Autor: Emmanuel Carrère
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Doru Mares
Numar pagini: 472
ISBN: 978-973-707-810-0
„De câtă vreme nu m-am mai gândit la el? L-am cunoscut la începutul anilor optzeci, când se mutase la Paris aureolat de succesul romanului lui de scandal Poetul preferă negrii uriași, în care povestește viața groaznică și superbă pe care o dusese la New York, după ce fugise din Uniunea Sovietică. Slujbe mărunte, supraviețuire de pe o zi pe alta prin hoteluri sordide, uneori pe străzi, relații sexuale întâmplătoare, hetero și homosexuale, beții, furturi și încăierări. Toate te puteau duce cu gândul, în privința violenței și a furiei la personajul lui Robert de Niro din Taxi driver, iar în privința elanului vital, la romanele lui Henry Miller, din care Limonov își trăgea pielea tăbăcită ca o scoarță și indiferența de canibal.”
Nu încep, de obicei, o recenzie prezentând coperta cărții, dar de această dată, importanța ei (în recenzie, vreau să spun) este destul de mare încât să fac acest lucru. Ca multe alte coperte de carte din colecția Fiction connection de la Editura Trei, și aceasta este spectaculoasă: o fotografie a unui Limonov extrem de carismatic, din privirea căruia se desprinde o încredere nețărmurită în viitor și în statutul său. Ușoara îngrijorare exprimată de micul rid de pe frunte nu face decât să întărească această senzație. Dar nu acesta este motivul pentru care am preferat să încep cu prezentarea copertei, ci acel citat din The Guardian, care însoțește titlul: Eduard Limonov – rebel politic și coșmarul cel mai cumplit al lui Putin. Nu doar din lecturarea biografiei lui Carrère, dar și din orice alt articol, fie el pe internet sau tipărit pe hârtie, ne dăm seama de statutul cvasi-ridicol de care se bucură „marele” Limonov.
Putin abia dacă este vag conștient de existența lui. Se află, alături de alți 10 politicieni – unii dintre ei de-a dreptul obscuri – la conducerea unei coaliții a oponenților puterii, care în cazul acesta este Putin. Însă combustibilul care l-a propulsat și îl menține printre opozanții puterii ruse nu este convingerea că guvernarea Putin este profund defectuoasă, ci dorința lui ascunsă de putere. Cum spune Carrère la un moment dat: „Putin face exact ceea ce ar face și Limonov dacă ar fi la putere”. Limonov se află în opoziție doar pentru că nu este el cel ce face ceea ce Putin face, și nu ca să facă altceva decât face Putin.
Emmanuel Carrère a scris mai multe biografii ficționale (ceea ce înseamnă, practic, că acele goluri care, de obicei, nu pot fi umplute de un biograf pentru că nu există date, sunt umplute de imaginația autorului), dar singura pe care am citit-o înainte de aceasta a fost cea a lui Philip K. Dick, Eu sunt viu, voi sunteți morți. E scrisă excelent, deși între ea și aceasta se observă o oarecare diferență. Printre altele, la fel ca și personajul său Limonov, Carrère este oarecum plin de sine. Îi place să se afișeze. Așa încât, destul de deconcertant, te trezești că, în timp ce citești despre aventurile (pentru că viața lui Limonov este incredibil de aventuroasă) personajului său, autorul interpune câteva episoade din propria sa viață, subliniind – la fel ca puștii teribiliști care se laudă că îl cunosc personal pe vreun membru al vreunei formații celebre – legăturile lui directe cu Limonov. Și nu doar atât, dar prezintă chiar, pe lungimea unor capitole întregi, viața lui sau a părinților lui, fără nici cea mai mică legătură – insinuată, măcar – cu Limonov. Mi s-a părut teribil de interesant acest aspect, pe care nu mi-l amintesc din Eu sunt viu, voi sunteți morți.
Încă de la începutul cărții, Limonov este prezentat ca un rebel teribil, fără pic de respect față de orice tip de autoritate, cu excepția celei emanate de hoți, de tâlhari, de mafioți: „Eduard și prietenii lui, […] exact invers decât noi, nu aveau nici cel mai mic respect față de deținuții politici. Fără a înțelege despre ce era vorba, îi considerau fie intelectuali fițoși, fie niște cretini care se lăsaseră băgați la zdup fără ca măcar să știe pentru ce. Tâlharii în schimb, erau niște eroi și, mai ales, acea aristocrație a banditismului, numită vori v zakonie” (hoți în lege, variantă postsovietică a mafiei). Într-adevăr, Limonov a fost, încă de tânăr, un om extrem de inteligent, dotat de la natură cu acel talent poetic cu care natura îi înzestrează pe mulți ruși, dar și cu o carismă extraordinară: în Lefortovo, o închisoare politică cu un grad ridicat de securitate, „a descoperit nu numai modalitatea de a scrie șapte sau opt cărți, dar și să își ajute tovarășii de celulă, care au ajuns să îl considere în același timp un super boss și un fel de sfânt. În ziua în care a fost pus în libertate, deținuții și gardienii s-au bătut să-i ducă valiza.”
În ce privește cărțile scrise de el, Limonov a stârnit cu ele multe valuri, dar succesul i s-a ridicat imediat la cap. Emana un dispreț suveran față de talentul și succesul celorlalți scriitori în viață sau de prea puțină vreme decedați, considerându-le capodoperele ca fiind supralicitate (vorbim aici inclusiv de Mihail Bulgakov și a lui capodoperă Maestrul și Margareta). Pentru că egocentrismul lui a fost cel care l-a condus în viață încă din copilărie, „nu era de acord cu nici un cult dedicat altcuiva în afară de el însuși, admirația declarată față de alții considerând că ar fi un furt din dreptul lui.”
În afară de Limonov, periplurile lui literare, politice și aventuroase și, de asemenea, în afară de episoadele pe care și le închină sieși, Emmanuel Carrère mai face în Limonov o prezentare deosebit de interesantă cu privire la procesul soților Ceaușescu. În general, regimul politic postcomunist a promovat o imagine profund diabolică a celor doi dictatori și una foarte justificată a procesului în care au fost condamnați la moarte. Totuși, Limonov, proaspăt eliberat din închisoare atunci când caseta cu procesul a fost prezentată lumii, a scris un articol în care descrie procesul nu ca pe judecarea a doi dictatori diabolici, vinovați de absolut toate relele care s-au abătut vreodată asupra românilor, ci ca pe „mărturia strălucită și teribilă a iubirii unui cuplu ajuns la bătrânețe, iubire care se exprimă în strângeri de mână și schimburi de priviri”. În continuare, Limonov își exprimă înțelegerea față de faptul că „au fost vinovați de ceva”, întrucât „este imposibil ca liderul unei națiuni să nu fie”. Doar că ceea ce vede el în acea casetă este, de fapt, „o irepetabilă reprezentație demnă de tragediile lui Eschil sau Sofocle”. Carrère, pentru că s-a insinuat în repetate rânduri în biografie și și-a exprimat fără jenă părerile personale legate de evenimentele descrise, are și acum o părere, iar aceasta este, oarecum, în acord cu cea a lui Limonov. Te face să îți pui niște întrebări…
Cariera politică a lui Eduard Limonov este foarte interesantă. Ascensiunea lui și afirmarea sunt la fel ca și în cazul tuturor celorlalți politicieni din istoria lumii: mai întâi nici nu știi că există, apoi dintr-o dată apare peste tot, reprezentând ba interesele unora, ba ale altora, ba ale lui, proprii. Dar Limonov nu s-a limitat doar la asta: un reportaj BBC, The Serbian Epics, „care mai apoi s-a acoperit de premii și a fost difuzat mai peste tot” îl prezintă într-o postură deloc de invidiat pentru un politician, fie el și un rus postsovietic. În reportaj, deci, „poate fi văzut the famous russian writer Eduard Limonov, dialogând cu Dr. Radovan Karadjici, psychiatrist and poet, leader of the Bosnian Serbs.” ce este interesant în acest reportaj, care în mod normal ar fi trebuit să-i curme brusc cariera politică este faptul că, după ce discută cu Karadjici și își exprimă propriul punct de vedere – care aproba acțiunile doctorului devenit criminal de război – ca fiind al „compatrioților lui ruși, și al tuturor oamenilor liberi din lume, care admiră eroismul de care dau dovadă sârbii, ținând cu vitejie piept celor cincisprezece țări coalizate împotriva lor”, Limonov se arată fascinat de o mitralieră, pe care mai apoi o ia și trage cu ea înspre orașul asediat, Sarajevo. În pofida gravității acestor fapte, precum și a reacției internaționale la inconștiența – sau prostia – de care a dat dovadă, cariera lui Limonov continuă, ba în Rusia ia, chiar, amploare.
Pentru că implicarea eroului său în politică a însemnat descrierea anumitor episoade politice din viața tumultoasă a Rusiei, Emmanuel Carrère vine, la sfârșitul capitolului 1 din Partea a VII-a a cărții, cu o remarcă ce mă pune pe gânduri: pare a fi exprimată de Limonov, doar că autorul nu o prezintă ca atare. Referindu-se, așadar, la Mihail Gorbaciov, adus în scenă odată cu căderea Uniunii Sovietice, Carrère spune: „Ce-a ajuns? Un pensionar înstărit, căruia i-au fost lăsate o vilă, o fundație și dreptul de a susține conferințe foarte bine plătite până la sfârșitul vieții. Pentru un țar detronat, luând în considerare uzanțele rusești valabile încă din Evul Mediu, chiar înseamnă o soartă de o clemență extraordinară”. Nu cred că sunt necesare alte comentarii.
Una peste alta, Limonov este un roman care aduce în atenția cititorului mai mult decât simple știri cu privire la o figură politică destul de proeminentă (departe însă de proeminența pe care o pretinde The Guardian); aduce în atenție biografia sa, chiar dacă este foarte influențată de părerile proprii. Cartea este ca un fel de film de duminică seara, care prezintă viața în Rusia sovietică și postsovietică într-o manieră foarte hollywoodiană.
-
Plusuri
O carte destul de distractivă, Limonov poate reprezenta o lectură necesară – dar nu obligatorie – pentru că prezintă cu o oarecare acuratețe destule aspecte din viața unuia dintre actualii politicieni ai Rusiei, opozant „pe față” a regimului Putin.
-
Minusuri
Emmanuel Carrère nu este, în Limonov, un jurnalist imparțial. Își exprimă părerea personală ori de câte ori are ocazia, dă sentințe care îi aparțin exclusiv și ia apărarea din proprie inițiativă unor personaje care nu beneficiază, neapărat, de susținerea publicului. Deși acest gen de abordare aduce un farmec aparte biografiei, rezultatul cu greu poate numit „biografie”. Din acest motiv salut inițiativa Editurii Trei de a include titlul în colecția Fiction connection.
-
Recomandari
Deși, după cum spuneam, cartea nu este neapărat o biografie, lecturarea ei poată se ne ofere o idee despre cine a fost și este Eduard Limonov. Recomand, în consecință, cartea, celor interesați în general de biografii și în special de biografiile politicienilor ruși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu