Autor: Isabel Allende
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Cornelia Rădulescu
Numar pagini: 200
ISBN: 978-606-779-726-8
Pe Isabel Allende am descoperit-o acum aproape un deceniu prin unul dintre romanele sale de ficțiune care mi-a aprins mintea pentru că era o îmbinare perfectă (cuvânt pe care nu-l scot orișicum la înaintare) între povești, realism magic și lecții de viață. Și probabil că de asta și acum când mă gândesc la acea carte o fac cu o mare căldură în suflet.
Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc azi, ci despre cea mai recentă carte a autoarei, apărută în pandemie, care promite să ne vorbească despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune. Pare o premisă generoasă pentru încă o poveste născocită, doar că de data aceasta ițele se țes din istoria personală și nu dintr-un crâmpei de imaginație, și rezultatul final e asemeni aceluia în care simți că stai de vorbă cu o prietenă trecută prin viață, cu o mătușă neînfricată în brațele căreia primești și consolare dar și îmbărbătarea de care ai nevoie ca să mergi mai departe cu capul sus.
Structural vorbind, cartea seamănă mai mult cu un jurnal pentru că nu e o narațiune continuă ci mai degrabă o înșiruire de gânduri și opinii despre ce înseamnă să fii femeie – acasă, în familie, în societate, la muncă, în cuplu – și ce ne dorim ca femei aparținând diverselor generații și aflate în diferite etape din viață.
Nu mi se pare deloc surprinzător că ceea ce își dorește Isabel e și ceea ce îmi doresc eu, deși mi-ar putea fi bunică și a trăit alte vremuri care sunt legate de prezent prin substratul experiențelor. Pare-se că dorința de siguranță, apreciere, trai în pace, de a avea resursele proprii, de conectare și dragoste sunt evergreen.
Așa cum mi-e obiceiul, mai nou, am reușit să umplu și cartea asta de sticky notes pentru a marca pasajele care mi s-au părut importante, în sensul că rezonam cu ele și că probabil adevărul lor va mai dăinui niște decenii de acum încolo.
„Patriarhatul e dur ca o stâncă. Feminismul, precum oceanul, e fluid, puternic, profund, are complexitatea infinită a vieții, se mișcă în valuri, curenți, maree, uneori în furtuni furioase. La fel ca oceanul, feminismul nu tace.”
Titlul cărții – Ce vrem noi, femeile? - vine de la o parabolă în care un hoț înfățișat Califului scapă de pedeapsa de a i se tăia mâinile pentru că răspunde acestei întrebări cum nu se poate mai simplu: „femeile își doresc să fie ascultate și ele îți vor zice singure ce vor.”
Iar această temă a ascultării e cea care conectează toate planurile amintite mai sus din care este privită femeia pentru că totul începe cu familia și locul acesteia ca fiică ascultătoare, femeie de casă, soție, soră, mamă, îngrijitoare a părinților. Toate roluri de servitute contra cărora se naște o mișcare de eliberare și independență prin pătrunderea femeii în câmpul muncii, prin câștigarea propriilor bani, prin controlul asupra corpului prin revoluția sexuala și popularizarea mijloacelor de contracepție. Iar în cele din urmă, și poate cel mai apăsat, vine tocmai ascultarea vocii sale, câștigarea egalității în ecuația patriarhatului, pentru că opiniile prezentate ajung să vorbească și de #metoo și nu doar asta, cât și despre violența îndreptată de atâtea secole contra femeii.
„Violența e inerentă culturii patriarhale, nu e ceva anormal.
In definitiv, frica femeii de violența bărbatului e oglinda fricii bărbatului de femeia fără frică.”
Și ce mi-a plăcut mie din tot ce am citit, dincolo de faptul că nu lasă piatră neîntoarsă atunci când pune sub lupă ce își doresc femeile, este că o face într-un mod echilibrat și nu cu sabia în mână. Nu militează pentru răsturnarea balanței de putere ci pentru echilibrarea ei. Frânturile de jurnal deschid calea pentru comunicare și introspecție proprie și nu vin să servească păreri definitive și rigide ci mai degrabă invită la introspecție, la propriul dar tu ce crezi despre?
Eu cred că încă mai avem multe de îndreptat și că schimbarea începe cu noi, cu felul de a gândi și de a ne raporta la feminism și la femeile care ne înconjoară, de a fi asemeni valurilor oceanului și de a nu tăcea niciodată.
„Docilitatea, exaltată ca o virtute feminină, este cel mai mare dușman al nostru, nu ne-a folosit niciodată la nimic, le convine doar bărbaților.
Sfidarea, ignorarea și distrugerea regulilor le revine tinerelor fete, care n-au ajuns încă la responsabilitatea de a fi mame, și bunicilor, care au depășit etapa fertilă.”
-
Plusuri
Felul în care sunt abordate temele și multiplele roluri ale femeii, anecdotele personale care condimentează ideile.
-
Recomandari
Celor ce își doresc să înțeleagă mai bine femeile, pe sine însăși, de ce feminismul nu e bau-bau și să vadă lungul drum parcurs până în prezent și cel care se așterne în fața noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu