„Deși are numai cincisprezece ani, vârstă la care te entuziasmezi din te miri ce, Adela suferă crunt. Efectiv, zice ea. Pentru Adela, cuvântul efectiv e ca viața.”
Cu un incipit atât de brutal și de insinuant, e imposibil să nu vrei să citești mai departe. Îți înșeală toate așteptările. Sânii verzi anunțați de titlu, înconjurați de o fotografie catchy și seducătoare, sunt o nadă, dar ce mai contează că ai fost păcălit? Nada duce spre un miraj literar din care nu poți scăpa fără a ți se tăia răsuflarea. Florin Iaru, despre care am învățat la facultate că e un poet major al generației optzeciste, devine subit mai mult decât o noțiune de istorie literară. Se transformă într-un prozator cinic, care sondează realitatea cu un ochi necruțător, cu o concizie tăioasă și surprinzător, în cele din urmă, cu empatia românului care știe că altfel nu se poate.
Volumul de față – proză scurtă și efervescentă - este o galerie de personaje fugare, un ansamblu de impresii, un fel de jurnal ironic, înțesat de notițe, asocieri și chipuri bizare. Cu alte cuvinte, e o colecție de 53 de proze scurte (și în cazul acesta, scurt înseamnă că fiecare text nu depășește 5 pagini), iar la final, autorul a inserat o secțiune intitulată Amintiri, reunind trei texte mai vânjoase, abordând teme crude și probabil cu iz biografic (prima beție, întâmplări din armată etc.). Citind cu atenție această carte, ți se pare că întrevezi Bucureștiul, dacă dai pagina, ți se pare că ai intrat în viața secretă a străinilor de la metrou, la final, ajungi la o concluzie moderată – Florin Iaru te aduce cu picioarele pe pământ, îți amintește ce înseamnă să fii om și vă dau un indiciu – presupune să fii rezistent la ridicol.
Când n-ai bani de silicoane, încearcă tinctura de mărar
Povestirea care deschide volumul, Sînii verzi, funcționează ca un exercițiu de compasiune față de perioada adolescenței, când toate problemele mici (jocul de cuvinte e intenționat!) par mari și când întreaga ta personalitate stă în detalii și în sex-appeal. Adela e o nefericită care confundă complexul Electrei cu modernul complex al sânilor mici. Încearcă să-și atenueze tragedia cu tinctură de mărar, iar rezultatul e… dar citiți voi mai departe, vă spun doar atât: e dulce-amar și plin de candoare.
Remix Arghezi
Un filolog nu își dezminte niciodată pasiunea de cititor avizat, de aceea pentru Florin Iaru farsele postmoderne, discrete, dar prezente, sunt complementare spontaneității narative. De pildă, în textul Voiam să pleci…, sentimentalismul lui Arghezi (pentru reîmprospătarea memoriei, consultă poezia De-abia plecaseși) este teleportat în contextul unei drame domestice cu iz de telenovelă. Putem să fim lirici și în zgomotul strident de farfurii sparte, așa cum putem să vibrăm de emoție și când facem sex cu amanta în fața camerei de filmat. Florin Iaru arată că totul e posibil și că ceea ce numim convențional vulgar are totuși dramul său de poezie.
Cele două cuvinte nu sunt mereu alea la care te aștepți
Suntem obișnuiți să lăsăm pauze lungi, semnificative în conversațiile noastre, tăcerile noastre sunt pline de așteptări și de clișee. Simțim că putem să citim printre rânduri, avem impresia că intuim ceea ce interlocutorul nu rostește, avem noi un feeling, are ăla un vibe…Florin Iaru desființează toate vanitățile de mentalist și înlocuiește subliminalul Te iubesc!, ăla de cică tremură pe buze când n-ai suficient curaj să-l împărtășești persoanei potrivite, cu o declarație de război: puță mică! Cu o putere de anticipație grozavă, Florin Iaru rezolvă în câteva rânduri taifunul #metoo. Când te-a supărat tare un bărbat, îi poți da viața peste cap cu o simplă evaluare anatomică. Nu numai că îl cadorisești cu o traumă de zile mari, dar așa ai conștiința că ai făcut o faptă bună – cum? îmbogățind clientela unui psihanalist flămând, specializat în Freud, dar atins de criza economică. Paul, personajul necăjit din Două cuvinte, simte pe propria-i piele șocul unui etichete puse la nervi de femeia pe care a dezamăgit-o. Dezamăgirea ca dezamăgirea, dar ce e mai grav e că pentru Paul, rușinea cunoaște subit o altă traiectorie vizuală, nu se mai poate uita în jos, atât e de speriat că privește cerul, evitând realitatea francă a celor două cuvinte. Citiți, o să râdeți cu lacrimi! Feriți textul de puritani!
Merită, domle?
Cu vârf și îndesat. Sînii verzi este o carte spumoasă. Are de toate – subiecte de actualitate, limbaj colocvial, povești șocante, poante, note grave, referințe culturale discrete, ritm alert și texte concise. Se poate citi în metrou, în weekend, în cadă, pe acoperiș înainte să apună soarele, în șoaptă înainte de culcare sau în gura mare într-un cartier din Ferentari. E pentru toată lumea. Nu devii un mare cititor dacă ai parcurs Sînii verzi, nu este un ritual de trecere, nu este o graniță canonică peste care dacă treci devii un rafinat, dar e o lectură antrenantă, care îți ascute simțurile. Te face să crezi în literatura română contemporană, te face să suporți viața în capitală, te face să vrei și tu să scrii – prea ai trăit și tu textele astea, ți se pare la un moment dat că tu însuți/însăți ai poveștile tale brutale.
PLUSURI
Ton (auto)ironic, concizie, subiecte stridente, limbaj colocvial, un carusel de emoții contradictorii.
MINUSURI
Textele sunt atât de scurte încât nici n-ai intrat bine în atmosferă că s-a și terminat povestea, fiecare final e o „castană” în capul cititorului entuziast.
RECOMANDARI
Pentru străinii din metrou, pentru bucureșteni, pentru cei care pretind că au simțul umorului, pentru cei care au simțul umorului, pentru filologi, pentru fanii lui Florin Iaru, pentru critici, pentru puritani, pentru gardienii bunei-cuviințe, pentru părinți, pentru femeile proaspăt divorțate și pentru... fetele de 15 ani cu sânii mici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu