Între Orient și Occident, între trecut și viitor: „aventura” emancipării Turciei

 

Titlu: Operațiunea Serüven. Doi diplomați turci în Franța
Autor: Stanislas Pierret, Arnaud Littardi
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Laura Marin
Numar pagini: 336
ISBN: 978-606-719-021-2

Romanul Operațiunea Serüven este, așa cum o spune și titlul, un roman de aventură, chiar dacă este vorba despre o variantă light. Un mare eveniment cultural care are loc în Paris este un prilej extrem de bun pentru ca Turcia să-și creeze o imagine de țară modernă, atât de necesară aderării la Uniunea Europeană. Responsabili cu schimbarea imaginii sunt doi diplomați turci de nivel inferior, care vor avea de înfruntat multe obstacole. Reușita lor depinde în egală măsură de credința în ceea ce fac și în forțele proprii, de ajutorul primit din partea reprezentanților guvernului și de utilizarea optimă a propriilor resurse. Un soi de thriller politic amuzant se naște din această combinație, iar autorii, buni cunoscători ai Turciei veritabile, nu dezamăgesc.

Percepția Turciei în comunitatea internațională și în special în cea europeană este profund tarată de moștenirea de care nu se va putea dezice, probabil, niciodată: Imperiul Otoman. Dacă o perioadă, în evul mediu, legitimitatea sa era ușor acceptată, odată cu modernizarea globală și cu începutul internaționalizării relațiilor politice, justificarea existenței imperiului, a existenței pașalâcurilor și a perceperii de tributuri scade până la dispariție, în special în țările afectate de această situație. Apoi, Primul Război Mondial creează ruptura. Însă nu la nivelul la care restul Europei se aștepta. Influența turcă scade, într-adevăr, însă nu se poate spune că Turcia evoluează din imperiu în republică atât de spectaculos pe cât se aștepta din partea ei. Resentimentele create în timpul Marelui Război nu ajută la îmbunătățirea percepției. Orice schimbare era privită cu curiozitate de Europa, însă orice stagnare, orice refuz de a renunța la tradiții, era considerat barbar.

Cam acesta este contextul în care Stanislas Pierret și Arnaud Littardi își plasează „aventura”. Doar că, evident, orice poveste are două versiuni. Versiunea europeană o cunoaștem. Situații în care oamenii politici își fac treaba de mântuială, doar ca să fie făcută („Bineînțeles, își zise în sinea lui, ministerul nostru nu dă greș niciodată: Ahmed, care are rău de mare, trebuie să plece cu vaporul, iar eu, care am mai degrabă rău de frontieră, am de străbătut șase țări și de înfruntat hoarde de vameși bănuitori.”) sau în care aceiași oameni politici sunt dispuși să facă orice doar ca să-și păstreze postul („Consilierul nu era câtuși de puțin genul de general care să moară pe câmpul de luptă, ceea ce explica fără doar și poate longevitatea lui în postul sensibil pe care-l ocupa”) sunt situații, bine reprezentate în roman, care ajung să fie cunoscute europenilor drept turcisme (asemănarea cu românismele este pur întâmplătoare în cazul în care acestea nu pot fi puse pe seama contagierii).

Varianta turcă însă, deși ușor de descoperit în literatura națională, dar prea puțin răspândită în Europa, este prezentată de cei doi autori cu orice prilej. Ruperea de trecut, de tradiții, pentru mulți turci un sindrom al trădării de țară, are ecouri până și în cele mai normale situații. „Ajuns în campusul Universității egeene, primi încă o confirmare a rupturii care există între Turcia de azi și trecutul ei. Muzica tradițională turcă se predă într-un alt conservator decât cel în care se învață muzica tradițională clasică.” Ceea ce însemna, evident, că nu puteau fi învățate ambele concomitent. Trebuia aleasă una dintre discipline. Concluzia logică ce se desprinde de aici este: „Turcia era nevoită oare să întoarcă spatele istoriei sale pentru a fi acceptată de Europa?”

Problemele politice cu care se confruntă Turcia ies la iveală din discuții „la un pahar”, sau din concluziile analizării modului în care evoluează operațiunea. Astfel, vinovați de un anume sabotaj se fac, „la drept vorbind, toți cei care consideră că nu trebuie să se vorbească cu Turcia atâta vreme cât nu evacuează nordul Ciprului și nu recunoaște genocidul armean, precum și cei care cred că turcii trag folos de pe urma istoriei Greciei. Și nu-i uit pe turcii care nu vor să audă de deschidere europeană.” Pentru aceste probleme sunt concepute soluții tot în discuții „la un pahar”, ca în cazul celei pe care diplomatul turc i-o propune unui grec la care trage o vreme: „Nu văd decât o singură soluție, dragul meu Stavros. Să părăsiți zona Euro și să creăm împreună zona Egee: n-aveți decât să ne vindeți insulele pe care le apărați atât de scump. La beneficiile vânzării s-ar adăuga economiile pe care le-ați face renunțând la cheltuielile militare. În schimb, n-ați avea nevoie de viză turistică.”

Tonul ironic care, la începutul romanului abia dacă se face simțit, preia controlul în ultima parte, unde se intenționează ironizarea Turciei prin subtilități politice, cum ar fi alegerea de tacâmuri Sevres la unul dintre dineurile oficiale date în cinstea delegației Turciei, Sevres fiind „numele faimosului tratat care hotărâse distrugerea Imperiului Otoman”, sau alegerea ca invitat de onoare a Turciei la nopțile Ramadanului în condițiile în care este clar că s-a avut în vedere „cazul, unic în lumea musulmană, a laicității turce”.

Incultura unora dintre turci este o altă tară exploatată la modul ironic în roman. Uneori este combinată cu o falsă cultură, cu o deschidere fără discernământ către culturi noi și diferite, ca în cazul modului în care soția unuia dintre diplomații turci alege să perceapă Parisul. Oya remarcă oamenii care campau și-și aveau domiciliul sub cartoane, în plină stradă. Era dispusă să admită că acest tip de casă era revoluționar din motive de montare și demontare, economic și, mai mult decât atât, antiseismic”. Exploatarea diferențelor dintre cultura europeană și cea turcă riscă să trimită romanul într-o zonă de neseriozitate. Totuși, acest aspect este salvat de cei doi autori prin prezentarea realităților actualității macroeconomice. „Cât despre micile întreprinderi, ele se prăbușeau sub taxe și numai marile grupuri o scoteau la capăt practicând economia la scară largă aproape la orice, reducând numărul de salariați pentru a-i satisface pe acționari. Se zisese cu acel capitalism de familie, atât de drag lui Sinan, în care fiecare antreprenor își făcea afacerea să prospere. Capitalismul financiar schimbase distribuirea cărților de joc.”

Modul în care se încheie romanul nu lasă loc de interpretare totuși: Turcia este și va fi încă multă vreme tributară tradițiilor imperiale, în special în politică unde, spre exemplu, primul ministru nu doar că are ultimul cuvânt, dar este și predispus permanent să abuzeze de puterea sa, situație în care abuzații se complac fără nici cea mai mică cârteală. În plus, lumea politică turcă va uita cât de curând de activitatea celor doi diplomați, situație simptomatică pentru o societate decadentă.

• Plusuri

  Deși autorii ridiculizează pe alocuri atât anumite aspecte ale societății turce actuale, cât și percepția pe care o au europenii asupra acestei societăți, romanul este unul serios, care abordează probleme stringente ale societății globale actuale.

• Minusuri

  Ușor forțat pe alocuri, nu mi-au prea plăcut personajele, oarecum stereotipe.

• Recomandari

  Fiind un roman de aventuri, îl recomand fanilor acestui gen. Totuși, nu este de neglijat de către cei interesați de realitățile istorice contemporane sau de implicațiile politice pe care le au anumite evenimente care ajung cel mult cap de afiș în știrile de seară.

Categorie: Thriller, Lit. contemporana | Autor: Stanislas Pierret, Arnaud Littardi | Editura: Trei