Eseuri de îndrăgostit

 

Alain de Botton
Eseuri de îndrăgostit
Traducere din engleză de Oana Cristescu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction



*****
Intro

Alain de Botton s-a născut în anul 1969, la Zürich. În 1977, familia lui se stabileşte în Marea Britanie, unde Alain de Botton şi-a făcut studiile şi trăieşte în prezent. A urmat cursuri de istorie la Cambridge, luându-şi masteratul în 1991, după care a obţinut un masterat în filozofie la King's College, University of London, în 1992. Este fondatorul Şcolii londoneze The School of Life (2008), care promovează o nouă viziune asupra educaţiei, şi al organizaţiei Living Architecture (2009). Până acum, i-au apărut 13 cărţi de factură eseistică, dezbătând într-o manieră neconvenţională teme fundamentale precum dragostea, religia, frumosul etc.
 
Eseuri de îndrăgostit (Essays in Love, 1993), prima lui carte, l-a consacrat rapid pe scriitorul de numai 23 de ani, devenind bestseller internaţional. Alain de Botton publică în ritm constant lucrări de mare succes, care sunt traduse în 30 de ţări: The Romantic Movement (1994), Kiss & Tell (1995), How Proust Can Change Your Life (1997), The Consolation of Philosophy (2000), The Art of Travel (2002), Status Anxiety (2004), The Architecture of Happiness (2006), The Pleasures and Sorrows of Work (2009), A Week at the Airport (2009), Religion for Atheists (2011), How to Think More About Sex (2012). Cea mai recentă carte a sa, Art as Therapy, a apărut în 2013.
 
Alain de Botton a fost ales în 2011 Fellow of the Royal Society of Literature.
 

***

Publicat în 30 de ţări, Eseuri de îndrăgostit s-a vândut în peste două milioane de exemplare.

Un băiat iubea o fată: o poveste veche de când lumea, dar inepuizabilă, pentru că fiecare cuplu o (re)trăieşte în felul său. Cei doi îndrăgostiţi din cartea lui Alain de Botton se întâlnesc într-un avion al companiei British Airlines, deasupra Canalului Mânecii. Chloe este graficiană, iar naratorul îndrăgostit şi introspectiv - arhitect. Londra devine teatrul zadarnicelor chinuri ale dragostei, iar mintea tânărului arhitect încearcă, tot zadarnic, să-şi explice inexplicabilul. Dar, întrucât inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte, cum spunea Pascal, toată înţelepciunea lumii nu-l va ajuta să-şi dea seama unde a greşit.
 
Combinaţie inedită de ficţiune şi nonficţiune, Eseuri de îndrăgostit surprinde inefabilul unei poveşti de dragoste, în sublimul şi ridicolul, patima şi spleenul, frumuseţea şi urâţenia ei. Ochiul scrutător al bărbatului îndrăgostit de Chloe observă cele mai insignifiante detalii, iar mintea lui analitică le interpretează până la epuizare. Demersul lui este sortit eşecului (cine poate explica misterul iubirii), iar cerebralul tânăr o va afla pe pielea lui. Degeaba îi invocă pe Platon, Kant, John Stuart Mill, Nietzsche, Wittgenstein, Pascal, La Rochefoucauld, Stendhal, Goethe, Freud sau Roland Barthes; nu va scăpa de nici una dintre emoţiile unei idile care-şi urmează cursul. Narativ şi reflexiv, raţional şi sentimental, romanul Eseuri de îndrăgostit cartografiază un teritoriu pe a cărui hartă fiecare dintre cititori va adăuga coordonatele experienţei personale.
 
"O carte inteligentă, amuzantă, sofisticată, concisă şi plină de observaţii juste." (Spectator)
 
"Un tur de forţă, o minunăţie de prim roman. O poveste de iubire obişnuită agrementată cu reflecţii filozofice, ironii subtile, jocuri de cuvinte şi desene în peniţă. Un roman despre narcisismul romantic - stimulator din punct de vedere intelectual şi impresionant din punct de vedere emoţional." (Kirkus Reviews)

Capitolul al IV-lea. Autenticitatea

1. Una din ironiile iubirii este că e mult mai uşor să seducem pe cei de care suntem cel mai puţin atraşi; seriozitatea dorinţei oprind jocurile necesare nepăsării, atracţia creând un sentiment de inferioritate faţă de perfecţiunea pe care am găsit-o în persoana iubită. Dragostea mea pentru Chloe însemna că-mi pierdusem toată încrederea în propria valoare. Cine eram eu faţă de ea? Nu era oare cea mai mare onoare că acceptase să vină la această cină, că se îmbrăcase atât de elegant ("E bine aşa?", mă întrebase în maşină, "ar fi bine să fie, pentru că a şasea oară nu mă mai schimb"), ca să nu mai vorbim de faptul că era dispusă să reacţioneze la unele din lucrurile care ar putea ieşi (dacă reuşeam să-mi regăsesc limba) de pe buzele mele nemernice?

2. Era vineri seara, iar Chloe şi cu mine eram aşezaţi la o masă într-un colţ la Les Liaisons Dangereuses, un restaurant franţuzesc deschis recent la capătul lui Fulham Road. Nici că s-ar fi putut găsi un decor mai potrivit pentru frumuseţea lui Chloe - candelabrele aruncau umbre blânde asupra trăsăturilor ei, pereţii de un verde deschis asortându-se cu ochii ei. Şi, cu toate acestea, de parcă îngerul care stătea în faţa mea la masă m-ar fi făcut să amuţesc, am descoperit, după doar câteva minute de conversaţie animată, că-mi pierdusem capacitatea de a vorbi sau de a gândi şi nu mai eram în stare decât să desenez modele invizibile pe faţa de masă apretată şi să sorb inutil din paharul cu apă minerală.

3. Din această inferioritate a răsărit nevoia de a-mi asuma o personalitate care nu era a mea, un eu seducător care să descopere şi să reacţioneze la cerinţele acestei fiinţe superioare. Mă condamnase dragostea la a nu mai fi eu însumi? Poate nu pentru totdeauna, dar, dacă era s-o iau în serios, măcar în această fază a seducţiei, pentru că postura de seducător era cea care mă făcea să mă întreb: Ce i-ar face plăcere? şi nu: Ce mi-ar face mie plăcere? Mă întrebam: Cum i se pare cravata mea? în loc să mă întreb: Cum mi se pare mie? Dragostea mă făcea să mă privesc prin ceea ce-mi imaginam că ar fi ochii iubitei. Nu: Cine sunt eu?, ci Cine sunt eu pentru ea? Iar în mişcarea reflexivă a acestei întrebări, sinele meu nu avea cum să nu fie afectat de o oarecare rea-credinţă şi lipsă de autenticitate.

4. Această lipsă de autenticitate nu se manifesta neapărat prin minciuni flagrante sau prin exagerări. Pur şi simplu încerca să anticipeze orice ar fi vrut Chloe, astfel încât să pot adopta accentul pe care l-ar fi cerut rolul.
- Vrei nişte vin? am întrebat-o.
- Nu ştiu, tu vrei? mi-a răspuns ea cu o întrebare.
- Nu m-ar deranja, dacă tu ai chef, am replicat.
- Cum vrei tu, a continuat ea.
- E bine şi aşa, şi aşa.
- De acord.
- Deci luăm sau nu?
- Păi, nu cred că eu o să beau, a riscat Chloe.
- Ai dreptate, nici eu nu am chef, am fost eu de acord.
- Atunci hai să nu bem, a conchis.
- Perfect, să rămânem la apă.

5. Deşi sinele autentic se defineşte prin aceea că poate avea o identitate stabilă indiferent de companie, seara a evoluat într-o încercare neautentică de a mă descoperi şi forma în conformitate cu dorinţele lui Chloe. Ce aştepta ea de la un bărbat? Care erau gusturile şi orientările faţă de care trebuia să-mi ajustez purtarea? Dacă a fi în acord cu tine însuţi este considerat criteriul esenţial al personalităţii morale, atunci seducţia mă făcuse să pic testul etic. De ce minţisem în privinţa sentimentelor mele în faţa unei delicioase selecţii de vinuri, cărora tabla de deasupra capului lui Chloe le făcea o publicitate vizibilă? Pentru că alegerea mea păruse brusc nepotrivită şi grosolană în faţa setei ei de apă minerală. Seducţia mă împărţise în două: sinele adevărat (alcoolic) şi cel fals (acvatic).
 
6. A sosit primul fel, aranjat pe farfurii cu simetria unei grădini franţuzeşti.
- E prea frumos ca să-l atingi, a spus Chloe (ce bine cunoşteam sentimentul), n-am mai mâncat ton la grătar care să arate aşa.
Am început să mâncăm, dar singurul zgomot era cel al tacâmurilor pe porţelan. Nu părea să fie nimic de spus: Chloe fusese pentru prea mult timp singurul meu gând, dar era singurul gând pe care pentru moment nu-l puteam exprima. Tăcerea era o incriminare. Tăcerea alături de o persoană neatrăgătoare implică faptul că persoana te plictiseşte. Tăcerea alături de o persoană atrăgătoare te face să fii sigur că tu eşti cel insuportabil de plictisitor.

7. Tăcerea şi stângăcia pot fi iertate ca dovezi patetice ale dorinţei. Fiind atât de uşor să seduci pe cineva faţă de care te simţi indiferent, seducătorii cei mai stângaci pot fi consideraţi cu generozitate ca fiind cei mai sinceri. Când nu găseşti cuvintele potrivite dai dovadă că tocmai pe acelea vrei să le spui (dacă ai putea să le spui). Când în celălalt Liaisons Marchiza de Merteuil îi scrie Vicontelui de Valmont, îl ceartă pentru faptul că scrisorile lui de dragoste sunt prea perfecte, prea logice pentru a fi vorbele unui adevărat îndrăgostit, ale cărui gânduri ar trebui să fie dezlânate şi care n-ar fi capabil de fraze elegante. Limbajul se împiedică de dragoste, dorinţa nu este articulată (dar cu câtă bucurie aş fi schimbat în clipa aceea constipaţia mea cu vocabularul Vicontelui).

8. Dată fiind dorinţa mea de a o seduce pe Chloe, era esenţial să aflu mai multe despre ea. Cum îmi puteam abandona adevărata personalitate dacă nu ştiam ce personalitate falsă să adopt? Nu era o sarcină uşoară - un indiciu al faptului că pentru a înţelege pe cineva îţi trebuie ore de atenţie şi interpretare, spre a scoate la iveală adevăratul caracter dintre mii de vorbe şi acţiuni. Din păcate, răbdarea şi inteligenţa necesare erau mult deasupra capacităţii minţii mele nerăbdătoare şi îndrăgostite. Mă comportam ca un psiholog reducţionist, dornic să înghesuie o persoană în tiparele unor definiţii simple, deloc dispus să folosească atenţia unui romancier pentru a captura polivalenţa naturii umane. În timpul primului fel am gafat cu întrebări greoaie, în stil interviu: Ce-ţi place să citeşti? ("Joyce, Henry James, Cosmo dacă am timp"), Îţi place slujba ta? ("Toate slujbele sunt de rahat, nu crezi?"), În ce ţară ai locui dacă ai avea de ales? ("Mă simt bine aici, oriunde nu trebuie să cumpăr un adaptor de curent pentru uscătorul de păr"), Ce-ţi place să faci în weekenduri? ("Să mă duc la film sâmbăta, şi duminica să fac provizii de ciocolată, ca să am cu ce să-mi petrec deprimarea seara").

9. În spatele acestor întrebări stângace (cu fiecare întrebare pe care i-o puneam mi se părea că o cunosc din ce în ce mai puţin) se afla încercarea plină de nerăbdare de a ajunge la cea mai directă întrebare dintre toate, "Cine eşti tu?" (şi prin urmare "Cine ar trebui să fiu eu?"). Dar o asemenea abordare directă era evident sortită eşecului şi, cu cât mă apropiam mai tare, cu atât subiectul meu se fofila mai mult, povestindu-mi ce ziare citea şi ce muzică îi plăcea să asculte, astfel nelămurindu-mă deloc "cine" era - o dovadă, ca şi când mi-ar mai fi trebuit vreuna, despre capacitatea "eului" de a se autoeluda.

10. Lui Chloe nu-i plăcea să vorbească despre sine. Cea mai evidentă trăsătură a ei era poate o anumită modestie şi autodepreciere. De câte ori conversaţia ajungea la acest subiect, Chloe se exprima în cei mai aspri termeni. Nu era niciodată "eu", sau "Chloe", ci "o smintită ca mine", sau "câştigătoarea premiului Ofelia pentru isterie mută". Autoironia ei era cu atât mai atrăgătoare cu cât părea lipsită de rugăminţile voalate ale celor care-şi plâng singuri de milă, ea nu te invita la reacţia: "Sunt o proastă" / "Nu, nu eşti".

11. Copilăria lui Chloe nu fusese plăcută, dar era stoică în privinţa ei ("Detest dramatizările despre copilărie, cele care dau impresia că Iov a scăpat uşor"). Se născuse într-o familie fără dificultăţi financiare. Tatăl ei ("Toate problemele lui au început când părinţii l-au botezat Barry") fusese profesor de drept, mama ei ("Claire") avusese o florărie. Chloe era copilul mijlociu, o fată înghesuită între doi băieţi preferaţi şi perfecţi. Când fratele cel mare a murit de leucemie imediat după ce ea împlinise opt ani, durerea părinţilor s-a exprimat ca furie faţă de fiica lor, care, înceată la şcoală şi ursuză acasă, se încăpăţânase să trăiască în locul fiului iubit. A crescut în vinovăţie pentru ceea ce se întâmplase, sentiment pe care mama ei n-a încercat să-l spulbere. Îi plăcea să se agaţe de slăbiciunea cuiva şi nu renunţa la asta - astfel, lui Chloe i se reamintea continuu cât de slabe fuseseră rezultatele ei şcolare faţă de ale fratelui mort, cât de stângace era şi cât de nepotriviţi erau prietenii ei (lucru nu tocmai adevărat, dar care devenea din ce în ce mai adevărat cu fiecare menţionare). Chloe se îndreptase către tatăl ei în căutarea afecţiunii, dar acesta era la fel de zgârcit cu emoţiile pe cât era de generos cu cunoştinţele de drept, pe care i le împărtăşea pedant ca substitut - până în adolescenţă, când frustrarea lui Chloe s-a transformat în furie şi l-a înfruntat, pe el şi tot ceea ce reprezenta (ce bine că nu mă făcusem avocat sau profesor de drept).

12. Despre foştii iubiţi n-au apărut decât aluzii în timpul mesei: unul din ei lucrase ca mecanic de motociclete în Italia şi se purtase foarte rău cu ea, altul sfârşise în închisoare pentru deţinere de droguri, unul fusese filozof la London University ("Nu trebuie să fii Freud ca să-ţi dai seama că era tatăl cu care nu mă culcasem niciodată"), un altul pilot de teste pentru Rover ("Nici în ziua de azi nu pot să dau o explicaţie pentru ăsta. Cred că-mi plăcea accentul lui de Birmingham"). Dar nu se contura nici un tablou limpede şi, ca atare, modelul ei de bărbat ideal care mi se schiţa în minte avea nevoie de o constantă de reajustare. Erau lucruri pe care le lăuda şi le condamna la o frază distanţă, obligându-mă să rescriu frenetic personalitatea pe care voiam s-o prezint. Acum părea să laude vulnerabilitatea emoţională iar peste o clipă să o arunce peste bord în favoarea independenţei. La un moment dat proslăvea cinstea ca supremă valoare, ca apoi să justifice adulterul, din cauza ipocriziei şi mai mari pe care o reprezintă căsătoria.

13. Complexitatea vederilor ei a dus la o anumită schizofrenie în privinţa alor mele. Ce parte din mine să scot la iveală? Cum puteam să evit s-o îndepărtez fără să par insuportabil de plat? În timp ce continuam să mâncăm diverse (feluri-obstacole pentru tânărul Valmont), m-am trezit emiţând de probă o părere, doar pentru a o modifica subtil peste o clipă, ca să fie în concordanţă cu a ei. Fiecare din întrebările lui Chloe mă îngrozea, pentru că ar fi putut conţine fără să-mi dau seama ceva care s-o ofenseze irevocabil. Felul principal (raţă pentru mine, somon pentru ea) era ca o mlaştină minată - eram eu de părere că doi oameni ar trebui să trăiască numai unul pentru celălalt? Copilăria mea a fost dificilă? Am fost vreodată cu adevărat îndrăgostit? Cum a fost? Eram o persoană emotivă sau cerebrală? Cu cine am votat la ultimele alegeri? Care e culoarea mea preferată? Eram de părere că femeile sunt mai schimbătoare decât bărbaţii?

14. Pentru că implică riscul de a-i îndepărta pe cei care nu sunt de acord cu ceea ce spunem, originalitatea s-a dovedit a fi peste puterile mele. Nu am făcut decât să încerc să mă aliniez la ceea ce credeam că simte Chloe. Dacă îi plăceau bărbaţii duri, mă prefăceam dur, dacă îi plăcea windsurfingul, mă dădeam drept surfer, dacă detesta şahul, îl detestam şi eu. Ideea mea despre ce dorea ea de la un iubit era ca un costum foarte fix pe corp, iar personalitatea mea era ca un individ corpolent, aşa încât seara a fost ca procesul prin care un bărbat gras încearcă să intre într-un costum prea mic. Făceam eforturi disperate de a scăpa de umflăturile care nu se potriveau cu croiala, să-mi sug burta şi să-mi ţin respiraţia ca stofa să nu plesnească. Nu e de mirare că nu am fost atât de spontan pe cât mi-aş fi dorit. Cum poate un bărbat gras, îmbrăcat într-un costum prea strâmt, să fie spontan? E atât de îngrozit că haina o să crape pe el, încât e obligat să stea complet nemişcat, ţinându-şi răsuflarea şi rugându-se să termine seara fără a se întâmpla un dezastru. Dragostea mă mutilase.
 
15. Chloe se confrunta cu o altă dilemă, căci venise timpul pentru desert şi, deşi nu avea decât o singură posibilitate, avea mai mult de o singură dorinţă.
- Ce părere ai, ciocolată sau caramel?, a întrebat (în timp ce pe figură îi apărea o expresie vinovată). Poate iei tu una şi eu cealaltă şi le împărţim.
Nu aveam chef de nici una, aveam probleme cu digestia, dar asta nu avea nici o relevanţă.
- Ador ciocolata, tu nu?, a întrebat Chloe. Nu-i înţeleg pe oamenii cărora nu le place ciocolata. Aveam odată un prieten, tipul ăsta, Robert, despre care-ţi spuneam, şi nu mă simţeam niciodată bine cu el, dar nu-mi dădeam seama de ce. Până într-o zi când m-a dumirit: nu-i plăcea ciocolata. Adică, nu că nu se dădea în vânt după ea, tipul ăsta chiar o ura. Puteai să-i pui o ciocolată în faţă şi nu s-ar fi atins de ea. Felul ăsta de a gândi e aşa de străin de orice pot eu să accept, înţelegi? După asta, îţi imaginezi, a fost clar că trebuie să ne despărţim.
- În cazul ăsta ar trebui să comandăm ambele deserturi şi să gustăm unul de la celălalt. Dar pe care îl preferi?
- Nu am preferinţe, a minţit Chloe.
- Serios? Atunci, dacă nu te deranjează, iau eu ciocolata - nu pot să-i rezist. De fapt, vezi tortul de ciocolată de pe rândul de jos? Cred că asta o să comand. Pare cel mai bogat în ciocolată.
- Te pregăteşti să păcătuieşti, a spus Chloe, muşcându-şi buza de jos, într-o combinaţie de anticipaţie şi jenă, da' de ce nu? Ai absolută dreptate. Viaţa e scurtă etc. etc.

16. Minţisem din nou (începeam să aud cocoşii cântând undeva în bucătărie). Fusesem mai mult sau mai puţin alergic la ciocolată toată viaţa, dar cum aş fi putut fi onest în privinţa adevăratelor mele dorinţe într-o asemenea situaţie, când dragostea pentru ciocolată fusese atât de evident identificată ca un criteriu esenţial în compatibilitatea cu Chloe?

17. Minciuna mea fusese perversă, din cauza supoziţiei că gusturile şi obiceiurile mele ar fi fost mai puţin valabile decât ale lui Chloe şi că ea ar fi fost ireparabil ofensată de orice divergenţă faţă de ale ei. Aş fi putut inventa o poveste mişcătoare despre mine şi ciocolată ("O iubeam mai mult decât orice pe lume, dar o comisie de doctori m-a avertizat că o să mor dacă mă ating de ea. Am făcut psihoterapie timp de trei ani") şi aş fi avut parte de nesfârşita simpatie a lui Chloe - dar riscul era pur şi simplu prea mare.

18. Minciuna mea, pe cât de ruşinoasă pe atât de inevitabilă, m-a făcut atent la diferenţa dintre două feluri de minciuni, minciuna pentru a scăpa şi minciuna pentru a fi iubit. În seducţie, minciunile tind să fie foarte diferite de minciunile din alte domenii. Dacă mint poliţia despre viteza cu care conduceam, o fac dintr-un motiv destul de evident, pentru a scăpa de o amendă sau de arest. Dar minciuna spusă pentru a te face iubit poartă cu ea prezumţia mult mai perversă că, dacă nu mint, nu pot fi iubit. Este o atitudine care priveşte puterea de seducţie ca fiind golirea de orice caracteristici personale (şi ca atare potenţial divergente), adevărata personalitate fiind considerată în irevocabil conflict cu (şi prin urmare nedemnă de) perfecţiunea percepută în fiinţa iubită.

19. Minţisem, dar oare m-a plăcut Chloe mai mult din cauza asta? Întinsese ea mâna să o apuce pe a mea sau sugerase că ar trebui să sărim peste desert (deşi asta ar fi însemnat poate să cer prea mult) ca să ne grăbim să ajungem acasă? Evident, nu. A exprimat doar o oarecare dezamăgire, provocată de gustul inferior al caramelului, faţă de faptul că am insistat să comand ciocolată, adăugând degajat că un ciocofil poate fi în cele din urmă o problemă la fel de mare ca un ciocofob.

20. Seducţia e o formă de teatru, o deplasare de la comportamentul spontan la comportamentul modelat de un public. Dar tot aşa cum un actor are nevoie de un concept al aşteptărilor publicului şi seducătorul trebuie să aibă idee despre ce ar dori iubita să audă - deci dacă vrem un argument puternic împotriva minciunii pentru a te face iubit, acela este faptul că actorul nu poate şti ce anume va impresiona publicul său. Singura justificare pentru jocul de teatru ar fi eficienţa sa prin comparaţie cu spontaneitatea, dar dată fiind complexitatea caracterului lui Chloe şi dubiile faţă de atracţia comportamentului mimetic, şansele mele de a o seduce n-ar fi fost semnificativ micşorate de o purtare cinstită sau spontană. Lipsa de autenticitate părea să nu facă altceva decât să mă conducă la tumbe comice în ceea ce priveşte caracterul şi opiniile.

21. De cele mai multe ori ne atingem scopurile datorită coincidenţei, şi nu planificării - veşti triste pentru seducător, care este pătruns de pozitivism şi raţionalism şi care este convins că prin cercetare atentă şi aproape ştiinţifică poate descoperi legile care fac pe cineva să se îndrăgostească. Seducătorii caută arcane pentru a-şi ademeni fiinţa iubită - un anume zâmbet sau o opinie, sau felul în care ţin furculiţa în mână... Dar e limpede faptul că, deşi arcanele dragostei există pentru toată lumea, dacă le nimerim în cursul seducţiei e absolut din întâmplare. În definitiv, ce făcuse Chloe ca să mă facă să mă îndrăgostesc de ea? Dragostea mea pentru ea se datora în egală măsură felului adorabil în care-i cerea chelnerului încă nişte unt şi faptului că-mi împărtăşea părerile despre meritele cărţii Fiinţă şi timp de Heidegger.

22. Arcanele iubirii sunt caracterizate de o extremă idiosincrazie, care aparent sfidează orice legi ale cauzalităţii. Mişcările pe care le-au făcut femeile pentru a mă seduce s-au dovedit rareori cele care până la urmă m-au fermecat. Aveam talentul de a mă îndrăgosti din cauza unor arcane complet tangenţiale sau accidentale, de care persoana ce încerca să mă seducă nu era suficient de conştientă, pentru a le scoate în evidenţă ca atuuri valoroase. M-am îndrăgostit odată de o femeie care avea o uşoară urmă de puf pe buza de sus. În mod normal eram scârbit de aşa ceva, în cazul ei m-a fermecat în mod misterios, şi dorinţa mea a hotărât, încăpăţânată, să se concentreze acolo, şi nu asupra zâmbetului ei cald, a părului lung şi blond sau a conversaţiei inteligente. Când am discutat cu prietenii despre atracţia pe care o simţeam, m-am străduit să le sugerez că avea de-a face cu o anume "aură" pe care o avea - dar n-am putut ascunde faptul că mă îndrăgostisem de o buză păroasă. Când am văzut-o din nou, cineva trebuie să-i fi sugerat electroliza, pentru că puful dispăruse şi (în ciuda multelor ei calităţi) dorinţa mea la fel.

23. Euston Road era încă blocat din cauza traficului când am pornit spre Islington. Cu mult înainte ca asemenea întrebări să fi devenit semnificative, aranjaserăm s-o duc pe Chloe acasă - dar dilema seducătorului (Să o sărut, sau nu?) părea o prezenţă solidă între noi în maşină. Într-un moment din cursul seducţiei actorul trebuie să rişte a-şi pierde publicul. Seducătorul poate încerca să-şi satisfacă sinele prin comportament mimetic, dar jocul va necesita în cele din urmă ca unul sau celălalt din parteneri să definească situaţia, chiar cu riscul de a-l îndepărta pe cel iubit. Un sărut ar fi schimbat totul, contactul epidermelor ar fi alterat irevocabil poziţiile noastre, punând capăt convorbirilor codificate şi acceptând subtextul. Cu toate acestea, ajungând la uşa apartamentului 23a din Liverpool Road, lovit de teama de a nu interpreta greşit semnele, am tras concluzia că momentul să propun o ceaşcă metaforică de cafea încă nu sosise.

24. Dar după o cină atât de tensionată şi de bogată în ciocolată, stomacul meu avea brusc priorităţi absolut diferite şi am fost obligat să cer permisiunea de a intra în apartament. Am urmat-o pe Chloe până sus, am intrat în living şi mi s-a arătat unde e baia. Ieşind după câteva minute, cu intenţiile neschimbate, am întins mâna după haină şi i-am spus iubitei mele, cu toată autoritatea unui bărbat care a decis că e preferabil să fie rezervat şi că fanteziile anterioare trebuie să rămână la stadiul de fantezii, că am petrecut o seară minunată, că speram s-o revăd curând şi că o s-o sun după Crăciun. Mulţumit de un rămas-bun atât de matur, am sărutat-o pe amândoi obrajii, i-am spus noapte bună şi m-am întors să ies.

25. Date fiind circumstanţele, a fost un lucru bun că pe Chloe n-am convins-o şi că mi-a tăiat elanul apucându-mă de capetele fularului. M-a tras înapoi în apartament, m-a încolăcit cu braţele şi, privindu-mă drept în ochi cu un zâmbet pe care înainte îl rezervase ideii de ciocolată, mi-a şoptit: "Nu suntem copii, să ştii."

26. Şi cu aceste cuvinte şi-a lipit buzele de ale mele şi aşa a început cel mai lung şi mai frumos sărut din istoria omenirii.