Corespondența lui I. L. Caragiale – veșnic cârtitorul, resimțit de generații de cititori ca purtător de cuvânt al sufletului românesc revoltat, dar și aspru judecător al păcatelor acestuia– reprezintă materia brută cu care Dan. C. Mihăilescu construiește imaginea ambivalentă a dramaturgului.
Caligrafia ca l’arte de vivre, iată punctul central al demersului critic-afectiv al lui Dan. C. Mihăilescu. Critic-afectiv, căci din calitatea sa de om de litere, autorul subliniază importanța scrisorilor lui Caragiale, atât din perspectiva documentului literar, cât și din cea a ,,documentului sufletesc”.
Deopotrivă pregătiri ale viitoarelor sale opere, cât și manifestări ale pulsiunilor interioare, portretul din scrisorile dramaturgului se impune cu forța cu care imaginea dintr-o oglindă clară se impune privirii. Textele epistolelor sunt adevărate exerciții literare, pe când substratul lor, ca și al operei, denotă frustrarea și dorința nesatisfăcută de recunoaștere și glorie de care scriitorul s-a însoțit de-a lungul carierei.
Deopotrivă umil și acid, autoironic și mândru, Caragiale preferă, în 1904, după ce fusese acuzat de plagiat, autoexilul la Berlin, departe de o țară în care nu se simte apreciat. Lucrarea ,,Omului care aduce cartea”, inteligentă și documentată, se centrează în jurul corespondenței din această perioadă a destinului dramaturgului. Relaxarea este evidentă, plăcerea vieții revine cu forță, în cadrul unei societăți în care ordinea și curățenia (la toate nivelurile) contrazic puternic haosul politic, social, cultural în care se scălda țara natală.
Caligrafia este văzută, astfel, ca un ritual de purificare și redresare a impulsiunilor interne. Un Caragiale obsesiv de minuțios, ,,Moș Virgulă”, așa cum i se spunea, nu poate decât să aprindă în mintea cititorului Dan. C. Mihăilescu, întrebarea: oare perioadele lungi de timp pe care dramaturgul le petrecea pentru redactarea scrisorilor nu traduc, în fapt, grija pentru însăși ,,textura ființei lui”? O exorcizare a îndelung suferitelor amărăciuni, dar și o preocupare scrupuloasă pentru kalokagathia, idealul de armonizare a esteticului cu eticul.
Spuneam imaginea ambivalentă a lui Caragiale căci, pe de o parte, avem de-a face cu umilul și umilitul părinte al lui Mitică, iar de pe o alta, cu mândrul, resentimentarul autor al Momentelor. Dan C. Mihăilescu ne propune un periplu prin corespondența caragialiană, invitându-ne să descoperim ,,eul din scrisori” și să ne lăsăm pătrunși, în egală măsură, de bonomia și de spiritul acid, ironic și auto-ironic al celui mai actual dintre clasici.
PLUSURI
O lucrarea inteligent scrisă, ce te poartă cu dinamism și interes dincolo de paginile cunoscute despre I. L. Caragiale.
RECOMANDARI
Cititorilor avizați, iubitorilor operei lui Caragiale, dar și tuturor celor pentru care literatura nu e doar ficțiunea, ci și viața de dincolo de ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu