0
Titlu: Amor intellectualis. Romanul unei educații
Autor: Ion Vianu
Rating: 
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2010
408 pagini
ISBN: 978-973-46-1679-4
Cred că a citi memorialistică este ca un test pentru cei mai mulți dintre noi. Înseamnă a renunța, pe parcursul lecturii, la propriul egocentrism pentru a intra în cercul altui Eu, care se dezvăluie în scris. Dar poate fi și invers: înseamnă a citi realitatea altuia în proprie interpretare. Oricum, mărturisirea invită la o întîlnire între două subiectivități și ne arată ce fel de cititori suntem. Citim cărți sau citim autori? Ce ne interesează dintr-o carte, ce ne emoționează? Ne schimbă în vreun fel cărțile? De la aceste întrebări pornesc cînd spun că memorialistica ne arată la fel de multe lucruri despre noi cît ne arată despre cei care o scriu.
Cartea lui Ion Vianu este o întoarcere în copilăria și tinerețea sa,
cu ochii adultului care vede tabloul întreg. E cartea unui om care nu
privește înapoi cu mînie către anii '40-'50, perioada care a însemnat o
schimbare dramatică pentru mulți oameni. Totuși, au fost și anii
formării generației autorului, ani de creștere și dezvoltare. Am
apreciat nuanțarea poveștii pe care o spune Ion Vianu, reconstituirea
amintirilor, luciditatea. Apare un paradox în rememorarea anilor
în care s-a instaurat comunismul: pe de-o parte, este vorba de
distrugere și intensă propagandă, pe de altă parte, este vorba de
supraviețuirea valorilor unei lumi care încă mai crede în ea însăși. Cum să crezi, crescut în spiritul onestității, că binele nu va învinge? Cum
să crezi, cînd ai cunoscut eleganța comportamentului, devotamentul,
căldura umană, că grobianismul și teroarea vor face regulile? Ce te
poate ajuta să faci față distrugerii, dacă nu valorile solide învățate
în familie și apreciate pînă atunci? Asta pare a fi drama pe care Ion
Vianu o scrie cu eleganță, fără patimă acuzatoare: ce se întîmplă cînd ceea ce știi că e bun și drept nu-ți folosește în fața unei lumi întoarse pe dos.
O parte consistentă a cărții este dedicată portretului tatălui, Tudor Vianu.
Dacă ați avut fragmente din opera acestuia ca lectură în școală, veți
descoperi altceva în această carte. Numele prinde corp, viață. Numele de
pe coperta volumelor de critică devine persoană.
Sunt pasaje emoționante, care invită la reflecție, precum cel de mai jos:
„T. cel fragil, T. cel suferind, T. care petrecuse ani cu spaima morții, apărînd doar celor care aveau privilegiul să pătrundă în intimitatea lui (prin devotament, prin respect, prin iubire creștină, demnă de sfinții Cosma și Damian, doctorul-fără-arginți Angeli sau fratele Alecu, mort și el, răpit din lume cu violență în cîteva zile, și, poate, de nimeni altul în afara acestor doi), T., acum, reușise să-și desăvîrșească, să-și împlinească puterea măștii...ascunsă-n sine, trainică la rele. Masca este Persona, acoperămîntul feței. Ea oferă privitorului, ascultătorului, un chip nevariant (...) Per-sona, prin care vocea sună, vibrează cu un timbru grav, un ecou ca un acord de violoncel: timbrul tragediei. Această profundă vibrație trezea în discipoli amor intellectualis magistri. Portul măștii, impus de ascza personală a tragedianului, vădea alt folos. Vremurile se făcuseră cumplite. Trebuia să te ascunzi pentru a supraviețui.”
Întreaga carte este o statuare a identității: Noi suntem noi și nimeni alții, titlul celui de-al doilea capitol, conturează problema identitară: ne construim din întîmplările prin care trecem, prietenii pe care-i avem, revelațiile, educația pe care-o primim...devenim noi, ființe diferite de ceilalți. Dar ne reconstruim identitatea prin reamintire, revenire, revedere, prin scris, dar și prin felul în care suntem percepuți. Suntem noi înșine și prin ceilalți, iar a trăi înseamnă a găsi un echilibru între a fi singur și a fi cu ceilalți, a fi în tine și a fi în lume. Este același lucru cu memoriile: a-ți reaminti înseamnă a te scufunda în tine, în istoria ta intelectuală și sentimentală, dar înseamnă și a fi cu ceilalți - cu ceilalți dispăruți, pe care îi evoci, dar și cu cititorii, pe care îi înveți ceva, îi inspiri sau emoționezi.
Am citit de două ori Amor intellectualis a lui Ion Vianu și recunosc că aveam nevoie de această carte. Întîi, în numele unei nostalgii pentru o perioadă din istoria României pe care n-o cunosc direct. Pentru a-mi explica această imposibilă nostalgie. Apoi, aveam nevoie să cunosc modelul unei educații lipsite de trivialitatea și singurătatea celei primite de mine. Faptul că am citit că alți oameni au crescut într-o lume în care respectul pentru profesie, implicarea și decența erau valori comune, nu rare nu înseamnă că mi-a dispărut gustul amar legat de propria mea formare. Găsesc că este un lucru mai important: există speranță. Din acest punct de vedere, Amor intellectualis este, pentru mine, romanul unei speranțe.
Scris de Mihaela Butnaru
Notă: Amor intellectualis a fost desemnată Cartea anului 2010 de către revista România literară și Fundația Anonimul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu