Am citit Crimă şi pedeapsă acum ceva ani şi se pare că mi-au rămas în minte în special două lucruri: scena crimei şi întrebarea „De ce a făcut-o?”. Probabil că cei mai mulţi cititori şi-au pus întrebarea respectivă, şi totuşi nici romanul, nici personajul şi nici autorul nu-ţi oferă răspunsul. Şi atunci, dilema care rămâne este următoarea: există cu adevărat o explicaţie?
Greu de stabilit. Unii critici ar miza pe însăşi vorbele lui Raskolnikov, cel care a comis o crimă pe care nici el nu o înţelege. Conform teoriilor lui confuze, el ar fi ucis-o pe bătrâna cămătăreasă pentru a intra în rândul oamenilor superiori – precum Napoleon, reprezentant al ideii de conducător/ suveran în mintea lui – care, în momentul în care ucidea, nu era un criminal, ci un vizionar, un revoluţionar, un deschizător de drumuri. „Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!. Am vrut să fiu un Napoleon şi de aceea am ucis. Acum pricepi?"
De ce o bătrână? Poate pentru că era mai vulnerabilă, mai la îndemână, şi nu ar fi adus complicaţii. Şi era oricum inutilă societăţii, nu reprezenta o pierdere... Şi totuşi, hazardul intervine, pentru că în peisaj apare o a doua persoană, sora acesteia, iar Raskolnikov se vede cumva „nevoit” să o omoare şi pe aceasta. Ca să nu existe martori, se poate spune.
De ce a făcut-o? Uneori, însuşi Raskolnikov este măcinat de această întrebare, iar un răspuns relativ satisfăcător, pentru că este unul care ar părea firesc într-un univers prin definiţie al nefirescului, este „pentru bani”. Cel puţin, aceasta ar fi premisa de la care a pornit întreaga dramă.
Şi totuşi, Raskolnikov, pentru că el nu este un om obişnuit, sau, mai exact, un criminal obişnuit, în sensul de ordinar / placid / la mâna a doua, este conştient că nu acest motiv infim, lipsit de orice substanţă sau demnitate criminalicească stă de fapt la baza acţiunilor sale.
„- Ştii, Sonia, zise el cu un fel de însufleţire, ştii ce am să-ţi spun: dacă aş fi ucis numai din pricina foamei, urmă el, apăsând pe fiecare cuvânt, şi privirea lui, deşi sinceră, avea ceva enigmatic, aş fi fost fericit acum!" .
Deci, dacă ar fi ucis dintr-un motiv unanim acceptat de societate – a ucis fiindcă era sărac, avea nevoie de bani pentru a trăi, n-a avut încotro, sărăcia l-a dus la nebunie, etc.- , până şi Raskolnikov ar fi fost împăcat cu sine, ar fi avut acoperire, s-ar fi înţeles şi s-ar fi acceptat pe sine, poate chiar cu compasiune faţă de propria persoană pentru ceea ce a fost „nevoit” să facă. Doar că aici nu avem de-a face cu un criminal oarecare, ci cu o personalitate infinit mai complexă, cu probleme mult mai adânci decât putem întrevedea.
El tocmai de aici vrea să scape, din cercul sufocant al celor care aparţin vulgului. Nu vrea să fie asemenea celorlalţi, banal, un om oarecare sau un „criminal oarecare”. Raskolnikov simte apăsarea nevoii, primare pentru el, de a se ridica din pătura celor comuni, mărunţi, neînsemnaţi. Să fie o frustrare pornită din sărăcie? Sau, dimpotrivă, totul să aibă la bază o superioritate a raţiunii, care, cerându-şi partea, l-a dus la o extremă periculoasă? Din nou, imposibil de determinat într-un sens sau în altul...
PLUSURI
Introspecţia psihologică şi complexitatea personajului.
RECOMANDARI
Iubitorilor de literatură rusă, de literatură clasică şi tuturor celor care nu vor să rateze nicio carte de bază din literatura universală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu