Parfumul

 

Patrick Süskind
Parfumul
Traducere din germană de Grete Tartler
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction



*****

Intro

Patrick Süskind s-a născut la Ambach, în Bavaria. Între 1968 şi 1974, studiază istoria, mai întâi la München, apoi la Aix-en-Provence, în sudul Franţei, perioadă în care adună informaţii despre vechile tehnici de extragere şi conservare a esenţelor florale, material pe care îl va prelucra în romanul Parfumul (Das Parfum), cartea care l-a consacrat. De la apariţia sa, în 1985, romanul a fost tradus în 47 de limbi, transformându-l pe Süskind într-unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori ai zilelor noastre.

Succesul autorului începe însă cu doi ani mai devreme, odată cu piesa într-un act Contrabasul - monologul unui muzician paranoic -, care în Germania are peste 500 de reprezentaţii. Süskind publică în 1987 romanul Die Taube (Porumbelul), urmat de un volum de nuvele - Die Geschichte von Herrn Sommer (Povestea domnului Sommer, 1991), de scenarii - Rossini - oder die mörderische Frage wer mit wem schlief (Rossini - sau întrebarea criminală cine cu cine s-a culcat, 1997) - şi eseul Über Liebe und Tod (Despre iubire şi moarte, 2005).

În ciuda faimei, Süskind alege să rămână în umbră - respinge câteva premii literare, refuză să participe la emisiunile de televiziune, nu dă interviuri, iar agenţiile literare care vând drepturile de autor ale operelor sale interzic publicarea fotografiilor lui. A scris scenarii pentru televiziune şi a colaborat la ecranizarea romanului Parfumul (2006), în regia lui Tom Twyker, cu Ben Wishaw şi Dustin Hoffman în distribuţie.

*****

În Provenţa secolului al XVIII-lea, viaţa locuitorilor din oraşul Grasse se scurge în ritmul dictat de cele mai înmiresmate flori: iasomia, lavanda, tuberoza şi trandafirul. Până când, într-o vară, dimineţile parfumate încep să fie prilejul unor descoperiri macabre: trupurile goale ale unor fete nubile, ucise cu o lovitură în moalele capului. Nimeni nu ştie cine e criminalul, nici nu bănuieşte adevăratul mobil ce îl împinge să le ia viaţa acestor tinere. Dar pentru Jean-Baptiste Grenouille, umilul ucenic parfumeur al văduvei Arnulfi, frumuseţea de-abia îmbobocită a victimelor este asemenea unei flori rarisime, care împrăştie în jurul ei efluvii preţioase. Din aceste efluvii sublime, Grenouille va distila cel mai primejdios parfum din lume.

Vă puteţi închipui o lume alcătuită numai din parfumuri, duhori, miresme? Dar un om care nu cunoaşte viaţa decât mirosind-o? În Franţa secolului al XVIII-lea, Jean-Baptiste Grenouille a alcătuit în distileria monstruoasă a minţii sale un parfum trecător pe care a vrut să-l stăpânească pentru totdeauna: parfumul frumuseţii.

Romanul Parfumul a fost tradus în 47 de limbi, vândut în peste 16 milioane de exemplare şi ecranizat în 2006 de Tom Twyker, cu Ben Wishaw şi Dustin Hoffman în rolurile principale.

"Cartea asta trăsneşte a capodoperă!" (Bernard Pivot)
"Un tur de forţă al imaginaţiei şi artei scriitoriceşti." (The Guardian)
"O adevărată operă de artă, în care detaliul istoric şi invenţia literară se întrepătrund cu o graţie desăvârşită." (The San Francisco Chronicle)
"O meditaţie asupra morţii, dorinţei şi decrepitudinii... Un debut remarcabil." (The New York Times Book Review)

Partea întâi
- fragment -
1

În secolul al optsprezecelea a trăit în Franţa unul dintre cei mai geniali şi mai detestabili bărbaţi dintr-un veac nu sărac în personaje geniale şi detestabile. Povestea acestuia va fi istorisită în rândurile ce urmează. I se spunea Jean-Baptiste Grenouille, şi dacă, spre deosebire de numele altor monştri geniali precum de Sade, Saint-Just, Fouché, Bonaparte ş.a., al său e astăzi uitat, lucrul nu se întâmplă desigur fiindcă Grenouille n-ar fi fost pe măsura aroganţei, dispreţului de oameni, scârbăvniciei, pe scurt a netrebniciei acelora, ci fiindcă atât geniul cât şi ambiţia lui se mărgineau la un domeniu care nu lasă urme în istorie: la trecătorul imperiu al mirosurilor.

Pe vremea de care vorbim, în oraşe domnea o duhoare pentru noi, modernii, de neînchipuit. Străzile trăsneau a gunoi şi bălegar, curţile dosnice a urină, casele scărilor a lemn putrezit şi murdărie de şobolan, bucătăriile a varză stricată şi seu; încăperile neaerisite duhneau a praf mucegăit, dormitoarele a cearşafuri unsuroase, a paturi de puf umed şi a mirozna înţepător-dulceagă din oalele de noapte. Din cămine trăsnea pucioasa, din tăbăcării duhneau leşiile corozive, din căsăpii sângele scurs. Oamenii puţeau a sudoare şi haine nespălate; gura le duhnea a dinţi stricaţi, stomacurile a zeamă de ceapă, iar corpurile, când nu mai erau prea tineri, a brânză veche, lapte acru şi bube. Duhneau râurile, pieţele, bisericile, duhnea pe sub poduri sau în palate. Ţăranul trăsnea deopotrivă cu popa, ucenicul meseriaş cât nevasta de meşter, puţea toată nobilimea, ba chiar şi regele, cu o duhoare de animal de pradă, iar regina ca o capră bătrână, atât vara, cât şi pe timp de iarnă. Fiindcă lucrării schimonositoare a bacteriilor nu i se ştia încă în secolul al optsprezecelea măsura, aşa că nu era făptuire a omului, nici ziditoare nici distrugătoare, nu era nici o vădire a vieţii înmugurind sau descompunându-se care să nu fie însoţită de vreo împuţiciune.

Şi bineînţeles că duhoarea cea mai puternică era la Paris, Parisul fiind cel mai mare oraş al Franţei. Iar în Paris, de asemenea, se afla un loc unde putoarea stăpânea cu osebire de infernal, între Rue aux Fers şi Rue de la Ferronnerie, şi anume în Cimetière des Innocents. Vreme de opt sute de ani fuseseră aduşi aici morţii spitalului Hôtel-Dieu şi ai parohiilor din împrejurimi, opt sute de ani în care duzini de cadavre fuseseră cărate zi de zi şi răsturnate în prelungile gropi, opt sute de ani în care oscioarele fuseseră stivuite unele peste altele în cripte şi osuare. Şi abia mai târziu, în ajunul Revoluţiei Franceze, după ce se prăbuşiseră în chip de-a dreptul primejdios câteva cavouri şi după ce putoarea cimitirului ce dădea pe dinafară stârnise locuitorii nu numai la simple proteste, ci şi la adevărate revolte, abia atunci cimitirul fu definitiv închis şi părăsit, milioanele de oase şi cranii date cu lopata în catacombele din Montmartre, iar locul i-l luă o piaţă de legume.

Aici deci, în cel mai atotduhnitor loc din întregul regat, se născu la 17 iulie 1738 Jean-Baptiste Grenouille. Era una din cele mai fierbinţi zile ale anului. Arşiţa atârna ca de plumb peste cimitir şi zdrobea izul putregăit din uliţele învecinate, mirosind amestecat a pepeni stricaţi şi corn ars. Când se porniră durerile facerii, mama lui Grenouille stătea la o tarabă cu peşte din Rue aux Fers şi curăţa nişte albişoară căreia tocmai îi scosese măruntaiele. Peştii, care, zice-se, ar fi fost aduşi abia în dimineaţa aceea din Sena, puţeau deja atât de tare, că acopereau mirosul de cadavre. Numai că mama lui Grenouille nu simţea nici duhoarea peştelui, nici pe cea a cadavrelor, fiindcă nasul îi era de-a binelea atrofiat întru mirosuri şi în afară de asta o durea tot trupul, iar durerea ucidea orice sensibilitate faţă de impresiile din afară. Tot ce voia era să înceteze odată durerile, să se termine cât mai repede naşterea asta scârboasă. Pentru ea, a cincea. De toate celelalte scăpase tot aici, la taraba de peşte, şi toate aduseseră avortoni morţi sau pe jumătate morţi, fiindcă nu era mare deosebire între carnea sângerândă care se ivea şi măruntaiele de peşte care se şi aflau acolo, mult nu mai trăiau oricum, iar seara totul avea să fie luat cu lopata şi cărat la cimitir sau la râu. Aşa urma să se întâmple şi astăzi, iar mama lui Grenouille, femeie încă tânără, cam la douăzeci şi cinci de ani, care mai arăta încă destul de bine, mai avea aproape toţi dinţii în gură, ceva păr pe cap şi nici un beteşug mai acătării în afară de sifilis, gută şi o uşoară ftizie, care mai spera să trăiască mult, poate cinci sau chiar zece ani, ba chiar să se mărite într-o bună zi şi să aibă copii adevăraţi ca muiere cinstită a vreunui văduvoi meşteşugar ori ceva în genul ăsta... mama lui Grenouille, deci, îşi dorea să se sfârşească totul cât mai iute cu putinţă. Şi când se îndesiră durerile facerii, se lăsă pe vine sub tejgheaua unde despica peştele şi născu acolo, ca şi în celelalte patru rânduri, tăind buricul fătului cu cuţitul de peşte. Îndată însă după aceea, din cauza arşiţei şi a duhorii pe care nu o simţea ca atare, ci numai ca pe ceva de nerăbdat, ameţitor - ca un câmp de crini ori o prea strâmtă încăpere cu prea multe narcise - leşină, căzu într-o rână de sub masă drept în mijlocul străzii şi rămase acolo lată, cu cuţitul în mână.

Strigăte, forfotă, mulţimea se holbează de jur-împrejur, e chemată poliţia. Femeia cu un cuţit în mână încă mai zace în drum, îşi revine cu încetul.

Ce i s-a întâmplat?
- Nimic.

Ce făcea cu acel cuţit?
- Nimic.

De unde sângele de pe fuste?
- De la peşte.

Se ridică, azvârle cuţitul şi pleacă să se spele.

Atunci, în ciuda aşteptărilor, fătul de sub tejghea se porneşte să urle. Încep căutările, de sub roiuri de muşte, dintre maţe şi căpăţâni de peşte e scos la iveală nou-născutul, tras afară. L-au dat din oficiu unei doici, arestând mama. Şi pentru că mărturiseşte, recunoscând fără înconjur că precis ar fi lăsat jigania să crape, cum de altfel făcuse cu încă patru, i se face proces, e condamnată pentru multiplă pruncucidere şi, la câteva săptămâni după aceea, în Place de Grêve, i se taie capul.

Între timp, copilul îşi şi schimbase de trei ori doica. Nici una nu voia să-l ţină mai mult de câteva zile. Ziceau că ar fi prea lacom, că suge cât doi; fură celorlalţi fraţi de lapte ce li se cuvine şi, prin urmare, lor, doicilor, mijloacele de trai, fiindcă alăptarea unui singur sugar nu aduce câştig. Ofiţerul de poliţie însărcinat cu acest caz, un anume La Fosse, se sătură până la urmă de toată tărăşenia şi se gândi că e timpul să ducă plodul într-un loc din mărginaşa stradă Saint-Antoine unde erau adunaţi copiii găsiţi şi orfanii şi de unde plecau zilnic transporturi spre marele cămin de stat pentru copii găsiţi din Rouen. Cum însă aceste transporturi erau efectuate de cărăuşi cu nişte coşuri din rafie, în care, din motive de raţionalizare, erau băgaţi până la patru sugari o dată; cum astfel rata mortalităţii era pe drum foarte mare; cum din aceeaşi pricină li se cerea cărăuşilor să nu ducă decât sugari botezaţi şi dotaţi cu un certificat de transport ce trebuia parafat la Rouen; cum copilul Grenouille nu era încă nici botezat şi nu avea nici vreun nume care, conform ordinului, să poată fi trecut în ţidula de transport; cum, pe de altă parte, n-ar fi fost potrivit ca poliţia să pună un plod anonim la porţile orfelinatului, lucru ce nu se putea înfăptui decât după împlinirea celorlalte formalităţi... prin urmare datorită şirului de dificultăţi birocratice şi tehnico-administrative impuse de predarea unui copil mic, ca şi datorită lipsei de timp, ofiţerul de poliţie La Fosse lăsă de izbelişte iniţiala sa hotărâre, indicând depunerea fătului la vreo instituţie bisericească oarecare, desigur contra unei chitanţe, pentru a fi botezat acolo şi pentru ca tot acolo să decidă alţii mai departe asupra sorţii sale. Scăpară de el la mânăstirea Saint-Merri din Rue Saint-Martin. Şi, fiindcă stareţul mânăstirii era în acea zi binedispus şi încă nu-şi isprăvise fondurile milei, copilul nu mai fu expediat la Rouen, ci se hotărî alăptarea lui pe spezele mânăstirii. În acest scop îl dădură în primire unei doici numite Jeanne Bussie din Rue Saint-Denis, care, până una-alta, primea trei franci pe săptămână pentru osteneală.

2

La câteva săptămâni după aceea, doica Jeanne Bussie stătea în faţa mânăstirii Saint-Merri, ţinând un coş de toarte şi adresându-i celui care-i deschise, lui pater Terrier, călugăr la vreo cincizeci de ani, mirosind uşor a oţet, un "iacătă", şi aşezând apoi coşul pe prag.
- Ce-i asta? întrebă Terrier şi se aplecă asupra coşărcii adulmecând, fiindcă bănuia că ar fi ceva de mâncare.
- Bastardul ucigaşei de copii din Rue aux Fers!

Părintele scotoci cu un deget prin coş, până eliberă vederii chipul sugarului adormit.
- Arată bine. Rozaliu şi bine hrănit.
- Fiindcă s-a umflat înfulecând de la mine. Fiindcă m-a stors, mi-a golit şi oasele de măduvă. Dar cu asta, basta. N-aveţi decât să-l hrăniţi singuri mai departe cu lapte de capră, fiertură de griş, zeamă de morcov. Bastardul ăsta înfulecă tot.

Pater Terrier era comod din fire. Lui îi revenea administrarea fondului milei din mânăstire, împărţirea banilor la săraci şi nevoiaşi. Drept care aştepta să i se mulţumească şi să nu mai fie bătut la cap. Îi erau întru totul nesuferite amănuntele tehnice, fiindcă amănuntele însemnau întotdeauna greutăţi, greutăţile duceau la tulburarea comodităţii sale şi aşa ceva nu putea să îndure. Se-nfurie că-şi făcuse de lucru deschizând poarta. Şi-ar fi dorit ca persoana să-şi ia coşul de toarte şi să plece acasă la ea, să-l lase în pace cu treburile ei de copii de ţâţă. Se ridică încet şi sorbi dintr-o răsuflare mirosul de lapte şi lână brânzită de oaie pe care îl răspândea doica. Era o aromă plăcută.
- Nu pricep ce vrei. Chiar nu pot înţelege unde vrei să ajungi. Sugarului ăstuia îmi închipui că nu i-ar strica deloc să-l mai ţii o vreme la sân.
- Lui nu, i-o întoarse doica hârâind, însă mie, da. Am slăbit zece livre, cu toate că am mâncat cât trei. Şi pentru ce? Pentru trei franci pe săptămână!
- A, înţeleg, făcu Terrier aproape uşurat, m-am lămurit: Din nou e vorba de bani.
- Ba nu, zice doica.
- Ba da! Mereu e vorba de bani. Cine bate la poarta asta o face numai pentru parale. Cândva îmi doream să deschid măcar unuia care să aibă alte gânduri. Cuiva, de pildă, care să aducă un plocon. Cum ar fi nişte fructe sau nuci. Doar există toamna o mulţime de lucruri care ar putea fi aduse. Poate flori. Sau să vină unul care să zică prietenos: "Laudă Domnului, pater Terrier, vă doresc o zi bună". Dar nu mai apuc eu aşa ceva. Dacă nu-i cerşetor, e negustor, dacă nu-i negustor, e meşteşugar, iar dacă nu cere de pomană, întinde o poliţă. Nici în uliţă nu pot să mai ies. Cum mă ivesc în drum, nu fac nici trei paşi că mă şi înconjoară nişte ipochimeni care cerşesc!
- Eu nu, zise doica.
- Îţi spun una şi bună: În dioceză nu eşti singura doică. Sute de mame adoptive clasa întâi s-ar bate între ele să ţină la piept, pentru trei franci pe săptămână, sugarul ăsta încântător, ori să-i dea griş, zemuri de fructe şi alte asemenea de-ale gurii...
- Atunci daţi-l uneia dintr-alea!
-...Pe de altă parte nu-i bine să tot târâi un copil de colo-colo. Cine ştie dacă o să-i priască şi alt lapte. E învăţat, trebuie să ştii, cu aroma pieptului tău, cu bătaia inimii tale.

Şi mai trase o gură adâncă din aburul cald ce-l răspândea doica, iar apoi zise, când observă că vorbele sale nu făcuseră nici o impresie:
- Hai, ia copilul acasă! O să discut chestiunea cu stareţul. Am să-i propun să-ţi dea, de acum încolo, patru franci pe săptămână.
- Nu, spuse doica.
- Atunci, fie: cinci!
- Nu.
- Dar cât vei fi cerând? răcni Terrier la ea. Cinci franci sunt o grămadă de parale pentru asemenea măruntă îndeletnicire precum hrănirea unui copilaş!
- Nu vreau nici un fel de bani, spuse doica. Doar să scap de bastardul ăsta din casă.
- Dar pentru ce, femeie? întrebă Terrier şi cotrobăi iarăşi în coş. Copilul e o minune. Arată ca un trandafir, nu ţipă, doarme bine şi e botezat.
- Are pe dracul în el.

Terrier îşi trase repede mâna din coş.
- Peste putinţă! E cu totul peste putinţă ca un sugar să-l aibă pe necuratul în el. Dacă ar fi posedat de diavol, ar trebui să duhnească.

Şi ca s-o liniştească pe doică şi să-şi dovedească propriul curaj, Terrier ridică de toarte coşul, ţinându-l sub nas.
- Nu simt nimic deosebit, zise el după ce adulmecase o vreme, într-adevăr, nimic deosebit. Ba, parcă mi se pare că ar veni ceva din scutece. Şi îi întinse coşul, ca să confirme şi ea.
- Nu la asta m-am referit, spuse doica ponciş, dând coşul la o parte. Nu mă refer la ceea ce e în scutece. Scârnăviile sale or fi mirosind. Dar el însuşi, bastardul, e fără miros.
- Fiindcă e sănătos, ţipă Terrier, fiindcă e sănătos, de-aia nu miroase! Numai copiii bolnavi au un iz, asta se ştie. E cunoscut faptul că un prunc miroase a bălegar de cal la vărsat de vânt, a mere stricate la scarlatină, a ceapă la ftizie. E sănătos, ăsta-i singurul necaz. Poate-ai vrea să duhnească? Poate că propriii tăi plozi duhnesc?
- Ba nu, răspunse doica. Pruncii mei miros aşa cum trebuie să miroasă toţi copiii oamenilor.

Terrier puse cu grijă coşul jos, fiindcă simţea că îl năpădesc primele valuri de furie împotriva îndărătniciei persoanei. Nu era exclus să aibă nevoie, în continuarea disputei, de amândouă braţele, ca să gesticuleze mai liber, şi nu voia ca din pricina asta sugarul să aibă de suferit. Ce-i drept, îşi încrucişă mai întâi mâinile la spate, aţinti către doică ţuguiatu-i pântec şi întrebă aspru:
- Pretinzi prin urmare că ştii cum trebuie să miroasă un prunc al oamenilor, care e şi - aici vreau să te fac atentă, întrucât a fost botezat - pruncul lui Dumnezeu.
- Da, răspunde doica.
- Şi mai pretinzi că, dacă n-ar mirosi cum ţi se pare că trebuie - ţie, doicii Jeanne Bussie din Rue Saint-Denis! - ar avea pe dracul în el?

Îşi smucise mâna stângă de la spate şi o ameninţa cu arătătorul îndoit ca un semn de întrebare în faţa chipului ei. Doica rămase pe gânduri. Nu-i convenea că discuţia degenerase într-un interogatoriu teologic la care nu putea fi decât învinsă.
- N-am vrut să spun aşa ceva, răspunse ea evaziv. Domnia voastră, pater Terrier, sunteţi singurul care puteţi hotărî dacă în treaba asta şi-a băgat dracul coada, nu mi se cade mie s-o fac. Eu ştiu una şi bună: că mi-e groază de sugarul ăsta, fiindcă nu miroase cum ar trebui să miroasă copiii.
- Aha, zise Terrier mulţumit, lăsând braţul să-i cadă la loc. Deci ne luăm înapoi vorbele cu diavolul. Bun. Dar atunci fii amabilă şi spune-mi: Cum miroase un copil de ţâţă, dacă ar fi să fie cum crezi tu că ar trebui? Ei?
- Miroase plăcut, zise doica.
- Ce înseamnă plăcut? răcni Terrier. Multe lucruri miros plăcut. Un mănunchi de levănţică. Supa de carne. Grădinile Arabiei. Pe mine mă interesează cum miroase un sugar, asta să-mi spui!

Doica şovăi. Ştia prea bine cum miros sugarii, ştia chiar foarte bine, doar cu duzinile îi hrănise, îngrijise, legănase, sărutase... I-ar fi găsit noaptea numai după miros, aroma de sugar o avea limpede în nări.
- Ei? lătră Terrier, trosnindu-şi degetele nerăbdător.
- Păi, începu doica, nu e prea uşor de zis, fiindcă... fiindcă nu miros peste tot la fel, deşi peste tot e ceva plăcut, înţelegeţi, pater, adică de pildă la picioare miros a piatră netedă călduţă - nu, mai degrabă ca brânza de vaci, sau ca untul, ca untul proaspăt: exact, ca untul proaspăt miros. Iar pe corp parc-ar fi... un pişcot înmuiat în lapte. Şi pe cap, aici sus, spre ceafă, unde face părul vârtej, vedeţi, pater, aici, unde domnia voastră nu mai aveţi nimic - şi pipăi chelia lui Terrier, care rămăsese o clipă fără grai în faţa unui asemenea torent de amănunţite aiureli, înclinând ascultător capul - aici, chiar aici au mirosul cel mai plăcut. Aici miros a caramel, atât de dulce, de minunat, nici nu vă puteţi închipui, pater! Odată ce i-ai adulmecat acolo, îi iubeşti, indiferent că sunt ai tăi sau ai altuia. Aşa şi nu altfel trebuie să miroasă copiii mici. Or, dacă nu-i aşa, dacă aici sus nu miros deloc, nici măcar ca aerul răcoros, aşa cum e ăsta, bastardul, atunci... Lămuriţi lucrurile cum vreţi, pater, dar eu - şi îşi încrucişă hotărâtă braţele sub sâni, aruncând o privire atât de scârbită spre coş, de parc-ar fi fost plin de broaşte - eu, Jeanne Bussie, nu mai iau aşa ceva cu mine!

Pater Terrier îşi ridică încet capul plecat şi, trecând de câteva ori degetul peste chelie, de parcă ar fi vrut să-şi aşeze acolo părul în ordine, puse apoi ca întâmplător degetul sub nas, adulmecând gânditor.
- Caramel...? întrebă el, încercând să-şi regăsească tonul aspru... Caramel! Ce ştii tu despre caramel? Ai mâncat vreodată aşa ceva?
- Nu de-a dreptul, zise doica. Dar am fost odată într-un mare hotel din Rue Saint-Honoré şi am văzut cum era pregătit din zahăr topit şi smântână. Mirosea atât de plăcut, că de-atunci n-am mai uitat.
- Da, da. În ordine, zise Terrier depărtând degetul de sub nas. Acum te rog să taci! E din cale-afară de obositor pentru mine să discut mai departe la asemenea nivel. Constat că, nu contează din ce motive, te împotriveşti să mai hrăneşti sugarul ce ţi-a fost încredinţat, pe Jean-Baptiste Grenouille, şi prin urmare îl înapoiezi tutorelui său provizoriu, mânăstirea Saint-Merri. Faptul îmi pare supărător, dar n-am încotro. Eşti liberă.

Acestea fiind zise, apucă de toarte coşul, mai trase o gură adâncă din aburul de lapte cald, pufos, ce adia pierzându-se, apoi trânti poarta în urmă-i ferecând-o. După care se îndreptă spre odaia de lucru.

3

Pater Terrier era un bărbat învăţat. Nu studiase numai teologia, ci îi citise şi pe filozofi şi pe deasupra se mai ocupa şi de botanică, alchimie. Punea ceva preţ pe forţa spiritului său critic. Nu că ar fi mers atât de departe ca unii care puneau sub semnul întrebării minunile, oracolele sau chiar adevărul sfintelor scripturi, chiar dacă, luate la bani mărunţi, acestea nu erau explicabile numai prin raţiune, ba uneori o şi contraziceau. În asemenea chestiuni nu voia să se amestece, i se păreau prea neplăcute şi n-ar fi făcut decât să-i provoace cea mai penibilă nelinişte şi nesiguranţă când, tocmai ca să se poată sluji de raţiune, omul are nevoie de siguranţă şi linişte. Ceea ce se străduia însă hotărât să învingă erau închipuirile superstiţioase ale vulgului: vrăjitorie şi ghicit în cărţi, portul de talismane, deochiul, unirile necurate, mişmaşuri în clar de lună şi altele asemenea - era de-a dreptul deprimant să vezi că după mai mult de un mileniu de deplină instalare a creştinismului asemenea păgâne obiceiuri nu fuseseră încă stârpite. Până şi cele mai multe cazuri de aşa-zisă îndrăcire şi satanism s-au vădit a fi, la o mai atentă cercetare, doar un spectacol al superstiţiei. Nu mergea totuşi Terrier atât de departe încât să nege existenţa însăşi a Satanei sau să-i pună acestuia la îndoială puterea; nu el, un mărunt monah oarecare, ci alte instanţe aveau a hotărî în asemenea probleme care atingeau temeiurile teologiei. Pe de altă parte însă era clar că dacă o zăpăcită ca doica aceea pretindea a fi descoperit o nălucire diavolească, diavolul n-avea cum să aibă vreun amestec. Tocmai închipuirea ei de a-l fi descoperit dovedea că nu era vorba, cu siguranţă, de nici o drăcie, fiindcă n-o fi nici diavolul chiar aşa de prost încât să se lase demascat de doica Jeanne Bussie. Şi pe deasupra, datorită nasului! A primitivului organ olfactiv, cel mai puţin evoluat dintre simţuri! De parcă iadul ar avea iz de pucioasă şi raiul, de mirt şi tămâie. Mai rea crezătoare nici că se poate, ar fi ca în cea mai întunecată, străveche păgânătate, când oamenii mai trăiau ca jivinele şi n-aveau încă ochii pătrunzători, nedesluşind culoarea, crezând însă că pot adulmeca sângele, închipuindu-şi că deosebesc prin miros duşmanul de prieten, că sunt la rândul lor adulmecaţi de uriaşi canibali, vârcolaci şi erinii, aducând scârbavnicilor lor zei jertfe duhnitoare, fumegânde. De spaimă, nu alta! "Nebunul vede cu nasul" mai mult decât cu ochii şi probabil că lumina raţiunii de Domnul dată mai avea de lucit încă o mie de ani, înainte ca resturile credinţei primitive să fie alungate.

Ah, şi bietul copilaş! Nevinovatul de el! Stă şi moţăie în coş şi nici nu visează ce netrebnice bănuieli cad asupra lui. Cică n-ai mirosi ca toţi copiii oamenilor, auzi ce îndrăzneşte să zică nesimţitoarea aceea. Ce să mai spui la aşa ceva? Nani, nani!

Şi legănă uşor coşul pe genunchi, mângâind sugarul cu degetul pe cap şi spunându-i din când în când "nani, nani", ceea ce i se părea o expresie cu totul tandră şi liniştitoare pentru un prunc. "Cică ar trebui să miroşi a caramel, ce prostie, nani, nani!"

După un timp, retrăgându-şi degetul şi ţinându-l sub nas, îl adulmecă, dar nu simţi nimic altceva decât izul de varză acră pe care o mâncase la prânz.

Stătu o clipă la-ndoială, uitându-se în jur dacă nu-l pândeşte nimeni, apoi înălţă coşul şi îşi cufundă înăuntru gogonatul nas. Amuşină capul sugarului, în speranţa de a-i sorbi vreo aromă, atât de aproape, că părul subţire-roşiatic de copil îi gâdilă nările. Nu prea ştia el cum ar trebui să miroasă la cap un sugar. Desigur, era limpede, nu a caramel, doar caramelul era zahăr ars, şi cum să miroasă a zahăr ars un prunc până atunci băutor numai de lapte?! A lapte poate, a lapte de doică. Dar nici vorbă de aşa ceva. Atunci a păr, a piele, păr şi poate un pic de sudoare de copil. Terrier amuşină, presupunând că va simţi ceva din toate acestea. Dar nu, nimic. Cu toată bunăvoinţa, nimic. Probabil, gândi el, că un sugar nu miroase. Dacă e ţinut curat, tocmai că nu miroase, aşa cum nu vorbeşte, nu aleargă şi nu scrie. Toate acestea vin odată cu vârsta. Omul, la drept vorbind, răspândeşte o mireasmă abia la pubertate. Aşa e şi nu altminteri. Nu scria oare încă Horaţiu: "Zburdă feciorul, fecioara-nflorind miresmează ca dalba narcisă...?" - şi doar romanii se pricepeau la aşa ceva! Aroma omenească e întotdeauna aceea a cărnii - deci una păcătoasă. Cum dar să aibă miros un sugar, care nici în vis nu cunoaşte păcatele cărnii? Cum să miroasă el? Nani, nani! Nicicum!

Puse iar coşul pe genunchi, legănându-l uşor. Copilul mai dormea încă adânc. Pumnişorul drept ieşea roşiatic de sub pătură, tresărind uneori când atingea obrazul. Terrier surâse, aflându-se dintr-odată la largul său. Pentru o clipă îşi îngădui fantasticul gând că el însuşi e tatăl. Că n-ar fi călugăr, ci un cetăţean oarecare, un cinstit meseriaş care şi-a luat o femeie caldă, amirosind a lână şi lapte şi a zămislit cu ea un fiu pe care îl legăna acum pe propriii săi genunchi, era chiar odrasla sa, nani, nani... Plăcut îi era un asemenea gând. Avea ceva atât de la-locul-său. Un tată îşi leagănă pruncul pe genunchi, nani, nani, iată o imagine de când lumea şi totuşi nouă şi potrivită cât lumea va dăinui, da! Terrier se simţi uşor înduioşat şi deveni aproape sentimental.

Atunci se trezi copilul. Întâi cu nasul. Măruntul nas mişcă, trăgându-se în sus şi amuşinând. Sorbi aerul şi fornăi, scoţându-l afară în pufnituri scurte, ca la un strănut neterminat. Apoi nasul se strâmbă, iar copilul deschise ochii. Erau de o culoare nedefinită, ceva între cenuşiul stridiilor şi alburiu-cremosul opal, acoperit de un fel de văl mucilaginos şi evident încă nu prea potriviţi pentru văz. Lui Terrier i se păru că nici nu-l zăresc; cu totul altfel, nasul. În timp ce ochii maţi ai copilului se uitau ponciş în nedefinit, nasul părea să ţintească un ţel precis, iar Terrier avu straniul simţământ că acela e chiar el, Terrier însuşi. Măruntele nări se umflară în chiar mijlocul feţei copilului ca o floare care se deschide. Sau mai degrabă ca ventuzele acelor mici plante carnivore cultivate în grădina botanică a regelui. Ca şi acelea, păreau să stârnească un sorb teribil. Lui Terrier i se năzări că pruncul îl vede cu nările, că îl cercetează atent, mai pătrunzător decât ar fi putut-o face cu ochii, de parcă ar înghiţi cu nasul ceva care pornea de la el, Terrier, ceva ce el nu putea opri sau ascunde... Copilul cel nemirositor îl mirosea pe el fără nici o ruşine, chiar aşa! Îl adulmeca! Şi dintr-odată i se păru că-şi duhneşte lui însuşi - a sudoare şi oţet, a varză acră şi haine nespălate. I se păru că se vede gol şi urât, cum s-ar holba la el cineva care nu pune nimic de la sine. Care-l străbate cu mirosul până dincolo de piele, către adâncul fiinţei. Cele mai delicate simţiri, cele mai murdare gânduri se aflau despuiate în faţa acelui nas mic şi lacom care nici măcar nu era încă nas, ci doar un ciot cârn, un mic organ mereu încreţit, umflat, vibratil. Terrier se cutremură. Îi era scârbă de sine. Îşi strâmbă la rândul său nasul ca de o rău-mirosire despre care nu voia să ştie nimic. Dus era gândul tainic că ar fi vorba de carnea şi sângele său. Spulberată idila sentimentală despre tată, fiu şi mamă înmiresmată. Ca sfâşiată, pânza de gânduri confortabil-învăluitoare ce-o fantazase în legătură cu pruncul şi cu el însuşi: Avea pe genunchi o fiinţă străină, rece, un animal duşmănos, şi dacă n-ar fi fost o fire atât de cumpănită, călăuzită de frica de Dumnezeu şi cercetarea raţională, l-ar fi azvârlit cât colo, ca pe un păianjen, cutremurat de scârbă.

Terrier se ridică dintr-o smucitură şi puse coşul pe masă. Voia să scape de obiectul acela cât mai repede, cât mai degrabă, cât mai pe loc.

Atunci începu să urle. Făcu ochii mici, căscă roşul gâtlej şi chirăi atât de respingător, că lui Terrier îi îngheţă sângele în vine. Scutură coşul cu mâna întinsă, strigând "nani, nani" ca să facă plodul să tacă, dar acesta urla cu atât mai tare, vânăt la faţă de tot, părând că o să plesnească răcnind.

Ducă-se! gândi Terrier, să dispară pe loc... "dracul" ăsta, ar fi vrut să spună, dar îşi luă seama şi îşi înghiţi vorba... să nu mai văd monstrul ăsta, plodul ăsta insuportabil!

Dar încotro? Ştia în cartier vreo duzină de doici şi orfelinate, dar i se păreau prea aproape, prea "pe pielea lui", obiectul trebuia dus mai departe, atât de departe încât să nu-i mai poată fi lăsat oricând la uşă, de preferinţă în altă dioceză, pe celălalt mal mai bine, ba şi mai bine extra muros, în foburgul Saint-Antoine, da! acolo trebuia dus urlătorul plod, departe spre răsărit, dincolo de Bastilia, unde noaptea porţile stau ferecate.

Îşi suflecă sutana şi înhăţă coşul răcnitor pornind în goană, alergând prin încâlceala uliţelor spre Rue du faubourg Saint-Antoine, în susul Senei, spre răsărit, afară din oraş, departe, departe afară până la Rue du Charonne şi pe ea până la capăt, unde, în apropierea mânăstirii Madeleine de Trenelle, ştia el adresa unei anumite Madame Gaillard, care lua în pensiune copii de orice vârstă şi orice categorie, atâta vreme cât se găsea cineva să plătească pentru ei, iar acolo dădu în primire plodul ce încă urla, plăti pe un an înainte şi îşi luă tălpăşiţa înapoi spre oraş, aruncând, odată ajuns la mânăstire, hainele de pe el ca pe nişte spurcăciuni, spălându-se din cap până în picioare şi strecurându-se în patul chiliei sale, unde făcu multe cruci, rugându-se îndelung, până ce, într-un târziu, adormi uşurat.

4

Deşi nu împlinise încă treizeci de ani, Madame Gaillard îşi trăise traiul. Văzută din afară, îşi arăta vârsta adevărată şi în acelaşi timp de două, trei şi o sută de ori mai mult, anume ca mumia unei fecioare; pe dinăuntru însă era moartă de mult. Copilă fiind, încasase de la taică-său o lovitură cu vătraiul în frunte, tocmai deasupra rădăcinii nasului, pierzând de atunci simţul mirosului, orice idee despre căldura sau răceala omenească şi în general orice patimă. Datorită acelei lovituri, duioşia îi era străină cât şi dezgustul, bucuria cât disperarea. Nu simţise nimic nici mai târziu, când se împerechease cu un bărbat, nici născându-şi copiii. Nu-i păsa nici de cei care-i mureau, nu se bucura nici de cei rămaşi. Nici nu clipi când bărbatu-său o cotonogi, nu simţi nici o uşurare când acesta se prăpădi de holeră la Hôtel-Dieu. Singurele senzaţii pe care le cunoştea erau o foarte uşoară adumbrire când se apropia migrena lunară şi o foarte uşoară înseninare când scăpa de ea. Altminteri, această moartă femeie nu simţea nimic.


Asemenea căpuşă era plodul Grenouille. Trăia închistat în-de-sine şi aştepta vremuri mai bune. Nu-şi lăsa-n lume decât murdăriile; nici un zâmbet, nici un strigăt, nici o licărire a ochilor, nici măcar un miros propriu. Orice altă femeie ar fi aruncat acest monstru de plod. Nu şi Madame Gaillard. Care nu simţea că el n-are miros şi nu aştepta de la el nici o reacţie sufletească, fiindcă propriul suflet îi era ferecat.

În schimb, ceilalţi copii simţiseră imediat cum stau lucrurile cu Grenouille. Nou-venitul le fusese nesuferit încă din prima zi. Ocoleau cutia în care stătea culcat şi se strângeau unii în alţii în culcuşurile lor, de parcă în cameră s-ar fi făcut mai frig. Alţii visau că li se taie răsuflarea. Cei mari şi-au strâns într-o zi toate forţele să-l sugrume. I-au îngrămădit peste faţă zdrenţe, pături şi paie, îngreunând totul cu cărămizi. Când fu scos la lumină în dimineaţa următoare de către Madame Gaillard, era stârcit, zdrobit şi vânăt, dar nu murise. Au mai încercat, zadarnic, de câteva ori. Cu propriile mâini nu îndrăzneau să-l strângă de gât, nici să-i astupe cu ele nasul şi gura, ceea ce ar fi fost o metodă sigură. Nu voiau să-l atingă. Le era silă ca de un păianjen gras pe care nu vrei să-l striveşti cu propria mână.

Când a mai crescut, au renunţat să-l omoare. Înţeleseseră că nu poate fi distrus. Se străduiau în schimb să nu-i iasă în cale, să fugă de unde e el şi în orice caz se fereau să-l atingă. Nu-l urau. Nu erau nici geloşi, nici nu-l pizmuiau din pricina mâncării. Pentru asemenea sentimente n-ar fi existat în casa Gaillard nici cel mai mic imbold. Le era, pur şi simplu, nesuferită prezenţa lui. Nu-i simţeau vreun miros. Le era frică de el.

5

Cu toate astea, la drept vorbind, n-ar fi avut de ce să inspire frică. Odată ce mai crescuse nu era nici prea mare, nici prea zdravăn, ci doar, într-adevăr, urât, dar nu atât de urât încât să sperie oamenii. Nu era nici agresiv, nici stângaci, nici perfid, nu provoca. Mai degrabă se ţinea deoparte. Chiar şi inteligenţa sa era cu totul altfel decât înspăimântătoare. Pe picioare a început să stea abia pe la trei ani, primul cuvânt l-a spus la patru, anume cuvântul "peşti", care a răbufnit ca un ecou din el într-un moment de tulburare lăuntrică, la auzul unui vânzător de peşti care urca, în depărtare, pe Rue de Charonne, strigându-şi marfa. Următoarele cuvinte rostite au fost "muşcată", "poiată", "curechi" şi "Jacqueslorreur", ultimul fiind numele unui ajutor de grădinar de la apropiatul aşezământ monahal Filles de la Croix, care isprăvea din când în când pentru Madame Gaillard muncile cele mai grele şi cele mai grosolane, remarcându-se pentru faptul de a nu se fi spălat în toată viaţa lui nici măcar o singură dată. Adverbe, adjective şi cuvinte de umplutură nu prea folosea. În afară de "da" sau "nu" - spuse de altfel pentru prima oară foarte târziu - rostea numai substantive, de fapt numai nume proprii de lucruri concrete, plante, animale şi oameni, şi numai când aceste lucruri, plante, animale sau oameni îi copleşeau într-un mod de neevitat mirosul.

Cuvântul "lemn" l-a pronunţat stând pe o stivă de buşteni de fag, care trosneau de căldură în soarele de martie. Mai văzuse lemn de o sută de ori înainte, iar cuvântul îl auzise de sute de ori. Îl şi înţelegea, deoarece fusese deseori trimis iarna afară să aducă lemne. Dar lemnul ca obiect nu i se păruse niciodată într-atât de interesant încât să-şi dea osteneala de a-l numi. Aceasta s-a întâmplat abia în ziua aceea de martie când s-a aşezat pe stivă. Grămada fusese orânduită de către Madame Gaillard în partea de sud a şopronului, sub acoperiş, ca un fel de bancă. În partea de sus a stivei buştenii miroseau ars-dulceag, din adâncuri urca o mireasmă de muşchi, iar din peretele de molid al şopronului cădea asupra căldurii o fărâmicioasă aromă de răşină.

Grenouille stătea pe stivă cu picioarele întinse, cu spinarea sprijinită de peretele şopronului, şi închisese ochii, nemişcat. Nu făcea decât să aspire parfumul care se ridica în juru-i şi care se aduna sub acoperiş ca sub o scufie. Îl sorbea, se inunda de el, se impregna până la ultimul por dinlăuntru, devenea el însuşi lemn, ca o păpuşă de lemn, ca un Pinocchio întins pe mormanul de trunchiuri, ca mort, până ce, după multă vreme, poate abia după o jumătate de oră, rosti gâtuit cuvântul "lemn". Îl vomă, de parcă ar fi fost plin de aşchii, până peste urechi, de parcă pântecele, gâtlejul, nasul i-ar fi fost umplute cu lemn. Iar rostirea îl aducea în fire, îl salva tocmai când copleşitoarea prezenţă ligniferă, aroma sa, ameninţa să-l sufoce. Se ridică zgomotos, se lăsă să alunece de pe stivă şi porni clătinându-se ca pe picioare de lemn.

Rămase zile întregi năpădit de intensa experienţă olfactivă şi de câte ori amintirea-i urca prea puternic în el, bolborosea invocator în-de-sine "lemn, lemn".

Învăţă astfel să vorbească. Greutăţile cele mai mari le-a avut cu acele cuvinte care nu desemnau un obiect mirositor, concepte abstracte, mai ales cele de natură etică sau morală. Nu era în stare să le reţină, le confunda, şi chiar ca adult le folosea fără plăcere şi adesea greşit: drept, conştiinţă, Dumnezeu, bucurie, răspundere, umilinţă, recunoştinţă etc. - ce trebuia exprimat prin ele i-a fost şi i-a rămas neclar.

Pe de altă parte, limbajul de toate zilele aproape că nu-i mai ajungea pentru a numi toate acele lucruri pe care le adunase în sine ca pe nişte concepte olfactive. În curând ajunse să desluşească nu numai aroma de lemn, ci şi a tuturor soiurilor, arţar, stejar, pin, ulm, păr, lemn vechi, nou, putred, muced, acoperit cu muşchi, ba chiar mirosul de buştean, aşchii sau rumeguş - şi cu mirosul le percepea atât de diferit, cum alţii nici cu văzul nu le-ar fi deosebit. La fel i se întâmpla şi cu celelalte. Că băuturii albe pe care Madame Gaillard o împărţea internilor ei în fiecare dimineaţă i se spunea în toate cazurile lapte, deşi, după cum simţea Grenouille, avea în fiecare dimineaţă altă aromă şi alt gust, după cât era de cald, după vaca de la care fusese muls şi felul hranei aceleia, după măsura smântânirii şi tot aşa... că fumul, acea mirositoare alcătuire sticlind de sute de miresme individuale, preschimbându-se şi amestecându-se într-o nouă unitate la fiecare minut, în fiecare secundă, nu avea decât tocmai acel nume de "fum"... că pământul, priveliştea, aerul, umplute de alt miros la fiecare pas, la fiecare altă suflare, însufleţite astfel mereu de o nouă identitate, nu erau totuşi desemnate decât de acele trei greoaie cuvinte - toate aceste groteşti neînţelegeri între bogăţia lumii percepute olfactiv şi sărăcia limbajului îl făceau pe băiatul Grenouille să se îndoiască de însuşi sensul limbii; de aceea catadicsea să o folosească în legăturile sale cu ceilalţi numai când era neapărată nevoie.

La şase ani îşi percepuse olfactiv lumea înconjurătoare din toate punctele de vedere. Nu era la Madame Gaillard acasă nici un obiect, în nordica Rue de Charonne nici un loc, om, piatră, pom, tufă sau gard, nici un colţ cât de mic pe care să nu-l cunoască sau recunoască după miros, păstrându-l definitiv în amintire cu toată unicitatea clipei. Adunase zece mii, o sută de mii de mirosuri particulare specifice, ţinându-şi-le pe toate la îndemână, atât de limpezi, de pregătite, încât remirosindu-şi-le nu numai că şi le amintea, ci le simţea mirosul reamintindu-şi-le, ba, mai mult, se pricepea să le combine între ele în pura-i închipuire, născocind mirosuri care în lumea reală nici nu existau. Era ca şi cum ar fi stăpânit un uriaş, de el însuşi inventat vocabular de miresme, care-i îngăduia să formeze un număr de fraze olfactive aproape după voia-i de mare - şi aceasta la o vârstă la care alţi copii abia bâlbâie, cu din greu pisălogitele lor cuvinte, primele fraze convenţionale, cu totul neîndestulătoare pentru descrierea lumii. Talentul său ar fi fost de asemuit mai degrabă celui al unui copil-minune muzician care desprinsese, ascultând, din melodii şi armonii alfabetul tonurilor de sine stătătoare şi acum compunea singur melodii şi armonii cu totul noi - deosebirea fiind, desigur, că alfabetul mirosurilor era în mod inegal mai mare şi mai diferenţiat decât acela al sunetelor, o altă deosebire mai fiind şi că activitatea creatoare a copilului-minune Grenouille se desfăşura numai înlăuntrul său şi nu putea fi percepută de altcineva decât de el însuşi.

Deveni tot mai închis către lumea din afară. Mai degrabă hălăduia de unul singur prin nordicul foburg Saint-Antoine, prin grădini de zarzavat, prin vii, peste câmpuri. Uneori nu se mai întorcea seara acasă, rămânea dispărut cu zilele. Răbda pedeapsa cu bastonul de rigoare fără a-şi arăta durerea. Nu i-au schimbat purtarea nici arestul acasă, nici oprirea hranei, nici muncile. Trecerea, timp de un an şi jumătate, pe la şcoala parohială Notre Dame de Bon Secours rămase fără vreun efect vizibil. Izbuti să silabisească puţin şi să-şi scrie propriul nume, nimic mai mult. Învăţătorul îl socoti debil mintal.

În schimb, Madame Gaillard băgase de seamă că are unele însuşiri şi particularităţi cu totul neobişnuite, dacă nu supranaturale: astfel, părea să-i fie deplin străină acea teamă de întuneric şi noapte pe care o au toţi copiii. Putea fi trimis oricând în pivniţă, unde ceilalţi abia dacă îndrăzneau să pătrundă cu vreo lampă, sau afară la şopron după lemne, pe bezna cea mai chioară. Nu-şi lua niciodată vreo lumină şi totuşi se descurca şi aducea îndată lucrul după care fusese trimis, fără a nimeri altceva din greşeală, fără a se împiedica sau a răsturna ceva. Mai ciudat încă, desigur, era faptul că, aşa cum credea Madame Gaillard să fi observat, era în stare să străvadă prin hârtie, stofă, lemn, ba chiar şi prin bine-zidiţii muri şi prin uşile închise. Ştia câţi interni se află în dormitor şi care anume, fără a fi călcat măcar pe acolo. Ştia, încă înainte ca ea să fie despicată, că în conopidă se află o omidă. Iar odată, când îşi ascunsese banii atât de bine încât nu-i mai găsea nici ea însăşi (îşi schimba mereu ascunzişurile), el arătă, fără a căuta nici o clipă, undeva către spatele grinzii căminului, şi, într-adevăr, acolo se aflau! Era în stare să desluşească şi viitorul, vestind de pildă vizita unei persoane cu mult înainte de sosirea ei sau prevestind infailibil apropierea unei furtuni, cât încă pe cer nu sta nici cel mai mic nor. Că toate astea nu cu privirile, ci cu nasul tot mai acut şi precis-mirositor le vedea - omida în conopidă, banii după grindă, oamenii prin pereţi şi la o depărtare de mai multe rânduri de străzi - aşa ceva Madame Gaillard n-ar fi gândit nici în vis, chiar dacă lovitura cu vătraiul i-ar fi lăsat olfactoriul nebetegit... Era convinsă că băiatul - imbecil sau nu - trebuie să aibă un "al treilea ochi". Şi, fiindcă ştia că aceia cu încă un văz atrag nenorocirea şi moartea, începu să-l socoată sinistru. Dar cu mult mai neplăcut, de-a dreptul insuportabil îi era gândul că stă sub acelaşi acoperiş cu cineva care are darul de a vedea prin pereţi şi prin grinzi arginţii bine dosiţi; de îndată ce descoperi această putinţă a lui Grenouille, încercă să scape de el, şi se nimeri că tocmai pe-atunci - Grenouille împlinise opt ani - mânăstirea Saint-Merri îşi sistă plăţile anuale fără a anunţa din ce cauză. Madame nu somă. Aşteptă încă, de formă, o săptămână, iar când banii cuveniţi tot nu sosiră, luă băiatul de mână şi porni cu el în oraş.

Cunoştea aproape de râu, în Rue de la Mortellerie, un tăbăcar pe nume Grimal, a cărui nevoie de forţe tinere de muncă era notorie - nu că i-ar fi trebuit ucenici sau calfe, ci mână de lucru ieftină. Fiindcă meseria cerea anumite munci - descărnarea unor piei de animale în curs de putrefacţie, amestecarea unor fierturi otrăvitoare cu tananţi şi coloranţi, îndepărtarea unor argăseli acide - care erau atât de primejdioase pentru viaţă, încât un meşter cu simţul răspunderii nu-şi irosea, în măsura posibilităţilor, ajutoarele şcolite, ci şomeri prăpădiţi, vagabonzi sau, pur şi simplu, copii fără adăpost, de care, la o adică, nu mai întreba nimeni. Bineînţeles, Madame Gaillard îşi dădea seama că, date fiind limitele omeneşti, Grenouille n-avea nici o şansă de supravieţuire în tăbăcăria lui Grimal. Dar nu era ea femeia care să-şi facă griji. Doar îşi făcuse datoria. Obligaţiile de îngrijire încetaseră. Ce se întâmpla cu ocrotitul n-o mai privea pe ea. Dacă scăpa cu viaţă, bine, dacă murea, iar bine, principalul era să fie totul legal. Aşa că îi ceru lui Monsieur Grimal să-i dea în scris că-i lăsase în seamă băiatul, semnă la rândul ei de primire pentru suma de cincisprezece franci despăgubire, şi porni iar spre casă, spre Rue de Charonne. N-avea nici cea mai mică mustrare de conştiinţă. Socotea, dimpotrivă, că a acţionat nu numai legal, ci şi corect, fiindcă păstrarea unui copil pentru care nu mai plătea nimeni ar fi devenit în mod necesar o povară pentru ceilalţi copii şi chiar pentru ea însăşi, primejduindu-le viitorul, poate şi pe al ei, adică adăpostita ei moarte particulară, singurul lucru pe care şi-l mai dorea în viaţă.

Cum în acest punct al povestirii o vom părăsi pe Madame Gaillard, spre a n-o mai reîntâlni, nici măcar mai târziu, să-i zugrăvim în câteva fraze sfârşitul. Madame, deşi lăuntric moartă încă din copilărie, a ajuns spre nefericirea ei foarte, foarte bătrână. La anul 1782, având aproape şapte decenii, îşi încetă activitatea, cumpărând, cum îşi propusese, o rentă spre a sta de acum în casă şi a-şi aştepta moartea. Dar moartea nu venea. În locul ei se întâmplă ceva ce nimeni pe lume n-ar fi prevăzut şi ce nu se petrecuse încă vreodată în ţară, şi anume o revoluţie, adică o razantă transformare a tuturor relaţiilor sociale, morale şi transcendentale. Revoluţia aceasta nu avu pentru început nici un efect asupra Madamei Gaillard şi a destinului ei. Mai târziu însă - pe când avea aproape optzeci de ani - se răspândi dintr-odată vestea că acela de la care cumpărase renta a fost nevoit să emigreze, că i s-au luat proprietăţile şi avutul i-a fost vândut la licitaţie unui fabricant de nădragi. O vreme această veste nu păru nici ea fatală pentru Madame Gaillard, fiindcă fabricantul de nădragi plătea mai departe, punctual, renta. Dar veni şi ziua când nu-şi mai primi paralele sub formă de monede sunătoare, ci în chip de foiţe tipărite, ceea ce a fost începutul sfârşitului ei material.

După doi ani, renta nu mai ajungea nici măcar pentru plata lemnelor de foc. Madame se văzu silită să-şi vândă casa la un preţ de nimic, fiindcă în afară de ea se iviră deodată mii de alţi oameni nevoiţi să-şi vândă casa. Din nou nu primi în schimb decât tot acele foiţe stupide, care peste doi ani nu mai avură aproape nici o valoare, iar în anul 1797 - mergea acum pe nouăzeci - îşi pierduse tot avutul adunat cu japca într-un veac de strădanie şi locuia într-o minusculă odăiţă mobilată din Rue des Coquilles. Şi în fine, abia acum, cu zece, cu douăzeci de ani mai târziu, veni şi moartea sub înfăţişarea de lungă durată a unei gâlci care o înşfăcă pe Madame de gâtlej şi-i luă întâi pofta de mâncare, apoi glasul, încât nu avu cum să se împotrivească prin nici un cuvânt când fu dusă la Hôtel-Dieu. Acolo fu transportată în aceeaşi sală cu sute de muribunzi în care-şi dăduse şi bărbatul ei duhul, înghesuită într-un pat comun cu alte de tot străine femei, încât zăceau corp lângă corp, şi lăsată să moară public vreme de trei săptămâni. Apoi, cusută într-un sac, aruncată, la ora patru dimineaţa, împreună cu alte cincizeci de cadavre, într-o căruţă, o purtară în clinchetul subţire al unui clopoţel către noul cimitir Clamart, spre a fi culcată acolo, întru veşnică odihnă, într-o groapă comună, sub un strat gros de var nestins.

Toate acestea s-au petrecut în 1799. Din fericire, Madame nu bănuia nicidecum ce soartă o aşteaptă în acea zi din anul 1747 când porni către casă, părăsindu-l pe Grenouille şi povestea noastră. Altminteri şi-ar fi pierdut, pesemne, încrederea în dreptate şi deci în singurul ţel pe care-l putea pricepe ea vieţii.


Pe de altă parte... sau poate tocmai datorită totalei sale lipse de sentimente, Madame Gaillard avea un nemilos simţ al ordinii şi dreptăţii. Nu-l scotea în câştig şi nu-l păgubea pe nici unul dintre copiii care-i fuseseră încredinţaţi. Le punea trei mese pe zi, nici o înghiţitură în plus. Pe cei mici îi schimba zilnic exact de trei ori şi numai până la a doua aniversare. Cine se mai scăpa după aceea pe el încasa o palmă întru mustrare şi o masă mai puţin. Din banii de întreţinere folosea exact jumătate pentru pruncii încredinţaţi, jumătatea cealaltă, exact, pentru sine. Nu încerca să-şi sporească folosul în vremuri mai ieftine; dar nici pe scumpete nu dădea vreun bănuţ de la ea, chiar dacă era vorba de viaţă şi de moarte. Aşa n-ar mai fi făcut nici o afacere. Avea nevoie de acele parale. Îşi făcuse foarte amănunţit socotelile. Voia să-şi asigure pentru bătrâneţe o rentă şi în afară de asta să-i rămână suficient ca să-şi poată îngădui să moară acasă, nu să crape la Hôtel-Dieu ca bărbatu-său. Moartea lui, în sine, o lăsase rece. Dar o îngrozea ideea de a muri în public, la comun, alături de sute de alţi străini. Tot ce-şi dorea era să-şi îngăduie o moarte particulară şi pentru asta îi trebuia orice strop din banii de pensiune. E drept că în unele ierni îi muriseră trei sau patru din cele două duzini de mici locatari. Însă cu toate acestea stătea mult mai bine decât grosul celorlalte "mame adoptive" particulare şi întrecea pe departe marile orfelinate, bisericeşti sau de stat, ale căror pierderi erau adesea de nouă zecimi. Avea însă şi de unde să înlocuiască. Anual, Parisul producea peste zece mii de copii găsiţi, bastarzi şi orfani. Aşa că eventualele pierderi nu erau prea dureroase.

Pentru micul Grenouille, stabilimentul acestei Madame Gaillard a fost o adevărată binecuvântare. N-ar fi supravieţuit probabil nicăieri în altă parte. Aici însă, la această săracă-de-suflet femeie, i-a priit. Avea o constituţie robustă. Cine supravieţuise ca el unei naşteri la gunoi nu se mai lăsa scos din lume atât de uşor. Era în stare să mănânce zile la rând apătoasele supe, o scotea la capăt cu laptele cel mai subţire, răbda legumele cele mai putrede şi carnea cea mai stricată. De-a lungul copilăriei scăpase cu viaţă atât de pojar, cât şi de dizenterie, vărsat de vânt, holeră, de o prăbuşire în fântână de la înălţimea de şase metri şi de o opărire a pieptului cu apă clocotită. Rămăsese, ce-i drept, cu cicatrice, zgârieturi, cruste, cu un picior cam schilod pe care-l târâia, dar trăia. Îndura orice, ca o bacterie rezistentă, şi se mulţumea cu orice, cum căpuşa de pe trunchi de copac trăieşte dintr-un strop de sânge dobândit cu ani în urmă. Pentru corp îi era necesar doar un minim de hrană şi îmbrăcăminte. Pentru suflet nu avea nevoie de nimic. Ocrotire, înclinaţie, duioşie, iubire - sau cum li se zice tuturor celor necesare unui prunc - de toate acestea copilul Grenouille se lipsea cu desăvârşire. Mai mult, ni se pare că singur făcuse în aşa fel încât să se lipsească de ele, ca să scape cu viaţă. Strigătul care a urmat naşterii sale, strigătul de sub tejghea, prin care se adusese pe sine aminte, împingând-o pe maică-sa la eşafod, nu căuta din instinct nici milă, nici dragoste. Era un strigăt bine cântărit, s-ar spune chiar îndelung cântărit, prin care nou-născutul se decidea împotriva iubirii şi totuşi pentru viaţă. În acele împrejurări, una nici nu era posibilă decât fără cealaltă, şi dacă le-ar fi pretins pe-amândouă, fără îndoială s-ar fi dus pe copcă curând. Ar fi putut atunci să apuce pe-al doilea drum ce-i era deschis, şi anume să tacă, alegând trecerea naştere-moarte fără ocolul prin viaţă, şi astfel ar fi cruţat lumea întreagă şi s-ar fi cruţat şi pe sine de multe nenorociri. I-ar fi trebuit însă, pentru a ieşi atât de modest din scenă, măcar o infimă fărâmă de amabilitate înnăscută, ceea ce Grenouille nu avea nicidecum. S-a decis pentru viaţă din pură încăpăţânare şi răutate.

Bineînţeles că n-a luat hotărârea cum o face un adult, care-şi foloseşte mai multa sau mai puţina judecată şi experienţă pentru a alege între diferite posibilităţi. Totuşi s-a decis, vegetativ, aşa cum un bob de fasole aruncat se hotărăşte să încolţească sau s-o lase mai bine baltă.

Sau precum căpuşa de pe copac, căreia viaţa nu are ce să-i ofere decât o perpetuă hibernare. Căpuşa mică, urâtă, care-şi strânge ghem corpul plumburiu, pentru a oferi lumii din afară o suprafaţă cât mai redusă; care-şi lustruieşte şi-şi întăreşte pielea să nu emane, să nu transpire nimic către lume. Căpuşa care se face întru totul măruntă şi nearătoasă, pentru ca nimeni să n-o vadă şi s-o strivească. Căpuşa însingurată, stând ghemuită în sine pe trunchiul ei, oarbă, surdă şi mută, nefăcând altceva decât să adulmece, să adulmece ani şi ani sângele animalelor care trec prin împrejurimi şi pe care prin forţele-i proprii nu le va ajunge nicicând. Şi-ar putea da drumul să cadă. S-ar putea lăsa pe pământul pădurii, târându-se încoace şi încolo câţiva centimetri cu minusculelei-i picioare, lăsându-se în voia morţii sub frunziş, Domnul ştie că n-ar fi nici o pagubă. Dar, încăpăţânată, încrâncenată, scârboasă, căpuşa rămâne ghemuită în loc, trăieşte şi aşteaptă. Aşteaptă până ce o împrejurare cu totul neaşteptată îi mână, prin făptura unui animal, sângele direct sub copac. Abia atunci îşi părăseşte-nchistarea, se lasă să cadă, îşi înfige ghearele, străpunge şi muşcă din carnea străină...