

  Dacă ar fi să consider includerea romanului Abonatul nu poate fi contactat într-o listă de romane românești de citit, cred că l-aș include în zona romanelor neobligatorii, dar oarecum distractive. Îl recomand ca lectură de vacanță sau pentru călătorii.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Cristina Andrei | Editura: Nemira