Relaţia mea vitregă cu Roberto Bolaño
Mi-am dorit mult să nu închei anul cu lectura unei cărţi aşa şi aşa. Dorinţa mi-a fost, întâmplător şi-n cele din urmă, împlinită: chilipirind, cum mi-e obiceiul, am avut norocul să dau, la "reduceri", peste Târfe asasine a lui Roberto Bolaño. O carte cu parfum frumos, aspect vintage şi hârtie aspră la pipăit, care a zăcut câteva săptămâni pe-un raft al bibliotecii până să ajung la ea cu pofta mea de citit, caracteristică unui respectabil final de decembrie. Antreu potrivit pentru festinul care i-a succedat.
Mărturisesc că, până acum, l-am ocolit cu premeditare pe Bolaño, dându-i doar de departe târcoale, amuşinându-l cu încăpăţânată neîncredere. Într-o vreme, nici măcar nu atingeam puţinele-i volume zărite sporadic prin librării. Ce să le mai şi răsfoiesc!? Încercam faţă de chilianul pribeag acel inexplicabil sentiment de respingere pe care-l resimt faţă de orice autor despre care aflu că a devenit un cult pentru masa (de numeroase ori, în mod dezolant lipsită de spirit critic a) cititorimii blogosferice.
Moartea lui neanunţată, în 2003, l-a transformat pe nestatornicul sud-american (pe atunci, deja celebru, apreciat şi premiat pentru ceea ce scrisese) într-un fel de Che Guevara malgré lui al literelor emisferei sudice. Desigur, comparaţia este nefericită. Spre deosebire de Ernesto "Împuţitul", Bolaño dovedeşte cu prisosinţă, dincolo de dispariţia sa abruptă, a-şi fi dobândit pe drept faima, fiind creatorul unei opere autentice, de o indubitabilă valoare.
Senzaţia că citeşti un roman
Târfe triste adună laolaltă 13 proze scurte, despre care, pentru început - dar şi pentru a-mi masca reala fundătură hermeneutică în care cartea m-a azvârlit -, aş prefera să las să vorbească un anumit personaj (al nuvelei mele favorite); el o va face ca şi când ne-am confrunta cu un text unic, într-o asemenea măsură vorbele sale se aplică tuturor naraţiunilor (sublinierea îmi aparţine): "Povestirea avea patru pagini, poate de asta am ales-o, pentru că era scurtă, dar când am terminat-o de citit am avut senzaţia că citisem un roman." Dacă aş fi onest, aş încheia "recenzia" în acest punct al ei, care atinge, de fapt, esenţa cărţii în discuţie. Dar, cum nu-s în cele mai oneste clipe ale mele, aleg să mai pun nişte gaz pe foc, sau, dacă preferaţi, să mai strecor o cărămidă în soclul deja semeţ al scriitorului chilian.
În dialogurile cu prietenii mei devoratori de cărţi, obişnuiesc să repet ades că criteriul suprem conform căruia iubesc, judec şi clasez, aş spune: definitiv, un bun scriitor este felul în care acesta se "achită" de inevitabilele (în aproape orice carieră beletristică) proze scurte. Rari sunt cei care nu au cochetat cu acest foarte pretenţios gen literar. Contrar altor opinii, eu, unul, nu mă declar atât de lesne impresionat de "întinderile copleşitoare" ale romanului; nu am neapărat nevoie de 500 de pagini pentru a cântări şi a mă delecta cu un condeier de talent. Din contră, mă atrage irezistibil şi povestirea scurtă, condensată sau fragmentară, fărâma şlefuită să strălucească, obligată să cuprindă totul în pagini puţine, dar şi să lase în mintea cititorului suficient ferment cât să-i permită acestuia (ba chiar să-l determine!) să fabuleze oarece timp după isprăvirea cărţii.
Senzaţia că tocmai "citisem un roman" nu m-a părăsit la finalizarea nici uneia din cele 13 bijuterii "culese" sub înşelătorul titlu Târfe asasine (există, bineînţeles, în interior, o nuvelă omonimă - crudă şi senzuală în aceeaşi măsură). O stare de nelinişte ce ne tranchilizează picură răbdător din fiecare rând citit. Tribulaţiile la care sunt supuşi protagoniştii, răsturnările absurde de situaţii izbesc surd în toropeala ca de deochi a lectorului; rând pe rând, le primim complet anesteziaţi, dar nu mai puţin fermecaţi de sinceritatea exactă, aproape monotonă - aducând când a incantaţie de vraci voodoo, când a... Borges - a stilului bolañian.
Istoria secretă sau lectura fără sfârşit
Povestirile incluse în acest volum se întreţes, una după alta, - ca alipite unui inefabil sistem osos - cu ceea ce chiar unul dintre eroii fără nume ("Dentistul") ai lui Bolaño defineşte a fi câte "o istorie secretă". Fiecare textură finită e susţinută în "subteran" de această istorie secretă, pe care nu o vom afla niciodată, pe care "o trăim zi de zi, crezând (subl.mea) că trăim, crezând că deţinem controlul, crezând că tot ce ne depăşeşte înţelegerea nu are nici o importanţă". Dincolo de formulările scriitoriceşti foarte economice şi de o precizie implacabilă, colcăie mistere nedesluşite, ce aparţin, totuşi, de această lume; e ceva ce rămâne să "lucreze" în noi cu mult în urma lecturii. Apare, de aceea, şi fireasca nevoie de a-ţi îngădui un oarecare răgaz, un interludiu pe parcursul căruia să poată dospi, apoi, în tine, fiecare nuvelă. Cu toate acestea, să nu uit să contrazic deja încolţitele concluzii pripite: nu discutăm aici despre o operă bună de încadrat în ceea ce se numeşte literatura fantastică! Nici despre eternul "realism magic" nu poate fi vorba...
De reţinut atât, ca să recapitulăm: nici una din cele treisprezece piese din volum nu vine singură. În dosul oricăreia fermentează "istoria secretă" - un soi de poveste paralelă (poate că adevărata poveste!), derulată în mare parte în underground, dar care-şi trimite, la răstimpuri, către suprateran "semnalele" ce le rămân indescifrabile eroilor inapţi pentru orice suflu metafizic. Nu răzbim, în orice caz, decât cu imense dificultăţi să discernem natura celor scrise cu o aşa dezechilibrantă simplitate de Bolaño: "Niciodată nu terminăm de citit, nici dacă ar fi să dispară cărţile, la fel cum nu ne săturăm de citit, deşi moartea este un lucru cert."
Nu văd de ce m-aş strădui să-l mărginesc pe povestitorul chilian, ţinând neapărat să-i definesc munca în nişte cuvinte din start deformatoare - teren fertil pentru viitoare prejudecăţi de lectură. Din acest motiv, nu voi lua la rând prozele acestea, nu voi face un "clasament" al lor şi nu voi schiţa portretele personajelor (nişte străini, de altfel, ancoraţi nebuneşte în realitate, fără a reuşi să priceapă o iotă din ea). Mai bine vă "dezvălui" doar faptul că scrisul lui Roberto Bolaño izbuteşte nu atât să semene scrisului vreunui predecesor sau contemporan de-al său, cât să-şi câştige originalitatea într-o epocă în care prohodul şi priveghiul literaturii au fost "consumate" şi consemnate ani în şir, în mod repetat, în presa de critică literară a mapamondului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu