sâmbătă, 31 iulie 2021

Sete de iubire

 

Yukio Mishima
Sete de iubire
Traducere din japoneză şi note de Iuliana Oprina

Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro

De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, prozatorul, poetul şi dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut. Kimitake Hiraoka, pe numele său adevărat, s-a născut în 1925 la Tokyo într-o familie de samurai şi începe să scrie încă de la vârsta de doisprezece ani. La şaisprezece debutează în prestigioasa revistă literară Bungei-Bunka. Pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său, adept al unei educaţii stricte, în conformitate cu cerinţele tradiţiei, adoptă pseudonimul Yukio Mishima.

În 1943 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii Imperiale din Tokyo. Cinci ani mai târziu îi apare primul roman, Confesiunile unei măşti (Humanitas Fiction, 2011), care îl propulsează în rândul celor mai cunoscuţi scriitori ai noii generaţii. Mishima începe astfel o carieră literară fulminantă, publicând în ritm constant romane, printre care se numără: Sete de iubire (1950), Tumultul valurilor (1954; Humanitas Fiction, 2010), Templul de aur (1956; Humanitas, 2000), După banchet (1960; Humanitas, 2004), Soare şi oţel (1970; Humanitas, 2008).

Zăpada de primăvară (1968; Humanitas Fiction, 2009), primul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, este urmat de romanele Cai în galop (1969; Humanitas Fiction, 2010), Templul Zorilor (1970; Humanitas Fiction, 2011) şi Îngerul decăzut (1970, Humanitas Fiction, 2012). Autor prodigios, a scris numeroase povestiri şi treizeci şi trei de piese de teatru.

Întreaga viaţă a lui Mishima a fost marcată de preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor (vezi eseul său Calea samuraiului, apărut în 1967; Humanitas, 2007). Aceasta îl va împinge pe 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, la gestul sinuciderii rituale prin seppuku.

*****

După moartea prematură a lui Ryōsuke, bărbatul care i-a refuzat şansa la fericire, umilind-o sadic cu infidelităţile sale asumate, tânăra văduvă Etsuko părăseşte agitatul Tōkyō şi se retrage la Maidenmura, proprietatea de la ţară a familiei soţului. Aici, anesteziată de vidul care o înconjoară, Etsuko cedează aproape cu nepăsare avansurilor lui Yakichi, socrul ei. Însă echilibrul pe care îl afişează tânăra este de fapt o amorţire a inimii. Iar aceasta se va trezi la viaţă, tânjind după Saburō, grădinarul adolescent care lucrează la Maidenmura.
Sfâşiată între mândrie şi dorinţa autodistructivă de a iubi şi a fi iubită, consumată de gelozie şi nevoia de a cunoaşte sentimentele lui Saburō, Etsuko va descoperi că indiferenţa celuilalt este cea mai mare ofensă, şi se va răzbuna cumplit.

Sub masca imperturbabilă a chipului delicat, Etsuko este un personaj tragic, fascinant. Se avântă orbeşte spre Saburō, fără să-i pese că nesocoteşte tabuul social (ea e o văduvă de familie bună, el - un grădinar de la ţară), tabuul vârstei (Saburō e mai tânăr decât ea), tabuul specific japonez al exhibării sentimentelor (Etsuko face gesturi necugetate, care o trădează). Asemenea Medeei, ea distruge totul pentru o iubire care nu îi poate aduce decât suferinţă şi dezonoare. Admirabil în redarea senzaţiilor şi intens în construirea suspansului psihologic, romanul este un triumf al erotismului, spaimei şi compasiunii.
 
Romanul Sete de iubire a fost ecranizat în 1967, în regia lui Koreyoshi Kurahara, cu Ruriko Asaoka în rolul principal.
 
"Deşi e un roman de tinereţe, Sete de iubire se dovedeşte una dintre cele mai bune cărţi ale lui Mishima." (Donald Keene)
 
"Pasiunea lui Etsuko pentru Saburō nu poate fi pusă la îndoială. Deşi luptă să rămână lucidă, tânăra are ca scop să experimenteze puterea propriei sexualităţi. Când suferinţa lui Etsuko se transformă în furie, ni se semnalează faptul că societatea este insensibilă la nevoile ei individuale şi nu permite pasiunilor omeneşti, pe cât de distructive, pe atât de creative, să se manifeste. Ca şi în alte romane ale sale, Mishima meditează asupra libertăţii necondiţionate; prin dispariţia lui Saburō Etsuko pare eliberată de propria pasiune şi de banalitatea vieţii ei de dinainte." (David W. Atkinson)
 
"Mishima este unul dintre cei mai originali scriitori ai vremurilor noastre." (New York Times)
Linie

Fragment

Când a văzut-o pe Etsuko apărând în faţa ferestrei boltite, Saburō, care tocmai dădea să se schimbe în hainele de lucru în camera lui de trei tatami, s-a aşezat în grabă într-o poziţie respectuoasă, continuând să-şi încheie nasturii de la cămaşă. Avea manşetele încă descheiate. I-a aruncat lui Etsuko o privire fugară, dar aceasta tot nu spunea nimic. Saburō şi-a încheiat nasturii de la manşete. Ea încă tăcea. Expresia încremenită de pe chipul ei l-a surprins.
- Şosetele pe care ţi le-am dat, vrei, te rog, să mi le arăţi?
 
Etsuko a spus aceste cuvinte pe un ton delicat, dar cine o auzea detecta în el un surplus neliniştitor de blândeţe. Era supărată. Deşi nu-i cunoştea încă bine motivele, Etsuko mărise, amplificase această supărare născută din întâmplare într-un ungher al emoţiilor sale. Altfel n-ar fi putut să-i pună o astfel de întrebare. Pentru ea, mânia era doar o emoţie intensă, abstractă, născută din necesitatea momentului.
 
În ochii negri ai lui Saburō, ca de căţeluş, s-a zărit o undă de nelinişte. Şi-a descheiat nasturii de la manşeta stângă, apoi i-a încheiat la loc. De data aceasta, el era cel care rămânea tăcut.
- Ce e? De ce taci?
 
Etsuko şi-a sprijinit braţele de pervazul ferestrei şi l-a privit batjocoritor. Era furioasă, dar savura bucuria fiecărei clipe. Ce lucru neaşteptat! Aşa ceva nu-şi imaginase vreodată. Să poată ea să privească gâtul acesta zvelt şi negricios, plecat în faţa ei, pielea aceasta proaspăt bărbierită, cu atâta lăcomie, plină de triumf! Fără să-şi dea seama, în glasul ei s-a strecurat o notă mângâietoare.
- Stai liniştit, nu trebuie să te sperii aşa. Le-am văzut aruncate la gunoi, atâta tot. Tu le-ai aruncat?
- Da, eu, răspunse Saburō fără şovăială.
 
Răspunsul său i-a dat de gândit lui Etsuko.
"Protejează pe cineva. Dacă nu, s-ar fi simţit mă­car o urmă de ezitare."
 
Deodată, Etsuko a auzit în spatele ei nişte suspine. Era Miyo, care plângea cu faţa îngropată într-un şorţ din serj cenuşiu şi vechi, prea mare pentru statura ei. O auzea bălmăjind, printre suspine:
- Eu le-am aruncat! Eu le-am aruncat!
- Ce spui? De ce plângi? o întrebă Etsuko şi îşi întoarse deodată privirea către Saburō.
 
În ochii lui a citit nelinişte şi dorinţa de a-i vorbi lui Miyo. Această descoperire a făcut-o pe Etsuko să-i smulgă lui Miyo şorţul de pe faţă cu un gest aproape brutal.
 
Chipul ei roşu şi înspăimântat s-a ivit din spatele şorţului. Era chipul banal al unei ţărăncuţe. Pătat cum era de lacrimi, părea mai degrabă urât - obraji ca nişte fructe coapte de kaki, umflaţi şi roşii, gata să plesnească la cea mai mică împunsătură, sprâncene subţiri şi rare, ochi mari, insensibili şi inexpresivi, nas banal. Doar forma gurii o irita puţin. Etsuko avea buzele mai subţirele. Însă buzele acestea care străluceau ume­zite de lacrimi şi de nasul care îi curgea, care tremurau printre suspine, erau mărginite de un puf ca de piersică şi aveau o grosime perfectă, ca o perniţă de ace roşie şi frumoasă.
- Spune-mi de ce! Nu mă interesează că le-ai aruncat, te întreb doar pentru că nu înţeleg motivul.
- Ştiţi...
 
Saburō i-a tăiat vorba lui Miyo. Iuţeala cu care vorbea acum făcea ca felul în care se purta de obicei să pară fals.
- De fapt, eu le-am aruncat, doamnă. M-am gândit că le prăpădesc pe mine, aşa că le-am aruncat. Eu am făcut-o, doamnă.
- Nu mai spune lucruri care n-au nici o logică!
 
Miyo şi-a închipuit că purtarea lui Saburō avea să ajungă la urechile lui Yakichi, care sigur avea să-l pedepsească. Nu-l mai putea lăsa pe Saburō s-o apere, drept care l-a întrerupt.
- Eu le-am aruncat, doamnă. Saburō mi-a zis că le-a primit de la dumneavoastră şi mi le-a arătat. Eu am fost foarte suspicioasă şi i-am zis că doamna nu i-ar da aşa ceva, pur şi simplu. Saburō s-a supărat şi a zis că "bine, atunci ţi le dau ţie", după care le-a lăsat şi a plecat. Iar eu le-am aruncat, fiindcă femeile nu poartă şosete bărbăteşti.
 
Miyo şi-a ridicat din nou şorţul şi şi-a ascuns faţa în el. Ce spusese ea avea sens - cu excepţia acelei drăgălaşe explicaţii forţate, cum că "femeile nu poartă şosete bărbăteşti".
 
Înţelegând despre ce era vorba, Etsuko a spus apatic:
- Stai liniştită. N-ai de ce să plângi. Dacă te vede Chieko, cine ştie ce-o să creadă. Nu e cazul să facem atâta tărăboi pe seama unor şosete. Hai, şterge-ţi lacri­mile!
 
Etsuko evita intenţionat să se uite la Saburō. A luat-o pe Miyo după umeri şi a plecat cu ea. Îi privea cu atenţie umerii, ceafa uşor murdară şi părul neîngrijit.
"O femeie ca asta! Tocmai una ca ea!"
 
Printre crengile fagilor care împânzeau bolta senină de toamnă au răzbătut ţipetele primului sfrâncioc al anului. Distrasă de ele, Miyo a călcat într-o băltoacă rămasă de la ultima ploaie şi a împroşcat cu noroi poalele chimonoului lui Etsuko.
- Aaa! a exclamat Etsuko şi i-a dat drumul lui Miyo.
 
Miyo s-a ghemuit deodată la pământ ca un câine şi a început să-i cureţe atent chimonoul lui Etsuko cu şorţul de serj cu care tocmai îşi ştersese lacrimile.
 
Etsuko stătea tăcută, lăsând-o s-o şteargă. În gestul ei de devotament mut a surprins nu atât vicleşugul înduioşător al unei ţărăncuţe, cât mai degrabă o ostilitate politicoasă, îmbufnată.
 
Iar într-o bună zi, Etsuko l-a văzut pe Saburō încălţat cu şosetele, zâmbindu-i inocent de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
 
 
Etsuko îşi găsise raţiunea de a fi.
Din ziua aceea şi până la neplăcutul incident de pe zece octombrie, din ziua festivalului de toamnă, Etsuko a trăit cu un scop.
Ea nu îşi căuta salvarea şi prin urmare era straniu ca înlăuntrul ei să prindă fiinţă o raţiune de a fi.
 
E simplu să gândeşti că viaţa nu merită trăită şi, tocmai de aceea, celor înzestraţi cu o sensibilitate acu­tă le e cu atât mai dificil să nu se gândească la acest lucru. Pentru Etsuko, tocmai această dificultate stătea la temelia fericirii sale. Însă, prin "raţiune de a fi", ea nu înţelegea ce înţelege restul lumii. Noi bâjbâim să găsim un sens vieţii noastre, dar continuăm să o trăim şi fără să-l fi găsit; dacă dorinţa de a împăca această dualitate descifrând sensul pe care l-am găsit reprezintă chintesenţa vieţii noastre, atunci raţiunea de a fi nu e nimic altceva decât iluzia acestei împăcări, mereu prezentă în faţa ochilor noştri, o iluzie născută din încercarea de a descifra ceva ce nu poate fi încă des­cifrat. Pentru Etsuko, această accepţiune a termenului nu avea nici un fel de legătură cu ea. Judecata ei, care făcea o distincţie clară între imaginaţie şi iluzie, înca­dra această "raţiune de a fi", care încolţise în ea ca o plantă stranie, cu totul neaşteptată, în domeniul imaginaţiei. Pentru Etsuko, imaginaţia era o primejdie cultivată cu pricepere, un zbor aventuros care respecta însă cu stricteţe destinaţia şi ora de sosire. Ea avea un talent - asemănător cu iscusinţa cu care un vagabond striveşte păduchii, unul câte unul, până la ultimul - un talent care îi propulsa instantaneu imaginaţia şi cu ajutorul căruia îşi strângea arsenalul pe care îl folo­sea ca să nu se gândească la zădărnicia vieţii. Apoi lua toate acele lucruri înşelătoare care i se înfăţişau sub formă de speranţă şi le strivea cu râvnă. Aidoma unui portărel, imaginaţia ei răsturna speranţele cu fundul în sus şi le lipea pe spate ştampila "CONFISCAT". O înfocare mai mare de atât nu poate exista, deoarece singurul lucru care poate măcina înfocarea este chiar speranţa.
 
Aici, instinctul lui Etsuko semăna cu cel al unui vânător. Imediat ce ochea de la distanţă codiţa albă a unui iepure sălbatic ascuns într-un tufiş, simţurile i se ascuţeau, sângele începea să-i clocotească, muşchii îi zvâcneau, iar nervii i se încordau, ascuţiţi ca o săgeată care spintecă văzduhul. În zilele tihnite, când nu-şi găsise încă această raţiune de a fi, acest vânător fusese un cu totul alt om, care lenevea cât e ziua de mare, nedorindu-şi nimic altceva decât să moţăie la gura focului.
 
Unor oameni le e foarte simplu să trăiască, altora le e foarte dificil. Faţă de această nedreptate, care întrece până şi discriminarea rasială, Etsuko nu simţea nici un sentiment de revoltă. "Sigur că e mai bine să-ţi fie uşor, se gândea ea. Iar asta pentru că cei cărora le e uşor să trăiască nu folosesc asta ca scuză în viaţă. Însă cei cărora le e greu imediat o folosesc. O viaţă grea nu e deloc un lucru cu care să te făleşti. Într-un anume sens, priceperea noastră de a identifica toate dificultăţile pe care le putem întâmpina ne ajută să ne facă viaţa la fel de uşoară cum este pentru alţii. Fără această abilitate, viaţa noastră ar fi ca un balon cu aer, lunecos, fără reazem, nici uşor şi nici greu. Este abilitatea care ne împiedică să o privim aşa, o abilitate despre care cei cărora le e simplu să nu vadă viaţa în acest fel nu ştiu nimic. Nu este o putere specială, ci o simplă necesitate zilnică. Cel ce înşală la cântarul vieţii, făcând-o să pară mai grea decât trebuie, îşi va primi pedeapsa în iad. Chiar şi fără asemenea înşelătorii, viaţa e ca un strai pe care nici nu-l băgăm de seamă. Doar cei bolnavi simt povara paltonului şi îi dor umerii. Eu una trebuie să îmbrac straie şi mai grele, pentru că sufletul meu s-a întâmplat să se nască şi să trăiască în ţinutul zăpezilor. Faptul că pentru mine viaţa e grea nu este decât o armură care mă protejează."
 
Raţiunea ei de a fi o împiedica să vadă ziua de mâine, de poimâine sau întreg viitorul ca pe o povară. Toate acestea rămâneau la fel de grele, însă o schimbare subtilă în centrul ei de greutate o făcea să se îndrepte plutind către viitor. Iar aici nu era vorba nicidecum de speranţă.
 
Cât era ziua de lungă, Etsuko supraveghea mişcările lui Saburō şi Miyo. Oare nu cumva buzele lor se împreunau la umbra vreunui copac? Nu cumva noaptea odăile lor separate se uneau printr-un fir nevăzut? Deşi o asemenea descoperire nu ar fi făcut decât să o chinuiască, nesiguranţa îi provoca şi mai multă suferinţă, drept care Etsuko era hotărâtă să nu se dea înapoi nici de la josnicii în căutarea dove­zilor de iubire între cei doi. Înflăcărarea ei era o mărturie de necontestat a nemăsuratei patimi cu care omul se chinuieşte pe el însuşi. Enorma energie pe care ea o investea doar în a-şi înlătura orice speranţă putea fi considerată o reprezentare fidelă, la scară redusă, a existenţei umane, în forma în care ni se înfăţişează - fie ea fuzelată sau boltită ca un dom. Patima are formă fixă şi tocmai de aceea este mediul care reflectă atât de deplin existenţa umană.
 
Nimeni nu băga de seamă atenţia cu care Etsuko îi observa pe cei doi. Dimpotrivă, celorlalţi le părea mai calmă şi mai muncitoare ca de obicei.
 
Când nu erau acasă, Etsuko prindea momentul şi inspecta camera lui Saburō şi a lui Miyo, aşa cum şi Yakichi făcuse odinioară cu ea. Dar nu găsea nici o dovadă. Ei nu erau genul de oameni care să ţină un jurnal. Lor le lipsea iscusinţa de a scrie scrisori de dragoste, le era străină senzaţia aceea de dulce complicitate care te îndeamnă să consemnezi în memorie fiecare clipă, complicitate insuflată de iubire, în care prezentul ţi se arată împodobit deja cu frumuseţea amintirii. Cei doi nu lăsau în urmă nici un fel de consemnare sau dovadă. Când erau singuri, ei doar îşi uneau privirile, mâinile, buzele, pieptul... Şi apoi, da, probabil îşi împreunau şi... Ah! Cât de simplu! Ce gesturi directe, frumoase, abstracte! Fără trebuinţă de vorbe sau înţelesuri, ci doar cu atitudinea atletului pregătit să arunce suliţa, postură suficientă pentru a-şi atinge un scop simplu... Acele gesturi, acele fapte, ce traiectorie simplă, abstractă şi frumoasă urmau ele! Ce dovezi să lase ele în urmă? Ce rămâne din zborul unei rândunele care străbate într-o clipită întinsul câmpiei?
 
Reveria lui Etsuko îşi schimba deseori direcţia. În clipa în care se simţea culcuşită într-un leagăn frumos care o purta prin întunericul cosmic dintr-o singură mişcare amplă, reveria o arunca în jetul sclipitor de apă al unei fântâni arteziene care îi zdruncina puternic leagănul.
 
În camera lui Miyo, Etsuko a găsit o oglinjoară ieftină pe suport de celuloid, un pieptene roşu, cremă ieftină, alifie mentolată, un singur chimono de stradă, din mătase aspră de Chichibu, cu impri­meu în zig­zag, un brâu boţit, o jupă nouă-nouţă, o rochie de vară fără nici o formă şi un furou pentru ea (pe care Miyo le purta cu seninătate vara, când ieşea la cumpărături), o revistă veche pentru femei, cu paginile atât de răsucite, încât arătau ca nişte flori artificiale murdare, o scrisoare plângăreaţă de la o prietenă de la ţară, iar pe fiecare dintre ele, câte un fir sau două de păr roşcat.
 
În camera lui Saburō n-a găsit decât strictul necesar unei vieţi chiar şi mai simple.
"Să fie ei atât de atenţi la toate detaliile, încât eu chiar să nu găsesc nimic? Sau îmi scapă mie tocmai pentru că cercetarea mea e prea amănunţită, când dovada se află de fapt la vedere, în suportul cu scrisori, ca în Scrisoarea pierdută a lui Poe, pe care am citit-o de la Kensuke?"
 
Când a ieşit din camera lui Saburō, Etsuko a dat de Yakichi, venind către ea. Deoarece holul se termina chiar acolo, Yakichi nu avea alt motiv să se afle în acel loc decât dacă aceea era camera la care voia să ajungă.
- Aici erai? o întrebă Yakichi.
- Da, îi răspunse Etsuko fără să-i dea vreo explicaţie.
 
Mergând înapoi către camera lui Yakichi, deşi holul nu era deloc îngust, trupul lui bătrân s-a împiedicat stângaci de al ei. Parcă era un copil bosumflat care merge de mâna mamei şi care se împiedică fără motiv.
 
După ce au ajuns şi s-au aşezat, Yakichi a întrebat-o:
- Ce căutai la el în cameră?
- M-am dus să-i citesc jurnalul.
Yakichi a bolborosit ceva, apoi a tăcut.
 
 
Zece octombrie era ziua festivalului de toamnă în satele din zonă. Invitat de cei din Liga Tineretului, Saburō s-a pregătit şi a plecat înainte de apusul soarelui. La festival aglomeraţia era atât de mare, încât era primejdios să umbli pe acolo cu un copil mic de mână. Ca să-i oprească pe Nobuko şi Natsuo, care voiau şi ei să meargă, Asako a rămas să aibă grijă de casă, alături de copii. După cină, Yakichi, Etsuko, Kensuke şi Chieko, împreună cu Miyo, au plecat la templul din sat, să asiste la festival.
 
Încă de la apusul soarelui tobele răsunau de pretutindeni. Alte sunete se împleteau cu ele, parcă strigăte, parcă glas de cântec, purtate de vânt. Aceste ţipete care lunecau peste câmpurile de orez, străpungând negura înserării, ca un cor de animale sau păsări de noapte care se strigă prin pădure, nu tulburau liniştea, ci mai degrabă o adânceau. Chiar şi în zonele nu prea îndepărtate de marile oraşe, nopţile la ţară rămân adânci. Se auzeau doar insectele, ici şi colo. După ce au terminat cu pregătirile de festival, Kensuke şi Chieko au deschis ferestrele de la etaj şi au stat o vreme să asculte sunetul tobelor care răzbătea din toate zările. Acelea trebuie să fie tobele de la templul Hachiman, din apropierea gării. Şi celelalte, de la templul din sat, unde aveau să meargă şi ei. Iar acelea veneau probabil de la primăria din satul vecin, unde copiii cu nasul acoperit cu pudră albă, după datină, pri­meau toba rând pe rând şi li se îngăduia să o bată. Sunetul ei, care trăda cea mai fragedă tinereţe, se oprea din când în când cu totul.
 
Cum se întreceau ei aşa să ghicească de unde veneau bătăile tobelor, ciondănindu-se ca doi tineri însurăţei, ai fi zis că auzeai replici dintr-o scenetă, nu conversaţia unui cuplu de treizeci şi şapte, treizeci şi opt de ani.
- Ba nu, astea vin dinspre Okamachi. Sunt tobele de la templul Hachiman, de la gară.
- Încăpăţânată mai eşti! Stai aici de şase ani şi tot nu ştii încotro e gara.
- Bine, atunci ia adu tu o hartă şi o busolă!
- Draga mea doamnă, aceste obiecte ne lipsesc aici.
- Da, eu sunt doamna, iar tu nu eşti decât băr­batul casei.
- Asta aşa e. Doar că nu oricine poate să devină doamna unui astfel de bărbat. Majoritatea femeilor din lume sunt soţie de şef de oficiu, de negustor de peşte, de trompetist şi tot aşa. Tu eşti norocoasă. Soţia unuia care nu e decât bărbatul casei ocupă locul de frunte printre soţii. Ea e cea care deţine monopol complet asupra bărbatului. Un rang mai înalt nici că există pentru o femeie, nu?
- Nu asta am vrut să zic! Eu spuneam că eşti doar un soţ banal.
- Banal? Minunat! Punctul suprem în care arta se întrepătrunde cu viaţa umană este tocmai banalul. A dispreţui banalul înseamnă a vrea ce nu poţi să ai, iar a te teme de el e o dovadă de imaturitate. Formele de haikú în stilul şcolii Danrin, dinainte de Bashō, haikaiul cel banal de dinainte de Shiki, erau pline de vigoarea unei epoci în care estetica banalului încă nu pierise.
- Iar haikuurile tale sunt încununarea banalului.
 
Conversaţia a continuat la nesfârşit pe acest ton frivol, dar în ea se simţea o idee principală constantă, şi anume neţărmuritul respect pe care Chieko îl avea faţă de "erudiţia" soţului său. Cu un deceniu în urmă, un astfel de cuplu nu era deloc neobişnuit în rândul intelectualilor din Tōkyō. Respectând această nobilă tradiţie şi în prezent, ei arătau ca o femeie cu o coafură demodată, care, ajunsă la ţară, se poartă de parcă ar fi încă în pas cu moda.
 
Kensuke şi-a aprins o ţigară şi s-a rezemat de pervazul ferestrei. Fumul pe care îl expira se împletea printre crengile arborelui de kaki de lângă geam, plutind prin aer ca un mănunchi de fire cărunte întinse pe suprafaţa apei.
- Tata tot n-o fi gata? a întrebat el după o vreme.
- Etsuko e cea care nu e gata. Tata probabil c-o ajută să-şi lege brâul. Poate n-o să mă crezi, dar să ştii că dânsul îi leagă până şi şnurul de la jupă. Când trebuie ea să se schimbe, mereu se încuie împreună în cameră şi, cât o ajută să se îmbrace, stau şi şuşotesc între ei, aşa că îţi imaginezi cât timp le ia...
- Grozavă distracţie şi-a găsit şi tata, la vârsta lui.
 
Conversaţia lor s-a îndreptat în mod firesc şi către Saburō, iar cei doi au ajuns la concluzia că Etsuko se mai liniştise în ultima vreme şi că îşi luase gândul de la el. Uneori, bârfa urmează o direcţie mai dreaptă decât adevărul, iar adevărul e mai mincinos decât bârfa.
 
Drumul către templu ducea prin crângul din spatele casei. La răspântia de la care se ajungea la pădurea de pini, unde fuseseră în primăvară să admire florile de cireş, o apucai în cealaltă direcţie, mergeai o vreme, treceai pe lângă mlaştini pline de pipirig şi castane-de-baltă, apoi coborai un povârniş la poalele căruia erau rânduite câteva case. Templul se afla pe costişa de pe partea cealaltă a satului.
 
Miyo mergea în faţă cu un felinar de hârtie în mână, iar în spate venea Kensuke, care lumina drumul cu o lanternă. La răspântie s-au întâlnit cu Tanaka, un ţăran simplu şi cinstit. Mergea şi el la festival, aşa că li s-a alăturat în coada şirului. Avea la el un fluier la care cânta în timp ce mergea. Melodia cântată surprinzător de iscusit răsuna melancolic tocmai prin vioiciunea ei, ceea ce făcea ca alaiul condus de felinarul de hârtie să rămână tăcut ca un cortegiu funerar. Ca să mai însufleţească atmosfera, Kensuke a început să bată ritmic din palme, iar ceilalţi i s-au alăturat. Sunetul bătăilor reverbera sec pe suprafaţa mlaştinilor.
- De aici tobele se aud mai încet, zise Yakichi.
- E din cauza reliefului, răspunse Kensuke din spate.
 
În acel moment, Miyo s-a împiedicat şi era gata-gata să cadă, drept care Kensuke a trecut în faţă şi i-a luat felinarul. Nu puteau s-o lase pe fata asta bleagă să-i conducă. Pentru că se trăsese la marginea potecii, ca să-i facă loc lui Kensuke să treacă, Etsuko a observat îndeaproape momentul în care Miyo i-a înmânat felinarul. Poate era din pricina luminii, dar chipul ei părea uşor palid. În ochi nu i se vedea nici o licărire. Parcă şi răsuflarea îi era cumva îngreunată. În ultima vreme, ochii lui Etsuko căpătaseră dibăcie să facă astfel de observaţii cu iuţeală şi reuşiseră s-o cerceteze pe Miyo de la brâu în sus în scurta clipă în care felinarul a luminat-o, trecând dintr-o mână în alta.
 
Însă această observaţie a fost uitată pe loc. Coborând povârnişul, au dat de casele împodobite la streşini cu felinare mari pentru festival şi au slobozit strigăte de admiraţie văzând cât de frumos luminau.
 
Pesemne că oamenii erau plecaţi la festival, pentru că satul pustiu, luminat doar de felinare, era cufundat într-o linişte deplină. Membrii casei Sugimoto au traversat podul de piatră peste pârâul care străbătea satul. Gâştele, care ziua se scăldau aici, au început deodată să ţipe din coteţe, speriate de zgomotele lor. Yakichi a remarcat că ţipetele lor semănau perfect cu ale unui bebeluş care plânge noaptea şi toţi s-au amu­zat, gândindu-se la Natsuo şi la indolenta lui mamă.
 
Etsuko s-a uitat la Miyo, gătită în chimonoul ei bun cu imprimeu în zigzag, atentă ca nu cumva să-i scape vreo privire tăioasă. Ea nu de familia Sugimoto se ferea, ci îi era teamă ca nu cumva Miyo, surprinzând o astfel de privire, să-i adulmece gelozia. Se simţea umilită numai la gândul că o asemenea ţărăncuţă bleagă putea să-i ghicească gelozia. În seara aceea, poate din cauza chipului ei palid sau a chimonoului din mătase de Chichibu, Miyo părea mai frumuşică.
"Cum a ajuns lumea de azi! îşi zise Etsuko. Cel puţin cât eram eu copil, servitoarele nu aveau voie să poarte altceva decât chimonouri în dungi. Să te găteşti, ca servitoare, în chimonouri alese însemna să încalci tradiţia, să scuipi pe rânduiala lumii. Biata mea mamă ar fi dat afară o asemenea femeie neruşinată înainte să apună soarele."
 
Privind de jos în sus şi de sus în jos, discriminarea socială poate să ia cu succes locul geloziei. O dovadă clară în acest sens era faptul că, faţă de Saburō, Etsuko nu avea niciodată astfel de idei învechite, cum ar fi diferenţa de clasă.
 
Etsuko purta un chimono imprimat cu crizanteme, cum nu prea vezi pe la ţară, peste care îmbrăcase un haori negru, croit mai scurt. Mirosul preţiosului ei parfum Houbigant plutea uşor în jurul ei. Parfumul acesta, nepotrivit pentru un festival de la ţară, era în mod clar menit pentru Saburō. Neştiind acest lucru, Yakichi îl pulverizase până şi pe ceafa ei, plecată în faţă. Puful aproape invizibil care îi acoperea pielea, strălucind în culoarea perlei sub stropii mărunţi de parfum, era de o frumuseţe fără seamăn. Pielea ei fusese dintotdeauna fină. Porţiunea aceasta de piele fină, oferită din belşug lui Yakichi, şi cea zdravănă de pe degetele lui osoase şi pline de pământ, deşi formau un contrast puternic, se uneau fără nici o urmă de teamă, iar mâinile lui pline de noroi se plimbau fără oprelişti peste tot, până la sânul ei parfumat. Prin acest contrast, Yakichi avusese pentru prima dată sentimentul liniştitor că o posedă cu adevărat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu