Donna Tartt revine în forță sau mai degrabă admirația mea infinită pentru talentul ei de scriitoare este întârită. Deși vorbim despre un roman din 1992, primul scris de altfel, suflul, ritmul și cursivitatea lui n-au îmbătrânit nici măcar o zi. Și uite așa simt iar că tot ce vreau să fac e să mă uit cu stele în ochi la coperta cărții Istoriei secret și să oftez la infinit ca o adolescentă pierdută în mrejele ultimul star rock la modă și poate că așa și e Donna și scriitura sa – un drog rapid care te copleșește și te reduce la inimioare scrise pe ultima pagina a caietului de mate.
După cum spuneam, romanul a apărut acum aproape treizeci de ani și în mod deloc surprinzător a fost tradus în douăzeci și patru de limbi și vândut în peste cinci milioane de exemplare ceea ce nu-i de ici de colo dacă luăm în considerare sutele de pagini scrise sau subiectul abordat care la prima vedere are o șansă să te adoarmă dacă n-ar fi toată măiestria cu care sunt împletite firele narative, toate răsturnările de situație și ceea ce pare a fi elucidarea misterului fiind pus pe tavă încă din primele pagini.
Richard Papen, un tânăr student californian se găsește în partea opusă a țării, la un colegiu de arte liberale din Vermont, în încercarea de a evada din viața anostă pe care o ducea spre un loc idilic, descoperit într-o broșură. Biletul câștigător sau fatidic avea să fie talentul lui pentru greaca veche, care nu doar că îi asigură un loc în Hamden dar îl și pune pe traiectoria unui profesor cel puțin excentric, bine conectat la sfera socială și a celebrităților, fascinat de istoria antică și noțiunile ei despre cum ar trebui să-ți trăiești viața și al grupului său restrâns de studenți, care aproape îl venerează asemeni unui zeu grec. Henry Winter, Camilla și Charles MacCauley, Frances Abernathy și Bunny Corcoran sunt tinerii bogați, frumoși și privilegiați care se bucură de o curriculă aparte și de o bulă aparent impenetrabilă, departe de mundanul unei existențe tipice de colegiu american.
Și pentru că vă ziceam că intriga romanului este pusă în fața cititorului încă din primele pagini nu văd nimic în neregulă în a face același lucru și a vă zice că acesta se deschide cu amintirile lui Richard despre moartea lui Bunny, una nenaturală de altfel. Din acel punct, clepsidra este întoarsă iar tu ca cititor nu poți decât să stai să aștepți ca firele de nisip să curgă, paginile să se adune și să ajungi la momentul de maximă tensiune. Papen, un fel de Nick Carraway gatsbian, este la fel de impresionat de o viață pe care aproape că o poate gusta dar niciodată atinge. Ajunge să își editeze istoria personală într-o formă potrivită spre a fi inclus în grupul studenților care îi studiază pe clasici și își mijlocește oportunitatea de a se infiltra în mijlocul lor, chiar dacă soarta îi era potrivnică. Dar pe măsură ce pare că se integrează în acea bulă ambrozică a grecilor contemporani, un hău se cască în imediata sa vecinătate pentru că aparențele sunt înșelătoare și simte și el că incluziunea sa în grup e doar de fațadă și că probabil servește unui alt scop.
Măcinat de dorința de a aparține și de a fi un prieten adevărat, se lasă angrenat în petrecerile, cinele, picnicurile, discuțiile lor, se transformă în confidentul lor și într-un punct de sprijin, până ajunge să fie părtaș la crimă. Un fir narativ aparent simplu al studentului care își caută locul și speră la o viață mai bună este împletit cu un altul despre moralitate, despre principii filosofice și cât de valide mai sunt învățăturile grecilor în zilele noastre, dar mai ales despre faptul că cei bogați nu vor fi niciodată ca noi. Cât de prieteni ne sunt cei pe care noi îi considerăm prieteni și dacă chiar putem să ne reinventăm sunt două fire care se amestecă cu evenimentele marcante, acelea care schimbă viața unui om pentru totdeauna și care imprimă o anumită direcție acesteia.
O fi ea ficțiune ancorată în real cu schimbările de anotimpuri, cu mirosul de țigară, camera jilavă, alcool, petreceri, filme, înmormântări și multe altele, dar nu își pierde caracterul mitic cu toate deciziile tranșante, codurile morale, presiunea pusă pe umerii unor tineri care abia se dezmeticesc în viață, de parcă totul ar servi drept scenă pentru mâna nevăzută a destinului. Și asta se simte cel mai bine după moartea lui Bunny doar ca să angreneze alte plot twisturi incredibile atunci când tu credeai că deja e rezolvată treaba.
Nu știu cu ce să vă îndemn să vă înarmați – cu răbdare și curiozitate sau cu lupa de detectiv sau cu toate trei. Dar vă promit că nu va fi plictisitor!
„Cu cât o persoană este mai cultivată, cu cât este mai inteligentă, cu cât își reprimă mai mult sentimentele, cu atât simte nevoia să găsească o metodă de a-și canaliza impulsurile primitive, pe care s-a chinuit atât de mult să le îmblânzească. Altfel, aceste forțe ancestrale se vor amplifica și vor deveni tot mai puternice, până ce vor deveni tot mai puternice, până ce vor fi destul de violente ca să poată evada, încă și mai devastatoare din cauza timpului pierdut, reușind să distrugă orice urmă de voință.”
Dar până să vă las să vă abandonați lecturii aș vrea să mai punctez câteva lucruri care pe mine m-au uns pe suflet: construcția personajelor multidimensionale, care-ți lasă de atât de multe ori impresia că știi încotro se îndreaptă doar ca să-și schimbe direcția în ultima clipă, subiectul despre care ziceam ca are potențial să adoarmă pentru că te gândești „cât de interesantă poate să fie viața la un colegiu american, semi-izolat și burghez și al unor inadaptați pasionați de limbi și civilizații moarte?” Mai mult decât ai putea să-ți închipui la prima vedere, mai ales că climaxul e construit progresiv, neprecipitat și chiar dacă știi ce urmează tot te găsește cu sufletul la gură. Și dacă vă imaginați că asta era totul, ei bine, ăsta e doar vârful iceberg-ului pentru că în aproape nouă sute de pagini se pot întâmpla multe, chiar și celor bogați, frumoși și de familie bună. Tot ce vă zic e că se lasă cu baccanale și multe aluzii la orgii.
Iar ca notă de încheiere vă spun că de romanul de față, spre deosebire de Sticletele pe care l-aș fi jumulit de bunăvoie de vreo câteva sute bune de pagini, nu m-aș atinge nici măcar de o virgulă.
Spor la lectură și la acest festin al imaginației!
P.S. titlul recenziei reprezintă una dintre cele șapte învățături de bază ale stoicismului (una dintre cele patru mari școli de filosofie din Atena antică). În traducere înseamnă aproximativ premeditația răului și a problemelor care e posibil să ne aștepte mai încolo.
PLUSURI
O carte pur și simplu genială de la prima la ultima pagină, cu personaje vibrante și o acțiune care te ține în priză!
RECOMANDARI
Celor ce își doresc să citească un thriller inteligent care nu-și ia cititorul peste picior și care livrează și o lecție de cultură pe alocuri, care merită investiția de timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu