Christopher Hitchens, culoarea cutremurătoare a unei contemporaneităţi înecate în propria sevă, deschide drumul argumentării aproximativ perfecte împotriva unui continent considerat încă de nemişcat, religia. Iar dacă o credinţă cât un grăunte de muştar poate muta munţii din loc, o dovadă logică poate evidenţia că orice e sus va avea în mod cert o mişcare descendentă. Încet se conturează o demonstranţie socratică a axiomei uitate astăzi, a singurului lucru cunoscut: faptul că nu știi nimic.
Desigur, religia rămâne fără îndoială unul dintre marile subiectele tabu ale societăţii. Se pare, însă, că odată epuizate problemele, conflictele şi, de ce nu, întrebările unei vieţi cotidiene, precum sexualitatea, rasa, frumuseţea, forţa nucleară, inteligenţa etc. se ajunge la plictiseala gândului la existenţă. E ca un recul al unei evoluţii grăbite şi necontestabile. Întrebarea rămâne: evoluţia va elimina într-un final religia, sau religia va avea îndeajunse abilităţi adaptive pentru a nu se pierde?
Cartea lui Christopher Hitchens nu e un manifest, nu e o încercare absurdă de opoziţie, nu e nici măcar o metodă de convingere, ci mai degrabă e un manual bine documentat (nu unul alternativ), cât un ghid complet spre o minte mai deschisă. Sunt puţine locuri în care ai putea aduce critici la construcţia argumentării sau la momentul de impact al acesteia, dar nu poţi să te înjoseşti într-atât încât să o declari incompletă. De la „Vechiul Testament” la cel nou, de la argumentul ceasornicarului la naşterea unei religii, de la kitschul miracolelor la declinul iadului, de la filosofie la ezoterism, de la Coran la Budhism, explodând într-o posibilă moarte a religiei, în inexistenţă unei soluţii orientale şi, prin cuvintele lui Christopher Hitchens, într-o „religie ca păcat originar”.
La finalul tunelului regăsindu-se, tot, iluminismul.
Pas cu pas, capitol de capitol te petreci prin timp şi spaţiu precum o fantomă deasupra umanităţii privind năstruşniciile acesteia în numele religiei. Fără îndoială de o violenţă iraţională, de o iraţionalitate intolerantă, de o intoleranţă susţinătoare a rasismului, de o ostilitate faţă de gândirea liberă şi dispreţuitoare la adresa femeilor şi copiilor, chipul religiei se pătează brusc de negura conştiinţei proprii. Personalităţi precum Maica Tereza, Dalai Lama, Bill Clinton, Toma d’Aquino, Martin Luther sau Mel Gibson trec prin filtrul crud al autorului, care fără frica represaliilor se încumetă a arunca o privire obiectivă şi cât mai generică asupra acţiunilor „caritabile” şi „umanitare” a acestora.
Paradoxul încă rămâne, Yasser Arafat (într-un posibil moment de luciditate) declara: „having a war about religion is like having a fight over who's got the best imaginary friend”.
Iar dacă C.S. Lewis a depus apologiile scepticilor printr-o convertire proprie la creştinism, dacă Bertrand Russell a îndrăznit să explice de ce nu e creştin, Hitchens îşi îndreaptă privirea mai mult spre marea masă umană oferind un imbold intelectual dovedit a fi cutremurător la fiecare pagină. Un truc bun de altfel, ţinând cont de natura umană în căutare eternă de alte tipuri de bombe.
Convins că multe nu sunt spuse şi că încă pe-atât nu sunt descoperite, termin în cuvintele domnului Hitchens:
„Cunoaşte-te pe tine însuţi”, au spus grecii, sugerând cu delicateţe consolarea oferită de filosofie. Pentru a ne putea elibera intelectul întru atingerea acestui ţel, a devenit necesar să ne cunoaştem inamicul şi să ne pregătim să ne luptăm cu el.
RECOMANDARI
Oricui
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu